| b
Cuprins
Prescurtări
GLOSAR
DE TERMENI
 
|
BRESLELE
PRODUCĂTORILOR DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ
SECOLELE XIV-XVI
Autor: Ioan Marian
Ţiplic.
ISBN 973-651-337-8, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001.
© copyright Institutul
pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în
Context European, Marian Ţiplic
Capitolul II
Organizarea muncii în
corporaţii este bine cunoscută şi putem distinge trei motive principale care se situează la
baza creării acestor corporaţii sau bresle
meşteşugăreşti: primul vine din necesitatea
reglementării producţiei ca urmare a pieţei limitate, a
reglementării tentativelor de garantare patronilor sau proprietarilor de
ateliere a unor câştiguri importante. Al doilea factor care determină
formarea comunităţilor profesionale - se poate presupune - sunt
cerinţele sociale. Breslele şi corporaţiile
meşteşugăreşti stabileau un sistem de legături în
cadrul lor, definind prin acestea şi locul fiecărui individ în
structura societăţii urbane. Şi nu în ultimul rând, avem de a
face cu interesul puterii - centrale, ecleziastice şi
orăşeneşti - care putea la rândul ei să exercite un
control asupra activităţilor diferitelor grupări profesionale.
Deci, organizarea şi funcţionarea breslelor era reglementată
prin acte şi statute aprobate de puterea politică şi
acestea ni s-au păstrat mai ales
din cursul secolul al XV-lea - lucru valabil pentru întreaga Europă,
nu numai pentru spaţiul transilvănean. Explicaţia rezidă
în faptul că majoritatea breslelor sau corporaţiilor
meşteşugăreşti au luat fiinţă în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, iar în secolul al XV-lea au intrat
intr-o fază de puternică dezvoltare, care a necesitat
schimbări dese ale cadrului legislativ; cadru legislativ cerut de
asociaţiile meşteşugăreşti, dar supus
promulgării puterii politice. Aceste acte reprezentau constituţia după care se
desfăşura întreaga activitate şi viaţă a
asociaţiilor.
2.1. Conducerea breslelor. Modul de
organizare şi funcţionare a breslelor era reglementat şi legiferat
prin intermediul statutelor. Statutele din 1376 au reglementat cele mai de
seama probleme în legătură cu viaţa economică şi
juridică a breslei, cu alegerea staroştilor şi raporturile
acestora faţă de membrii breslei, faţă de conducerea
oraşului etc.
Principalele puncte din statute se refereau la următoarele
aspecte:
- sărbătorile nejustificate sunt pasibile de pedeapsă;
- fiecare meşter era obligat să marcheze produsele cu o
ştampilă proprie;
- salariile plătite calfelor trebuie să fie aceleaşi în
toate atelierele;
Statutele de breaslă erau elaborate, dezbătute şi
aprobate în adunarea generală a breslei. In cadrul acesteia se
dezbăteau toate problemele majore de "politică
externă", ca şi problemele interne cum ar fi: primirea de noi
meşteri, alegerea staroştilor, pedepsirea celor ce s-au făcut
vinovaţi de încălcarea statutelor, reglementarea procesului de
producţie etc. Cea mai importantă adunare a breslei era cea
anuală, ce se ţinea de regulă în prima săptămână
de după Crăciun, în ziua de Anul Nou. În cadrul acestei
adunări, staroştii şi censorii citeau darea de seamă
asupra activităţii şi averii breslei din anul anterior. La
aceste adunări participau de obicei şi reprezentanţi ai
autorităţilor orăşeneşti.
Membri ai breslei erau numai meşterii cu un atelier propriu, cu
una sau mai multe calfe, cu unul sau mai mulţi ucenici. Meşterul
şi toţi membrii familiei sale se bucurau de drepturi
cetăţeneşti depline în cadrul oraşului.
Însă, la Cluj în secolul al XVI-lea problema se punea invers: numai cei
care se bucurau de drepturi cetăţeneşti, puteau revendica
dreptul de a se înscrie în breaslă. Raţionamentul Magistratului
clujean fiind: Este vrednic de a fi
primit în breaslă acel pe care îl acceptă oraşul, căci
breslele ţin şi ele de oraş.
Membrii breslei erau chemaţi la adunare prin înştiinţare
individuală pe tabla (albone)
breslei. Tabla era prevăzută cu o cutie de bronz în care se afla
convocatorul scris pe hârtie, cuprinzând data adunării, ordinea de
zi şi pedeapsa pentru cei ce vor
lipsi. Cei ce refuzau să participe la adunare erau amendaţi cu
predare de ceară sau bani (circa 1-2 denari).
Adunările ordinare ale breslelor erau în număr de patru pe an
şi ori de câte ori era nevoie se putea convoca o adunare
extraordinară. Staroştii breslelor se alegeau în adunările
anuale, ei îndeplinind funcţii de coordonare: economice, administrative,
juridice şi religioase. Numărul lor era iniţial de doi,
purtând nume diferite, după limba în care era redactat articolul de
breaslă, ca: magistri
fraternitates, magistri cehae, seniores magistri, primari, magistri,
Zechmeister. Staroştii trebuiau aleşi de adunarea tuturor
meşterilor cu unanimitate de voturi şi din această cauză
alegerile erau de foarte multe ori prelungite cu 2-3 zile.
După cum am spus mai sus, staroştii erau iniţial în
număr de doi, dar odată cu sporirea numărului de meşteri
breslaşi, cum era în cazul Sibiului începând din secolul al XV-lea,
numărul lor a ajuns la 4-5. Cel mai în vârstă se numea staroste batrân sau părintele breslei (senior magistrarum, senior caehae, apa,
Zechvater), iar ceilalţi erau numiţi "al doilea",
"al treilea", "al patrulea" staroste. In cazul în care
numărul se limita la doi atunci cel bătrân era numit senior iar cel tânăr junior. Un astfel de caz poate fi şi
cel întâlnit în cazul breslei arcarilor sibieni, unde la sfârşitul
secolului al XV-lea avem menţionaţi doi meşteri : Niclos Bogner şi Jung (junior) Niclos Bogner deşi, în acest caz avem mai
degrabă de a face cu doi meşteri ce provin din aceeaşi
familie, deoarece ei nu sunt individualizaţi ca meşteri, ci doar ca
nume.
Decizia în cele mai importante probleme revenea seniorului,
ceilalţi staroşti sau conducători ai breslei cu diferite
funcţii, ca de altfel orice membru al breslei nu puteau refuza vreo
sarcină încredinţată de cel dintâi. Staroştii trebuiau
să fie bărbaţi cinstiţi, respectabili şi cu
experienţă şi care în trecut nu au avut păcate şi nu
au suferit condamnări: Gute
erfahrene, aufrichtige, redliche, Männer so formals mit keiner ofentlichen
Sünde, Schaden und Lastern bestraft gewessen.
După alegere orice staroste trebuia să depună
jurământ faţă de breaslă, jurământ în care intrau
toate îndatoririle ce-i reveneau faţă de oraş, prin
supravegherea calităţii produselor, spre a nu ieşi pe
piaţă produse necorespunzătoare şi faţă de
breaslă, obligându-se să supravegheze respectarea legilor acesteia,
să fie cinstiţi şi nepărtinitori, să militeze pentru
cinstea şi onoarea breslei.
In mâna starostelui se aflau şi registrele de breaslă, anume
acela al şedinţelor sau al staroştilor, cel al primirii
şi confirmării ucenicilor ca şi registrul meşterilor
şi al pedepselor. În atribuţiile părintelui breslei mai intrau
şi primirea şi repartiţia ucenicilor, ca şi examinarea
lucrării de măiestrie a candidaţilor la titlul de meşter.
Ei purtau şi sigiliul oficial al breslei; din cele trei oraşe care
fac obiectul studiului nostru nu cunoaştem decât pe cel al fierarilor
sibieni din secolul al XVIII-lea.
Starostele mai avea şi atribuţii judecătoreşti atât în
ceea ce priveşte problemele economice ivite în rândul breslei în
procesul de producţie, cât şi în domeniul problemele personale ale
meşterilor. In cazul în care aceste probleme depăşeau
atribuţiile şi competenţa staroştilor, cazul era judecat
de adunarea generală, care putea pronunţa sentinţa. Atâta timp
cât se dezbătea cazul cel împricinat părăsea sala spre a nu
influenţa în nici un fel, nici prin simpla sa prezenţă,
decizia, pentru ca sentinţa să fie cât mai nepărtinitoare.
Staroştii se mai ingrijeau şi de alte probleme mai marcante
ale breslei: îngrijirea altarului breslei, a iazurilor, a pământurilor
şi a celorlalte bunuri imobile ale breslei, precum şi de
aprovizionarea, întreţinerea şi apărarea turnului şi a
curtinei sau a porţiunii de centură de fortificaţie
încredinţată breslei. Pe lângă aceste sarcini staroştii
se bucurau şi de nişte avantaje: ei îşi alegeau primii
ucenicii şi calfele, ocupau întotdeauna locul cel mai bun în târg
şi primeau o compensaţie în bani, de câţiva florini pe an, pe
lângă o parte a taxelor
percepute pe certificatele ucenicilor şi calfelor .
Pe lângă toate acestea este clar că staroştii nu se
puteau ocupa singuri de o asemenea multitudine de sarcini, fiind ca atare
sprijiniţi în activitatea lor de o serie de ajutoare alese din rândul
meşterilor. In ordinea importanţei primul ar fi părintele calfelor (pater
sodarium, logenyek atya, Knechvater) ales de adunarea breslei.
Acesta primea practic toate atribuţiile starostelui privitoare la calfe,
îndrumând pe acestea în toate problemele economice, sociale şi morale,
conducând adunările lor, căutând loc de muncă acelor calfe
care îşi efectuau călătoria de calfă, pronunţând
şi încasând onorurile aidoma starostelui şi în ultimă
instanţă fiind supraveghetorul calfelor. Părintelui calfelor
îi urmau în ordinea importanţei meşterii
controlori (Schaumeister) şi consiliul
meşterilor celor mai bătrâni (Alterschaft), aceştia din
urmă constituind un fel de consiliu permanent al starostelui. Breasla
mai avea un notar (notarius) care
întocmea procesele verbale ale adunărilor, redactând în acelaşi
timp şi certificatele de ucenicie şi cele de moralitate ale
calfelor călătoare, ţinând contabilitatea şi purtând
corespondenţa. Iniţial funcţia era îndeplinită de cel mai
tânăr staroste, apoi ea i-a revenit unuia dintre meşterii tineri,
de obicei celui mai cult, care pentru serviciile aduse era retribuit, iar
pentru fiecare certificat, fie de ucenicie, fie de moralitate, primea o
cotă parte din taxele percepute
de breslă. In sfârşit mai exista meşterul tânăr (Jungster Zechmeister), care nu era
ales, ci era ultimul venit în breaslă, rămânând în această
funcţie până când o calfă trecea examenul de măiestrie
devenind meşter breslaş. Meşterul tânăr se îngrijea de
buna desfăşurare a adunărilor breslei, de altarul acesteia
şi servea masa la ospeţele breslei. Deci, acestuia îi reveneau
misiunile cele mai ingrate, fapt ilustrat mai târziu şi de plângerile
acestor meşteri către Magistratul oraşului.
Mai exista o atribuţiune nemenţionată anterior, dar de
mare importanţă: cea a administrării averii breslei. Aceasta
era inventariată cu ocazia schimbării staroştilor, starostele
vechi dând socoteală în faţa adunării de felul cum a
administrat această avere. Ca o dovadă că fondurile breslelor
puteau fi uneori considerabile stă şi faptul că în anii 1528,
1532 şi 1543 Laszlo Schmidt primeşte pentru lucrările sale în
contul primăriei Sibiului suma totală de 73 de florini de aur.
Pe de altă parte cheltuielile pentru obţinerea cetăţeniei
şi pentru a fi primit în breaslă, cumulate, se cifrau în secolul al
XVI-lea la suma de 318 denari, bani care reprezentau contravaloarea
ospăţului de primire în breaslă şi taxele achitate Primăriei şi breslei. Deci,
dacă numai aceste taxe erau aşa de mari putem să presupunem
că averea breslei fierarilor sibieni în aceasta perioadă era destul
de mare.
Tot cu prilejul schimbării staroştilor se înmânau şi
documentele din lada breslei şi cheile acesteia, citindu-se
încă o dată statutele
pentru a nu putea nimeni invoca faptul că nu le-a cunoscut.
Breslele fiind recunoscute de oficialităţile oraşului şi
de legile statului aveau, deci, statut de persoană juridică,
implicit puteau dispune de bunuri mobile şi imobile. Aceste bunuri ce
constituiau averea breslei nu apar de la început, primele menţiuni ce se
referă la ele sunt din secolul al XIV-lea. La început foarte modeste,
aceste averi cresc pe măsura creşterii şi dezvoltării
breslelor. Bunurile provin din veniturile regulate, din taxele plătite
de tinerii ucenici la primirea lor în breaslă, de calfe la declararea
lor ca meşteri şi de meşteri sub forma cotizaţiilor
anuale. Tot o sursă de venit era reprezentată şi de sumele
provenite din numeroasele amenzi aplicate ucenicilor, calfelor şi chiar
meşterilor pentru diferite abateri de la statut sau cele provenite din
vânzarea produselor confiscate de meşterii controlori. Banii lichizi
erau depuşi în lada breslei alături de documentele importante.
Aceasta avea de obicei două lacăte cu două chei diferite,
fiecare dintre ele fiind încredinţată unuia dintre staroşti.
Lada era iniţial păstrată în casa starostelui, dar mai târziu,
când breslele au dispus de case proprii, aceasta ocupa un loc de cinste în
una din camere, având aproape o valoare mistică; în faţa ei
depunând jurământul staroştii. Pe lângă bunurile mobile
breslele armurierilor mai deţineau şi bunuri imobile,
proprietăţi funciare: grădini, eleştee, fâneţe,
pământuri arabile, case în oraş.
2.2. Funcţiile breslelor.
Organizarea atât de severă şi de complexă
a breslelor de meşteşugari a avut drept scop posibilitatea
împlinirii unor funcţii cerute de organizarea întregii
societăţi din acea perioadă. Datorită acestei
organizări rigide breslele au fost în stare să îndeplinească
rolurile ce le reveneau: economice, sociale, politico-militare şi nu în
ultimul rând religioase.
A) Funcţia economică.
Cea dintâi grijă a breslelor cât şi a oficialităţilor,
era să asigure o producţie suficientă, de calitate
corespunzătoare şi la preţuri potrivite. Pentru un produs
necorespunzător din punct de vedere calitativ nu era
răspunzător numai meşterul respectiv, ci întreaga
breaslă. De aceea breasla avea grijă ca produsele care se vindeau
la mare distanţă de locul de producţie să fie executate
cu mare atenţie. Aceasta nu era numai o chestiune de onoare a breslei, ci şi una de natură
materială extrem de importantă: câştigul meşterului
şi al breslei prin învingerea concurenţei.
Aceste interese conjugate explică dispoziţia tuturor statutelor de
breaslă, începând cu cele din 1376, privitoare la calitatea produselor.
Pentru asigurarea calităţii produselor se luau diferite
măsuri, unele generale, valabile pentru toate breslele (controlul
periodic al produselor), altele speciale, numai pentru anumite
meşteşuguri (imprimarea semnului meşterului sau al sigiliului
breslei). Pentru breslele producătorilor de armament din Sibiu nu a
existat obligativitatea marcării cu semn personal de meşter şi
de aceea se cunosc doar trei astfel de semne, dar fără
posibilitatea atribuirii lor. Se
poate spune că fiind vorba de produse supuse unor reglementări
speciale şi de multe ori interzise spre comercializare în exteriorul
Transilvaniei, pentru a se desfăşura într-o cât mai mare
clandestinitate comerţul de contrabandă, atestat de documentele
vremii, cei mai mulţi meşteri producători de arme nu îşi
marcau toate produsele.
Tot în vederea asigurării calităţii produselor,
controlorii breslei circulau prin târg cercetând mărfurile. Pentru a
asigura satisfacerea nevoilor de consum intern, breslele şi
oficialitatea luau măsuri în privinţa aprovizionării cu materii
prime în cantităţi suficiente pentru toţi meşterii.
Pentru meşterii ce făureau arme materia primă principală
era minereul de fier, fierul şi oţelul. In Transilvania mine de
fier funcţionau la Rimetea, Hunedoara, Ghelar, Vaşcău (Bihor) şi
la Mădăraş (Scaunul Ciuc).
Este de presupus că materia primă necesară meşterilor
saşi sibieni şi braşoveni provenea atât din minele de pe
pământul crăiesc, cât şi din afara acestuia, mai ales din
Ţara Românească, deoarece pentru anul 1538 voievodul Ioan Zapolya
interzice importarea minereului de fier şi a unor produse din fier din
afara Transilvaniei,
probabil ca o măsură de protecţionism a producţiei
transilvane. Coroborând acest fapt cu unele toponime ce ne sugerează
existenţa în Muntenia a unor mine de fier, toponime ca Buneştii de Fier (moşie
aflată în Argeş şi închinată episcopiei de Argeş de
soţii Preda şi Stanca Milcoveanu),
putem trage concluzia că necesarul de minereu de fier şi de fier al
meşterilor sibieni era procurat de dincolo de Carpaţi, din imediata
apropiere a acestora.
Pentru ca breslele să-şi indeplinească adevăratele
lor rosturi economice, era necesar, în primul rând, nu numai să se
producă în cantităţi suficiente arme, ci şi ca acestea
să poată fi cumpărate. Pe această linie dietele
Transilvaniei au fixat în nenumărate rânduri preţuri la aceste
articole.
B) Funcţia socială. Legăturile
sociale dintre membrii breslei erau foarte puternice. Petrecerile organizate
cu prilejul primirii noilor membri în breaslă, a primirii ucenicilor,
erau ocazii de veselie pentru toţi membrii breslei. Cea mai
frumoasă serbare avea loc cu prilejul alegerii staroştilor, când
participau toţi meşterii împreună cu soţiile lor.
Când un meşter breslaş se găsea la strâmtoare, breasla
îl ajuta cu bani din lada ei sau cu materii prime din rezervele pe care le
avea. Breasla se îngrijea şi de meşterul bolnav, acordând familiei
acestuia pe perioada bolii împrumuturi plătibile dupa
însănătoşire.
Breslele aveau grijă cu stricteţe ca nici un membru al
comunităţii să nu le facă de ruşine şi pentru a
avea o garanţie în ceea ce priveşte calităţile etice, se
avea în vedere încă din momentul primirii caracterul pretendentului. Era
pretinsă cucernicie, prin care în sens larg erau înţelese ordine,
onestitate, loialitate. Cel care tulbura armonia: acuza un meşter de
minciună, îi arunca la mânie vorbe grele era aspru pedepsit.
În statutul fierarilor din Sibiu din anul 1514 aceste lucruri erau pedepsite
cu o amenda de 4 livre de ceară.
Grija breslei faţă de membrii săi se manifesta şi cu
prilejul înmormântării, meşterul decedat fiind înmormântat pe
cheltuiala breslei şi chiar membrii familiilor se bucurau de
acelaşi tratament.
C) Funcţia
politico-militară. Odată cu întărirea economică a
breslelor şi cu sudarea rânduielilor sale ele devin o forţă
politică şi militară. De la sfârşitul secolului al
XIV-lea, când Sigismund de Luxemburg (1387-1437) dispune întărirea
oraşelor şi înconjurarea lor cu ziduri de apărare, acestea au
fost încredinţate spre întreţinere, înarmare şi apărare
breslelor. Cât de bine erau dotate turnurile, bastioanele şi zidurile
oraşelor o dovedeşte, în cazul Sibiului, şi faptul că din
1241 şi până în 1848 cetatea nu a căzut niciodată în
luptă. Acest
lucru se răsfrânge pozitiv asupra activităţii breslelor
producătoare de armament din Sibiu, în sarcina cărora a căzut
această dotare, care însemna săgeţi, arbalete, arcuri,
scuturi, săbii şi mai târziu arme de foc. In secolul al XIV-lea
fierarii deţineau, împreună cu breslele aurarilor şi
ţesătorilor, apărarea turnului Heidenberg. La sfârşitul
secolului al XIV-lea, mai exact în 1493, fierarii aveau în grijă un turn
al cărui inventar era format din: 6 archebuze, 8 puşti de
mână, 75 kg de pulbere, 12 arbalete, 400 săgeţi pentru
arbalete, 2 butoaie cu săgeţi pentru arc, 2 platoşe.
Două secole mai târziu întâlnim în aceeaşi formaţie breslele
mai sus menţionate, dar acum având fiecare un turn propriu, apărând
şi bastionul Soldisch. Căpitanii desemnaţi pentru
apărarea bastionului au fost aurarul Gaspar, fierarul Lassel şi ţesătorul Andrei.
In anul 1492 breasla arcarilor sibieni avea singură un turn, fiind
depozitate în el următoarele arme: 10 puşti de mână
(archebuze), 25 de funţi de pulbere, 2 îmblăcie de fier, 1000
săgeţi de arbaletă.
Pentru anul 1575 avem atestate în inventarul turnurilor Sibiului
următoarele bresle ce deţineau fiecare câte un turn: fierarii,
săgetarii cu pieptănarii şi săbierii. Turnul fierarilor
era dotat cu următoarele arme: 1 tun falconete simplu (calibru mic), 15
archebuze, 12 puşti de mână, 7 butoaie cu pulbere, 9 halebarde, 1
platoşă şi 6 armuri. Săgetarii şi pieptănarii
aveau următorul inventar în turn: 2 archebuze, 2 archebuze mici (de
jumătate), 2 archebuze scurte, 2 puşti de mână, 3 butoaie cu
pulbere şi 1 platoşă. Turnul săbierilor era cel mai sărac,
2 archebuze şi probabil că el s-a desfiinţat puţin mai
târziu.
Breslele erau deosebit de indicate pentru apărarea
cetăţii, fiind organizaţii disciplinate şi pe timp de
pace; membrii breslei fiind obligaţi să facă exerciţii de
tras cu arcul şi cu arbaleta, iar interesul pentru aceste exerciţii
era trezit prin organizarea de concursuri pentru care oraşul dona
importante premii în postavuri şi bani.
În plus, o dată pe an, avea loc trecerea în revistă a
breslaşilor apţi să poarte arme, care erau obligaţi
să apară echipaţi cu arc, arbaletă, sabie şi lance
sau cu puşcă şi platoşă.
Tot acest echipament costa în anul 1594 opt florini din care pentru lance 45
de denari, pentru spadă 1,90 florini, pentru coif 20 de denari, iar restul reprezentau
armele de foc.
Meşterul breslaş era obligat prin statut să fie mereu
pregătit de luptă. Astfel în statutul fierarilor sibieni din anul
1514 se spunea clar că pretendentul la titlul de meşter trebuia
să facă dovada deţinerii unei gutte pux zwm czyll.
Totodată meşterii din breslele producătoare de armament din
Sibiu, pe lângă obligaţia de a presta serviciul de garnizoană,
mai trebuiau să predea, contra plată evident, o anumită
cotă de arme municipalităţii oraşului.
Ameninţarea tot mai evidentă a unei invazii turceşti de
mari proporţii a obligat oficialităţile oraşului Braşov
să elaboreze încă din anul 1491 un regulament, care, pe lângă
prevederile interne ale fiecărei bresle cu privire la apărarea
fortificaţiilor oraşului, prevedea obligaţiile
cetăţenilor în timpul unui asediu. Fiecare bărbat era dator
să posede următoarele arme: o arghebuză, o sabie, un arc
şi o lance de tipul celor care se folosea la vânarea mistreţilor.
Fiecare poartă urma să fie apărată de 50 de oameni cu
armele lor, bastioanele din colţuri de câte 10 oameni. La fiecare
poartă şi fiecare bastion era obligatoriu să fie prezent un
meşter specialist în confecţionarea armelor de foc, ceea ce
indică pentru această perioadă un număr de cel puţin
8 meşteri din această specialitate.
Implicarea
breslelor armurierilor în dotarea, întreţinerea şi apărarea
fortificaţiilor oraşului Cluj respectă tipicul existent
şi în celelalte oraşe puternice din centrul şi sudul
Transilvaniei. Fortificaţiile Clujului în secolul al XVI-lea erau
constituite din ziduri crenelate, prevăzute cu turnuri şi bastioane
puternice, ce erau încredinţate spre apărare breslelor. Avem
atestată în Cluj pentru secolul al XVI-lea existenţa unui turn al
fierarilor şi unul al săbierilor (cunoscut şi sub numele de
Poarta Turzii - Tordaer Tor s.n),
primul aflându-se în capătul străzii Heilligeistgasse (Str.
Petroşani) în apropierea intersecţiei acesteia cu strada
Kinizsigasse (Str. Pavel Chinezu), iar al doilea, cel al săbierilor, se
afla în capătul străzii Tordaergasse (Str.
Universităţii), în apropierea bisericii iezuiţilor.
Faptul că una din porţile oraşului se afla în apărarea
săbierilor arată, cât se poate de clar, că breasla, la data
respectivă, avea o situaţie economică foarte bună, ce-i
putea permite întreţinerea unui turn aşa de important în geografia
fortificaţiilor cetăţii.
Pe lângă prevederile din statutele breslelor cu privire la
obligaţiile militare
ale membrilor, armurierii erau obligaţi să asigure cu armament mai
întâi turnurile oraşului, fiind de asemenea obligaţi să
asigure repararea acestui armament depozitat. În anul 1502 fiecare breaslă
avea impusă o contribuţie de 50 denari pentru întreţinerea
fortificaţiilor, dar în 1517 Ludovic al II-lea îi scuteşte pe
clujeni de această taxă pentru ca să-şi poată reface
şi completa sistemul de fortificaţii.
Pe lângă funcţiile militare breslele au îndeplinit de multe
ori, prin intermediul staroştilor lor şi funcţii politice. In
Transilvania, spre deosebire de Germania, influenţa
meşteşugarului, asupra administraţiei politice s-a
menţinut în permanenţă şi s-a accentuat tot mai mult prin
unirea tot mai strânsă a breslelor. Aceste circumstanţe
explică faptul că în regulamentul breslelor din 1376 găsim o
dispoziţie referitoare la influenţa politică pe care acestea o
exercitau. Documentul sus menţionat atestă clar faptul că
influenţa breslelor trecea de graniţele domeniului economic,
deoarece meşterii de breaslă ce aveau îndatorirea de a participa la
adunările de scaun, ce aveau loc de patru ori pe an, nu participau numai
la rezolvarea problemelor de natură economică ci şi a celor ce
priveau bunăstarea obştească.
Această influenţă a crescut şi mai mult, când, la
sfârşitul secolului al XV-lea, după reunirea scaunelor şi
districtelor săseşti, până atunci separate, într-o
naţiune politică unitară, şi breslele au creat o unitate
organică ca urmare a unei vieţi economice similare.
D) Funcţia religioasă. Breasla
nu reprezenta numai o comunitate social-economică, ci şi o
comunitate religioasă. Pe planul religios şi al moravurilor
influenţele ei au fost la fel de importante şi de profunde ca
şi în plan economic. Chiar şi numai numeroasele amenzi în
ceară percepute pentru majoritatea delictelor de mai mică
importanţă ne arată că relaţiile breslelor cu
biserica erau destul de strânse.
Breslele aveau de obicei un altar propriu unde de sărbători,
cu ocazia slujbei, dar mai ales de ziua sfântului protector, se ardeau
lumânările până la capăt şi de unde se oficia slujba.
Pentru breslele sibiene ne este atestată existenţa altarelor de
breaslă, dar fără menţiunea sfântului protector.
Participarea la slujbele religioase era obligatorie, fiecare
breaslă deţinea o strană
proprie, denumită dupa ea şi separată de celelalte
bresle, unde meşterii trebuiau să se aşeze ţinând cont de
rangul lor.
Diversele statute ale breslelor conţin dispoziţii exacte în
ceea ce priveşte prilejurile în care trebuiau citite liturghiile.
Fierarii sibieni, în statutul din 1514, au reglementate aceste lucruri, ei
ţinând anual trei slujbe
religioase Gott zu lob und seiner
gebenedeytter mutter Jungfraw Marie (ca laudă Domnului şi
Maicii Sale Fecioara Maria).
O altă activitate religioasă o constituiau procesiunile, la
care breslele luau parte in corpore,
la toate breslele fiind o tradiţie ca membrii să poarte în alai
solemn la groapă pe tovarăşul decedat. Neglijarea acestei
obligaţii era pedepsită cu o amendă în ceară. Prima
reglementare în acest sens a şi fost făcută în regulamentele
pentru fierari şi tăbăcari:
funerum sepulturam negligens
libram cerae dabit pro emenda, respectiv sepulturam vero funeris negligens vndecin denarios ammittet .
Problema religioasă îşi pierde tot mai mult din
importanţă în decursul timpului în favoarea prevederilor economice,
sociale şi politice, dovedind că, pe măsură ce se
dezvolta producţia, interesele meşterilor nu mai merg alături
de cele ale bisericii, încercându-se o ieşire de sub influenţa
acestei instituţii .
2.3. Ucenicii, calfele şi meşterii.
Ascensiunea în cadrul breslelor, precum şi pătrunderea în
breaslă, nu erau deloc simple, necesitând ani lungi şi grei de
pregătire, privaţiuni şi umilinţe. Incă din
fragedă copilărie fiii de meşter erau educaţi spre a
prelua atelierul tatălui, fiind obişnuiţi cu atelierul şi
cu munca în cadrul meşteşugului. Statutele nu vorbesc clar despre
vârsta la care un tânăr intra în ucenicie, ele specificând de obicei
că trebuie să fie mărişor,
probabil vârsta aceasta fiind de 10-12 ani.
Inainte de a fi primit în ucenicie un astfel de tânăr trebuia să
facă în atelierul meşterului un timp de probă (2-3
săptămâni), pentru testarea aptitudinilor candidatului. Nici un
meşter nu avea dreptul să ţină un ucenic neangajat peste
timpul stabilit de probă sub pedeapsa achitării unei amenzi în
valoare de 1 florin şi a 2 litre de ceară plătite pentru lada
breslei.
O altă condiţie pentru primirea la
învăţătură a unui tânăr era aceea a originii, candidaţii
trebuind să provină din familie de oameni cinstiţi şi din
căsătorii legitime (de thoro
conjugali). In faza de început acest lucru putea fi dovedit cu 2 martori,
însă mai târziu se va cere certificat de naştere, care să
ateste că provin dintr-un vero et
legittimo thoro habeatur matrimonium, aşa cum se specifica în
statutul din 12 noiembrie 1484, al breslei reunite a arcarilor,
săbierilor, scutarilor şi şelarilor din Cluj,
statut care a avut ca model statutul
pintenarilor şi săbierilor din Sibiu. O dată trecută
proba de aptitudini ucenicul putea fi angajat de meşter în schimbul unei
taxe în bani sau în natură. Această taxă variază de la
breaslă la breaslă şi mai ales de la perioadă la perioadă.
In Sibiu ucenicii plăteau iniţial 4 florini, pentru ca în secolul
al XVII-lea să se ajungă la 12 florini.
Aceşti ani de ucenicie nu erau aşa de uşori, fapt ce îl
putem deduce din prevederile statutare, care spun că pe perioada celor
patru ani de ucenicie, ucenicul putea fi folosit şi pentru munci
extraprofesionale circa 2 ore pe zi.
Deci, ucenicul era un fel de slugă în casa stăpânului său, pe
care trebuia să-l slujească cu cinste: să taie lemne, să
aducă apa, să-i spele meşterului picioarele în fiecare
sâmbătă. Dacă era prins jucându-se în timpul lucrului, care
dura de obicei de la răsaritul şi până la apusul soarelui, ori
jucând cărţi sau zaruri în vreo cârciumă, era dus în faţa
adunării breslei, unde i se aplicau de la nouă lovituri de nuia în
sus.
După
terminarea ucenicie, i se elibera ucenicului un certificat de
învăţare a meşteşugului, plătind o taxă de 25
denari. Pe baza acestui certificat ucenicul eliberat putea fi angajat
calfă. Noua calfă era primită în rândurile calfelor cu un
ceremonial ce se sfârşea cu o masă, numită "paharul de
tovărăşie" şi care era destul de costisitoare: 50 de
covrigi, pâinea necesară, o friptură şi o vadră de vin.
Calfa cea nouă ţinea o
cuvântare, apoi bea trei pahare de vin: unul pentru ţară, al doilea
pentru oraş şi al treilea pentru breaslă. O dată
recunoscută calfa avea două posibilităţi: să
rămână la meşterul de la care a învăţat meseria sau
să ia drumul pribegiei, să-şi facă timpul de
călătorie (Wanderjahre) în oraşele unde meşteşugul
respectiv era mai dezvoltat, în scopul de a-şi însuşi mai bine
meseria. Oraşul în care era cel mai bine dezvoltat meşteşugul
făuririi armelor era Nürnberg şi avem atestată prezenţa
în secolul al XVI-lea, mai exact
în jurul anului
1530, a unui meşter pe nume Valentin Transilvăneanul
(Valentin Siebenbürgen), care este posibil ca în urma efectuării
călătoriei de breaslă în acest oraş să fi decis
să se stabilească aici, căsătorindu-se cu fiica
meşterului său, Wilhelm de Worms.
Locul de origine al acestui personaj nu poate fi stabilit cu certitudine, dar
pornind de la ideea că în Transilvania existau două centre mari ale
producţiei de arme, se poate avansa ipoteza originii braşovene sau
sibiene a calfei. Se pare că acest Valentin era specializat în
făurirea de armuri, iar menţionarea sa este legată de un
astfel de articol care poartă marca sa de control pe toate componentele
(un coif din profil cu podoabă de crini şi iniţialele V.S.).
Timpul obligatoriu de călătorie era de 2-4 ani, fiind scutite doar
calfele bolnave sau cele care după moartea părinţilor preluau
atelierul.
După
întoarcerea din călătorie calfele se prezentau la examenul de
meşter, dar erau obligate să prezinte: certificat de naştere,
pentru a se certifica că este născut din căsătorie
legitimă, certificat de ucenicie, certificat de moralitate, certificat
de călătorie. Conform acestor dovezi calfa era declarată
cetăţean al oraşului şi
se pute a prezenta la examenul propriu-zis, care consta dintr-o probă
practică, o lucrare de măiestrie sau capodoperă. Lucrarea
trebuia executată prin propriile puteri ale calfei, fără nici
un ajutor străin. La fierari era ceva mai lejer, meşterul care
supraveghea lucrarea putea
să ajute calfei
la baterea fierului
cu ciocanul, dar era
interzis să-i dea
vreo indicaţie sub
pedeapsa amenzii de 2 florini.
Lucrarea isprăvită era prezentată breslei, care alegea o
comisie de examinare, ce aproba sau respingea lucrarea; în ultimul caz calfa
primea o prelungire a termenului, dar plătea între 50 de denari şi
1 florin pentru fiecare săptămână de întârziere.
Pentru a fi primit în breaslă şi pentru a se bucura de toate
drepturile unui meşter breslaş, candidatul trebuia să mai
îndeplinească unele "formalităţi" destul de
costisitoare. În primul rând, trebuia să dea o masă meşterilor
din breasla respectivă. S-a păstrat descrierea unei asemenea mese,
care merită să fie redată pentru "coloritul" ei:
- patru feluri de mâncare, după cum urmeaza: primul fel,
prăjitură cu chimen şi doi claponi cu orez; felul doi,
diferite fripturi şi anume: un purcel umplut, o gâscă, un clapon,
patru găini umplute, cinci funţi de muşchi de porc, 8
funţi de muşchi de vacă, muşchiul şi jumătatea
dinapoi a unui iepure; felul trei, varză cu carne; felul patru, orez cu
lapte şi jumări; după aceea se serveau fructe. Pe lângă
cele patru feluri de mâncare se bea vin în valoare de 2 florini. Dacă un
nou membru nu poate da o asemenea masă, trebuia să
plătească 12 florini din care meşterii urmau să-şi
pregătească singuri masa.
Pentru a deveni membru al breslei, candidatul mai
trebuia să indeplinească o condiţie: să se
căsătorească. Acest lucru era obligatoriu din două
motive: pe de o parte, pentru a asigura tihna familiei meşterilor
şi moralitatea breslei, iar pe de altă parte, pentru ca
meşterii să-şi poată căsătorii fiicele. După
ce se constata că tânărul meşter îndeplinea toate condiţiile,
el era primit în breaslă şi putea să-şi deschidă
atelier.
Formular
de atestare a calitaţii de calfă – sec. XIX
|