|
b Prescurtări CUVÂNT
ÎNAINTE
INTRODUCERECAPITOLUL
I
CAPITOLUL
II
CAPITOLUL
III
CAPITOLUL IV Abstract in English |
BRESLELE
PRODUCĂTORILOR DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ SECOLELE XIV-XVI Autor: Ioan Marian
Ţiplic. ISBN 973-651-337-8,
Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001.
© copyright Institutul
pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în
Context European, Marian Ţiplic
Seria Bibliotheca
Septemcastrensis I, Universitatea “Lucian
Blaga” Sibiu, Institutul
pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în
Context European.
BRESLELE
PRODUCĂTOARE DE ARMAMENT
DIN SIBIU, BRAŞOV
ŞI CLUJ
3.2. Breslele
producătorilor de armament din Braşov
3.3. Breslele
producătorilor de arme din Cluj.
3.1. Breslele
producătorilor de armament din Sibiu.
3.1. Breslele producătorilor de armament din Sibiu.De la început trebuie specificat că, cel puţin pentru
perioada de început a breslelor, meşterii fierari produceau şi
arme; deşi munca fierarului era indispensabilă
confecţionării uneltelor agricole şi casnice, totuşi,
obiectul principal al prelucrării metalelor erau armele - în primul
rând, spade, coifuri şi platoşe[1]. O
diversificare a meşterilor are loc abia după ce condiţiile
economice şi necesităţile înzestrării cu armament ale
oraşelor au crescut. Datorită acestor factori, care au dus la
supracomenzi, au apărut, mai întâi, branşe ale săbierilor, scutarilor şi arcarilor, care
mai târziu, când şi-au consolidat situaţia economică, s-au
constituit în bresle separate. Prima menţiune documentară a unei bresle sau asociaţii a
fierarilor este cea din 1291, din privilegiul regelui Andrei III, care
vorbeşte despre meşteşugarii ce prelucrau minereul de fier (ferri fabri) şi despre
turnătorii de fier (ferri fusores)[2].
Respectivul document le dădea acestora dreptul să aibă
conducători proprii, aleşi prin vot liber; dreptul de a folosi
pădurile, păşunile şi apele. Dându-le dreptul să
aibă conducători proprii se sugerează destul de clar că
erau, sau urmau să fie, constituiţi într-o asociaţie sau
societate. O altă menţiune care atestă existenţa în
împrejurimile Sibiului, de această dată, a meşteşugului
fierăriei este şi descoperirea în 1879 la Şelimbăr a
numeroase obiecte din fier, care formau utilajul unui atelier de
fierărie datat în secolul al XIII-lea. Printre ele se afla şi o
cană de bronz (aquamanila), posibil aflată în atelier pentru
reparaţii, cană pe baza căreia s-a stabilit şi datarea
atelierului în prima parte a secolului al XIII-lea, ea găsindu-şi
corespondent direct într-o cană de bronz din Riethnordhausen, la poalele
muntelui Kyffhäuser[3].
Printre obiectele descoperite s-au aflat şi câteva spade
şi bare de spadă, importantă fiind mai ales bara, care
atestă clar faptul că era în proces de făurire când
fierăria a fost distrusă. Distrugerea fierăriei de la
Şelimbăr s-a datorat probabil năvălirii mongolilor[4]. Breasla fierarilor[5], ca
atare, este atestată documentar în Sibiu
începând din anul 1376, când cu prilejul reînnoirii statutelor, ea apare sub
denumirea de fabrorum fraternitatis[6].
La acea dată fierarii erau
specializaţi în diferite branşe: cuţitari, căldărari, lăcătuşi şi
săbieri,
ultimii apărând sub numele de gladiatores. Ca o
dovadă a existenţei unui număr destul de mare de meşteri
fierari este şi faptul că într-o localitate mică precum
Slimnicul sunt atestaţi, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea
trei fierari[7], ceea ce
ne îndeamnă să presupunem că în Sibiu, care era oraş la
acea dată, existau mult mai mulţi meşteri, într-un număr
suficient de mare pentru a se constitui într-o breaslă a fierarilor. Un
alt factor care vine în sprijinul acestei afirmaţii este acela că
la Mediaş exista, deja, o breaslă a fierarilor atestată în
anul 1502[8], când este
pomenită ca plătind un impozit de 2 florini anual pentru o
tocilă de ascuţit (lapis
lapsorium) cuţite, săbii,
securi, impozit destul de marepentru perioada respectivă, ceea ce ne
îndeamnă să credem că breasla avea o poziţie
economică foarte bună, lucru care-i facilita ocuparea şi de
demnităţi în conducerea oraşului. Deci, dacă la
Mediaş în anul 1502 exista o breaslă a fierarilor cu o poziţie
economică puternică, cu atât mai mult trebuie să admitem
că breasla fierarilor sibieni, în secolele XV-XVI a ajuns la o
dezvoltare maximă, dezvoltare care se bazează şi pe faptul
că avea o activitate îndelungată, ştiindu-se faptul că în
1376 se face o reînnoire (s.n.) a
statutelor. După stabilirea în 1376 a statutului breslei fierarilor din
cele patru oraşe săseşti, fierarii din
Sibiu îşi reînnoiesc statutele abia la 6 mai 1514[9],
pentru ca în 1540 Universitatea Săsească să stabilească
noi statute ale fierarilor, statute ce cuprindeau 16 articole[10].
Reînnoirea statutelor de două
ori în decurs de nici 30 de ani se explică şi ea prin marea
dezvoltare a acestei bresle în cadrul oraşului Sibiu şi prin rolul
important jucat de conducătorii de breaslă în conducerea
oraşului. Faptul că
fierarii din Sibiu împreună cu cei din Sighişoara, Mediaş, Braşov, Bistriţa şi Biertan încheie o uniune interurbană, pentru care
Universitatea Săsească confirmă în 1578 unele statute cu
privire la admiterea fierarilor de la sate în breslele
orăşeneşti[11],
este încă o dovadă în plus care atestă forţa economică
a breslelor fierarilor în general şi a celei a sibienilor în particular[12].
În cadrul Sibiului un exemplu mult mai clar al situaţiei economice a
breslei fierarilor este dat de registrul cu însemnări privind
lucrările fierarului Laszlo efectuate în contul
oraşului, lucrări pentru care acest fierar a fost statutul fierarilor sibieni plătit în anii 1528-1532 cu suma totală de 21 florini şi
în anul 1543 cu suma fabuloasă de 72 de florini[13]. Se poate presupune fără riscul greşelii că
statutele fierarilor au stat la baza funcţionării şi a
celorlalte branşe desprinse din breasla-mamă. O dovadă
clară a existenţei şi a altor bresle desprinse din cea a
fierarilor, precum este breasla
pintenarilor este şi faptul că în Oraşul de Sus, în secolul al
XV-lea apare strada Pintenarilor[14]
(azi strada G-ral Magheru), stradă situată în partea
oraşului care devine sediul patriciatului şi al meşterilor
bogaţi ai cetăţii Sibiu.
Fig. 2 -
Statutul fierarilor din Sibiu - 1514 Începând cu a doua
jumătate a secolului al XV-lea dezvoltarea în general a breslelor
cunoaşte un avânt deosebit, fapt care duce la apariţia a numeroase
branşe desprinse din breasla fierarilor, branşe specializate strict
pe producţia de armament. Acest lucru este ilustrat de Registrul de
socoteli al oraşului Sibiu,
care, începând cu anii '70 ai secolului al XV-lea, atestă un număr
destul de mare de meşteri săbieri, arcari, scutari, arbaletari, armurieri[15]. Branşa săbierilor. În
secolul al XV-lea săbierii şi pintenarii,
desprinşi de fierărie se organizează în branşe separate
şi vor apare ca atare în toate privilegiile ulterioare[16].
Dovadă a constituirii săbierilor şi pintenarilor în
branşe aparte în Sibiu este
şi faptul că pintenarii
şi lăcătuşii organizaţi în breaslă la Cluj
(seratores et calcaristae) îşi iau ca model statutul celor din Sibiu[17],
statut care astăzi nu mai există. În Registrul de socoteli al
oraşului Sibiu sunt pomeniţi în perioada de sfârşit de secol
XV şi început de secol XVI, opt meşteri "făcători de
săbii"
- schwertfeger sau schwertmacher
- şi anume: 1. Niclos Schwertfeger - în anii 1478-1479 plăteşte un
impozit în valoare totală de 28 asprii.[18] 2. Jorg Schwertfeger - în
anii 1478-1479 şi în 1480
achită acelaşi impozit în valoare de 28 de asprii, iar în
anul 1487 el este înregistrat cu o sumă de 1 1/2 florini[19]
. 3. Francz Schwertfeger -
achită în anii 1478-1479 suma de 4 asprii împreună cu un anume Jorg
Goltschmitt (probabil un meşter aurar) în schimbul înlocuirii lor din
însărcinarea de căpitani de o zi ai unei porţi a oraşului[20]. 4. Peter Schwertfeger -
este înregistrat cu plata impozitului fără specificarea sumei, la
data de 18 martie 1481[21]. 5. Hans Schwertfeger -
apare în registrul de socoteli ţinut de Johannes Pannisor, fiind
înregistrat la data de 4 decembrie 1485[22]. 6. Antal Schwertfeger -
plăteşte în anul 1500 suma de 3 florini ca impozit[23]. 7. Jeremias Schwertfeger -
achită şi el 3 florini ca impozit anual în 1500 , iar în registrul
de impozite pe anii 1510-1515 apare cu o sumă de 56 denari.[24] 8. Gorig Schwertfeger -
apare înregistrat, fără a achita nici o sumă, în registrul de
impozite pe anul 1515[25]. Ca urmare a schimbării tehnicilor de purtare a războiului
apar noi arme, dar
cele vechi nu dispar, cele două sisteme de armament convieţuind
alături multă vreme; arcurile, săbiile, scuturile, zalele,
platoşele şi arbaletele continuînd să fie întrebuinţate
alături de armele de foc. Fapt atestat şi de prezenţa în anul
1538, la Mediaş, a
breslei săbierilor, iar doi ani mai târziu celei a săbierilor
sibieni, separaţi de breasla mamă a fierarilor[26].
De la aceşti breslaşi săbieri a
luat banul Calotă, după cucerirea Transilvaniei de către Mihai
Viteazul, cele
100 de săbii pentru a le trimite în Ţara
Românească[27].
Săbiile sibiene erau de o tehnică superioară, solide, având
imprimate pe teacă desene artistice ce uneori mai apăreau şi
pe lamă în tehnica damaschinării[28]. Branşa scutarilor. O
altă branşă care cunoaşte o dezvoltare mare, ajungând
să producă piese inconfundabile datorită specificului lor,
este cea a scutarilor sau
făcătorilor de paveze (schiltmacher).
Această breaslă în secolele XV-XVI a reuşit să se
impună în Transilvania şi apoi în Ţara Românească
şi Moldova
datorită calităţii produselor ei. Meşteşugul
scutarilor
sibieni a fost reprezentat la sfârşitul secolului XV şi începutul
secolului XVI de patru meşteri, care sunt pomeniţi în Registrul de
socoteli şi anume: Niclos
Schiltmacher, Merthen Schiltmacher, Paul Schiltmacher şi Johannes Schiltmacher[29]. Ca semn de recunoaştere a importanţei breslei scutarilor în
cadrul economic şi militar al cetăţii Sibiului, în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea unul din turnurile fortificate ale
cetăţii a fost distribuit scutarilor (schiltmacher)[30].
Producţia acestei bresle a fost destul de mare, fapt desprins şi
din inventarele turnurilor de apărare ale cetăţii, care consemnează
existenţa a 133 de scuturi în
proprietatea oraşului în anul 1567, dată la care aceste arme de
apărare nu mai erau folosite decât în măsură mai mică
datorită evoluţiei tehnicilor de luptă şi a
apariţiei armelor de foc. Activitatea breslei intră în declin
după a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când datorită
avântului luat de armele de foc în cadrul înzestrării armatelor şi
datorită schimbării totale a armamentului, scutul începe să
fie scos din dotarea unităţilor militare, deoarece devenise mai
mult o piedică decât o pavăză. Intr-un inventar din primii ani
ai secolului al XVIII-lea se chiar nota că în Casa Sfatului din Sibiu se
mai găseau încă 80 de scuturi
din lemn nefolositoare[31].
Cu toate acestea producţia de scuturi a breslei sibiene nu a
dispărut cu desăvârşire, deoarece, chiar dacă în dotarea
soldaţilor ocupau o pondere tot mai mică, ele se mai foloseau drept scut-ţintă necesar
antrenării fiilor de meşter şi a membrilor breslei în arta
tragerii cu arcul şi arbaleta. Aceste paveze-ţintă sunt adesea
adevărate opere de artă datorită picturilor efectuate pe
faţa lor. În Muzeul de Istorie din Sibiu, în colecţia de arme a
muzeului se păstrează 47 de scuturi[32],
datând din secolele XV-XVI, făcând parte din resturile colecţiei
oraşului. Sibiul fiind centrul meşteşugului făcătorilor de paveze din Transilvania a cunoscut dezvoltarea maximă în a doua jumătate a
secolului al XV-lea. Scuturile sibiene dovedesc o tehnică dezvoltată cu
vădite influenţe orientale - aveau forma de aripi cu baza mai
lată şi ascuţită spre vârf, având înălţimea
între 1 m - 1,5 m, lăţimea între 0,50 - 0,60 şi greutatea de
4,50 - 5 kg, fiind făcute din lemn tare de molift îmbrăcate în piele
iar spaţiul dintre lemn şi piele era umplut cu iarbă de mare[33].
Breasla scutarilor
şi-a găsit recunoaştere şi din partea nobililor vienezi,
deoarece putem presupune că, cele 6
paveze ungureşti, din colecţia de arme de la Kunsthistorischen
Museum din Viena, care provin din colecţia arhiducelui Ferdinand de
Tirol de la castelul Ambraz (Austria) - despre care un inventar din anul 1596
aminteşte: astfel le dărui
Valahul -, erau făcute de scutarii sibieni. J. Bielz analizând
mărimea şi forma lor, felul lucrării şi pictura trage
concluzia că ele au fost lucrate de breasla din Sibiu[34].
Pe de altă parte, câteva din aceste paveze sibiene au fost expuse la
Budapesta în cadrul expoziţiei Mileniului[35],
ceea ce arată clar că ele prezintă o reală valoare
istorică şi artistică.
Breasla arcarilor (Bognerzunft) este atestată în
anul 1492, fiind chiar patroana unui turn al cetăţii Sibiului, turris
arcufinum[36].
Activitatea breslei se întinde până în prima jumătate a secolului
al XVI-lea, când începe să fie înlocuit arcul cu arbaleta. Meşterii
arcari fiind
pomeniţi ca meşteri izolaţi spre sfârşitul celei de a
doua jumătăţi a secolului al XVI-lea[37],
rezultă că ei nu mai erau organizaţi într-o breaslă
şi nu mai aveau putere economică în cadrul oraşului.
Totuşi arcurile se mai întrebuinţau la concursurile de tras cu
arcul organizate de serbători, la
vânatoare, locul lor, fiind luat treptat de arbalete[38],
ca prime arme
mecanice. În Registrele de socoteli ale Sibiului, pe lângă arcari (sagitarii arcum) apar de la sfârşitul
secolului al XV-lea arbaletarii (saggitarii
balistarum)[39].
Registrele de socoteli înregistrează 9 meşteri arcari la
sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea: 1. Hans Bogner -
apare înregistrat în Registrul de impozite pe anii 1478-1479 achitând suma de
28 de asprii, iar în ...domenica post
Seruacii... in die sancti Bernardini.. (20 mai 1481) ca
meşter-căpitan de turn. La pagina 128 din Rechnungen apare
înregistrat sub numele de Hanis
Bogner[40] . 2. Cristel Bogner -
cotizează cu 80 denari în data de 3 decembrie 1468 în contul
înzestrării şi întreţinerii unei porţi a oraşului [41]
. 3. Lassel Bogner -
înregistrat în anii 1478 şi 1480 cu suma de 11 şi respectiv 21 de
asprii [42]. 4. Llucas Bogener -
apare în registrele pentru anii 1478-1480 plătind 28 de asprii , iar în
22 aprilie 1481 in die resurrectionis
domini." dă 7 asprii
pentru întreţinerea porţilor cetăţii [43]. 5. Niclos Bogner -
apare înregistrat în trei registre de impozite: în anii 1478-1479 cu un
impozit de 16 asprii, în 1510-1515 cu 42 denari şi în 1515 cu încă
36 denari [44]. 6. Stephan Bogner -
înregistrat în anul 1500 fără să achite impozit; 7. Jacob Bogner -
apare în trei registre de impozite pe perioada anilor 1500, 1506-1515 şi
1510-1515, achitând o sumă totală de 6 florini şi 42 denari [45]. 8. Clemens Bogener -
apare în Registrul de socoteli pe anul 1516 ca plătind impozitul
către trezoreria regală pe data de 7 aprilie 1516, impozit în
valoare de 100 florini: ad regiam
maiestatem factarum flor.100 den.0 [46]. 9. Jung Niclos Bogner -
este probabil fiul lui Niclos Bogner; este
şi el înregistrat ca meşter arcar achitînd suma de doi asprii ca
impozit [47]. După cum am spus şi mai sus, arcul este înlocuit tot mai mult
de arbaletă, a cărei răspândire în Transilvania are loc în
secolele XV-XVI. În colecţia Muzeului de Istorie din Sibiu s-au
păstrat 25 de arbalete, datate la sfârşitul secolului al XV-lea -
ele fiind produse ale meşterilor sibieni sau cel puţin sunt
considerate astfel de J. Bielz [48],
deoarece au aplicată stema Sibiului. Meşterii arbaletari
(saggitarii balistarum, Armbrüster) sunt pomeniţi sporadic de pe la
sfârşitul secolului al XIV-lea, pentru ca apoi prezenţa lor să
crească. În Socotelile oraşului apare, începând din 1495 vreme de
mai mulţi ani, trecut în cont 1 florin pentru sagittario arcuum, sagitario ballistarum, sagittariis pixidum et ballistarum, sagittario
ballistarum ad tharschen şi
pentru sagittario ballistarum pro clenodio dato[49]. Despre preţul de cumpărare al arbaletelor ne dau
lămuriri Socotelile oraşului Braşov, unde
în 1541 erau cheltuiţi pro 4 arcubus fl.1 asp.17 şi pro 14 arcubus fl.4 [50].
În Registrul de socoteli al oraşului Sibiu pe
anul 1501 se atestă existenţa meşteşugului arbaletarilor
prin menţionarea într-un document a preţului bolţurilor de
arbaletă: Clemens bolczmacher percepit pro faciendis tellis flor.1
[51]. Meşterii pomeniţi în Registrul de socoteli al oraşului
sunt : 1. Hans Armbrüster -
înregistrat în Registrul de impozite din partea a doua a secolului al XV-lea,
Registrul de impozite pe anul 1478-1479,
Registrul Sibiului pe anul 1484
şi în cel de pe anii
1485-1486 [52]. 2. Wolfgang Armbrüster -
menţionat în anii 1484-1486 [53]. 3. Jorg Armbrüster - apare în Registrul pe anii
1478-1479 cu un impozit de 21 de
asprii[54]. 4. Michel Arumpruster -
plăteşte 28 de denari în 1490 [55]. 5. Mathis Arumpruster -
înregistrat în anul 1500[56]. 6. Clemens Bolczmacher -
înregistrat în anul 1501, când el percepe 1 florin pentru fabricarea
bolţurilor de arbaletă[57]. Un pas important în direcţia apariţiei de noi branşe în
producţia de armament s-a înregistrat prin dezvoltarea tehnicii de
turnare, ceea ce a dus la apariţia a noi arme. În
secolele XV-XVI se realizează progrese cu privire la metoda de topire a
metalelor şi de prelucrare a lor, luând naştere
meşteşugul turnării, ceea ce a dus la apariţia tunurilor
şi apoi a archebuzelor. O dovadă a importanţei Transilvaniei,
în general, în producţia de arme de foc este şi faptul că cea
mai veche armă de foc portativă, cunoscută în literatura de
specialitate ca puşca Loshult,
descoperită în localitatea omonimă din Suedia, datând de la
sfârşitul primei părţi a secolului al XIV-lea[58],
în urma analizelor spectrale ale bronzului din care ea a fost
confecţionată, s-a dovedit că s-a folosit materie primă
din Transilvania - Carpaţii Apuseni[59].
Chiar dacă locul de confecţionare al armei rămâne în
discuţie, cele de mai sus confirmă că existenţa
minereurilor de cupru din Transilvania a fost element determinant în
dezvoltarea timpurie a producţiei armelor de foc portative. La Sibiu în
anul 1370 este amintit un armurier (Büchsenmacher)
al oraşului[60],
iar trei ani mai târziu acelaşi armurier este atestat ca făuritor de bombarde[61],
dotând cetatea Sibiului cu bombarde fixe şi pe roţi. La 10 martie
1481, într-un act de indulgenţă eliberat de decanul capitlului
Sibiu, este menţionat un anume Johann
Straws kanonengiesser[62], ce
primea indulgenţa de iertare a viitoarelor păcate ca urmare a
plecării la război împotriva turcilor: ...Johannes Straws dictus pixidarius seu bombardus Cibiniensis praesentium exhibitor in subsidium
belli et pugnae contra perfidissimos Theucros crucis Christi aemulos Thurcos
gerendarum iuxta bullas...[63]. În urma folosirii prafului de puşcă se produce o
adevărată revoluţie a artei militare, armele de foc grele
(bombardele) ca şi cele uşoare (archebuzele şi puştile),
apărute în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, devin armele
cele mai preţioase iar noul meşteşug se dezvoltă tot mai
mult. Armurăria îşi găseşte dezvoltarea deplină în
Transilvania mai ales în oraşele de graniţă, obligate
să-şi procure şi să întreţină un arsenal
militar destul de utilat, datorită ameninţărilor
turceşti. La Sibiu este
amintită turnarea unui tun de câmp (bombardă) în anul 1380[64],
iar de la începutul secolului al XVI-lea armurierii sibieni sunt
constituiţi în breaslă separată, obţinând statute proprii
în anul 1539, dată de la care cunosc o dezvoltare tot mai mare, ajungând
să trimită meşteri pentru atelierul de turnat tunuri de la
Alba-Iulia[65].
Meşterii armurieri
sibieni au ajuns prin peregrinările lor, ca urmare a
călătoriilor de meşter, până în ţările
scandinave[66] şi
cu o frecvenţă mai mare în ţările române de dincolo de
Carpaţi. Astfel, la data de 14 august 1559 într-un document este atestat
un oarecare Gaspar Holstayner de
meserie tunar, care se întorcea din
Muntenia la Sibiu[67]. Breslele armurierilor saşi erau foarte exclusiviste şi tocmai
pe această linie în anul 1546, prin dispoziţie internă, se
interzice intrarea în breaslă a meşterilor de origine maghiară
şi română[68].
In perioada secolelor XV-XVI sunt atestaţi în Sibiu opt
meşteri armurieri : 1. Gaspar Buxemeyster - în
1480 achita 7 asprii ca impozit[69] 2. Lenarth Büchenmeyster 3. Merten Buxemeyster -
desemnat meşter-căpitan al turnului aghebuzierilor in domenica proxima post Laurentii
videlicet proxima ante assumptionis Mariae.(13 august 1480)[70] 4. Hans Puxenmester
5. Michel Puxenmester - in feria tertia proxima ante dominicam
laetare dedi flor.6 den.4[71] 6. Johannes Straws -
amintit în indulgenţa din 1481[72]. 7. Gaspar Holstayner 8.Toma Haydell -
meşter archebuzier atestat în 1580 Meşteşugul turnării tunurilor s-a dezvoltat în
oraşele sudice şi estice ale Transilvaniei ca urmare a pericolului
turcesc mai pregnant aici decât în alte zone. Cantitatea mare a
producţiei de arme de
foc reiese din inventarele făcute turnurilor de apărare aflate în
grija breslelor, în anii 1492 şi 1493[73]
şi din inventarul armamentului primit de Conrad Haas, administratorul
armamentului cetăţii Sibiu în
perioada 1552-1555 [74].
În arhivele Universităţii Săseşti se află documente
care atestă existenţa în oraş a mai multor meşteri
făuritori de archebuze, ghiulele şi pulbere. Astfel magistratul
oraşului a cumpărat de la meşterul Toma Haydell
archebuze, plătind în 19 ianuarie 1580 suma de 679 florini[75].
De la meşterul de ghiulele Rafael Cziny acelaşi magistrat
cumpără în două tranşe ghiulele în valoare de 564 de
florini, iar de la Toma Harmischmacher pulbere în valoare totală de 164
florini şi 70 de denari [76]. Toată această bunăstare economică a breslei
îşi primeşte recunoaşterea prin repartizarea unui turn de
apărare a oraşului, repartizare făcută branşei
arghebuzierilor[77],
care atâta timp cât situaţia materială i-a permis a deţinut
acest turn existent şi astăzi, aflat pe strada Cetăţii,
actualul Turn al Pânzarilor, turn construit în a doua jumătate a
secolului al XV-lea, de formă octogonală şi prevăzut cu o
serie de metereze. Meşteşugul fabricării prafului de puşcă era
destul de vechi în Transilvania, în secolul al XV-lea producţia era
destul de mare în Sibiu
şi ea era monopol al magistratului orasului. Numele meşterului care
făcea praful de puşcă, în această perioadă de
sfârşit a secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea,
era Benedict Harmischmacher [78]. De obicei acest meşter se afla sub directa conducere a maistrului
armurier, care era şeful Arsenalului oraşului. Obligaţiile
acestui maistru armurier au fost fixate în anul 1557, fiind cuprinse în Regulamentul de serviciu privind
obligaţiile lui faţă de municipalitate[79]. Faptul că Sibiul avea o
producţie destul de mare de praf de puşcă este susţinut
şi de cele două cereri ale principelui Sigismund Bathory de a
i se trimite 400 şi apoi 100 de măji de praf de puşcă,
cereri făcute la data de 29 iulie 1597, respectiv la data de 9 noiembrie 1597[80]. Meşterii
producători de armament din Sibiu - 1450-1550 menţionaţi
în documente
|
