|
b
Cuprins
Prescurtări
GLOSAR
DE TERMENI
 
|
BRESLELE
PRODUCĂTORILOR DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ
SECOLELE XIV-XVI
Autor: Ioan Marian
Ţiplic.
ISBN 973-651-337-8, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001.
© copyright Institutul
pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în
Context European, Marian Ţiplic
În literatura medievală
apare, la sfârşitul secolului al IX-lea, o temă care descrie
societatea împărţind-o în trei categorii sau ordine. Cele trei
componente ale acestei societăţi tripartite sunt, după formula
clasică a lui Adalberon de Laon, la începutul secolului al XI-lea: oratores, bellatores, laboratores,
ceea ce înseamnă: clerici, războinici, muncitori.
Istoria economică este
unul din segmentele importante ale mozaicului ce constituie perioada Evului
Mediu şi aşa cum reliefează şi Jacques le Goff,
meşteşugurile, în ansamblul lor, au reprezentat un factor de
progres în cadrul societăţii medievale, generând apariţia unor
centre urbane importante. Una dintre contribuţiile
meşteşugurilor este şi aceea că au stat la originea
apariţiei măsurării exacte a timpului, prin instituirea unui
program bazat pe munca orară şi nu pe cea zilieră;
măsurarea timpului ne mai fiind făcută după
răsăritul şi apusul soarelui. Jacques le Goff consideră
că meşteşugurile sunt responsabile de apariţia orei, ce
va înlocui în zorii epocii preindustriale, ziua ca unitate de
măsură a timpului de lucru, dar nu numai de aceste lucruri sunt
responsabile meşteşugurile, ci de multe altele.
În primele secole ale Evului
Mediu, meşteşugurile erau practicate numai în mediul rural,
fără o specializare, fără unelte complicate şi
fără capital. Ţăranul era şi măcelar şi
dulgher şi tâmplar; îşi confecţiona şi repara uneltele,
mobilele din casă, încălţămintea. O diviziune şi
specializare a muncii artizanale exista, încă din perioada
carolingiană, dar în atelierele marilor domenii, - unde
meşteşugarii erau sclavi sau servi. Pe lângă marile domenii
îşi organizează şi mănăstirile adevărate
şcoli profesionale pentru meseriile mai dificile. Mănăstirea
Saint-Didier fundase, încă în secolul al IX-lea, un adevărat burg
artizanal: cu brutari, măcelari, cizmari, şelari, armurieri,
grupaţi pe profesiuni pe străzile lor, şi plătind - în
raport cu câştigurile realizate - o anumită redevenţă în
bani sau produse.
În Occidentul medieval, se
produce o revoluţie economică şi socială: avântul urban
este simptomul ei cel mai puternic, iar diviziunea muncii, aspectul cel mai
de seamă. Se nasc şi se dezvoltă noi meserii, noi categorii profesionale
apar şi se consolidează; grupuri socio-profesionale noi, puternice
prin număr, prin rolul pe care îl joacă, cer şi cuceresc o
stimă, ba chiar un prestigiu pe măsura puterii lor.
Spre sfârşitul secolului
al XI-lea, o mare parte din meşteşugarii rurali s-au transferat în
oraşe, unde s-au organizat în asociaţii profesionale,
diversificându-se în subspecializări. Corporaţiile sunt o
creaţie a Evului Mediu; vechile asociaţii orăşeneşti
din timpul Imperiului roman (collegia
opificium, scholae), dispăruseră în perioada migraţiilor,
supravieţuind, sporadic - cu un rol şi o formă cu totul
neînsemnate - doar în foarte puţine oraşe în din Gallia, din
Hispania şi, în special, în Italia.
Originile corporaţiilor
sunt diverse şi complexe; în secolul al XIII-lea, de exemplu,
majoritatea meşteşugarilor nu făceau încă parte din
corporaţii. Primele asociaţii ale meşteşugarilor puteau
să se inspire, mai mult sau mai puţin, din asocierea pe bază
de vecinătate din mediul rural, din cea a confreriilor religioase, constituite
în jurul bisericilor sau mănăstirilor, sau din cea a ghildelor negustoreşti. Ca
asociaţie esenţialmente profesională şi de
autoapărare economică, încadrată într-un sistem ferm de
organizare, cu o ierarhie bine stabilită şi dotată cu anumite
privilegii, corporaţia sau breasla apare spre sfârşitul secolului
al XI-lea. Termenul
de corporaţie apare târziu (în secolul al XVIII-lea). În Evul Mediu,
corporaţiile se numeau métier sau
guildes (în Franţa şi
Flandra), arti (în Italia), ghilds sau mysteries (în Anglia), Innungen,
Gilden, Aemter sau Gewerke (în Germania).
Motivele care au dus la
constituirea corporaţiilor au apărut, concomitent, din două
direcţii: din asocierea voluntară a artizanilor şi din
dispoziţiile emise de autorităţile municipale. Pe de o parte
era interesul artizanilor să se apere contra concurenţei noilor
veniţi în oraşul lor; de a da tuturor membrilor breslei şanse
egale de lucru şi de câştig. Corpotraţia urmărea să
obţină dreptul de a rezerva exercitarea profesiei respective
exclusiv membrilor ei, dar satisfacerea tuturor acestor interese trebua
să aibă şi sprijinul autorităţilor
orăşeneşti. În felul acesta, asociaţiile
meşteşugăreşti au fost chiar de la început disciplinate
în organizarea lor şi supuse controlului administraţiei
orăşeneşti.
Apariţia breslelor a
însemnat pentru oraşele medievale apusene mutaţia necesară
revigorării lor economice. Breslele ce folosesc ca materie primă
metalul reprezintă mai puţin de 10% din numărul total al
breslelor medievale. Ele au fost organizate mai ales în funcţie de tipul
de metal folosit: fier, oţel, metale neferoase (cupru, bronz) şi
metale preţioase (aur, argint). În domeniul meseriilor zise ale metalului, aşa cum le
numeşte Phillip Braunstein,
dacă nu este vorba de cele care au ca materie primă metalele
preţioase, nu avem prea multe studii de sinteză. Explicaţia
posibilă pentru această situaţie rezidă şi în faptul
că spaţiul est-european a cunoscut o dezvoltare generală -
şi implicit şi în domeniul tehnicii prelucrării metalului -
relativ modestă în comparaţie cu spaţiul vest-european,
neoferind cercetătorului lucruri spectaculoase şi facile. Dacă
ne gândim că, pentru vestul Europei, avem documente cu privire la
tehnici de prelucrare, la amplasamentul unor forje, la viaţa
internă a asociaţiilor de meseriaşi şi chiar avem de a
face încă din secolul al XV-lea cu apariţia unei
"industrii"
care înlătură îngrădirile impuse de bresle, ne dăm seama
că misiunea celor ce se apleacă asupra unor segmente din marele
domeniu al meseriilor din estul european, ce au la bază metalul ca
materie primă, este una ingrată datorită lipsei unei asemenea
bogăţii de material informaţional. Şi toate acestea în
ciuda faptului că meşterii ce se ocupau cu prelucrarea metalului,
în special orfevrierul, dar şi fierarul şi mai târziu făurarul
de arme, se bucurau de un prestigiu deosebit în comunităţi,
căci mentalitatea magică era satisfăcută în mod pozitiv,
deoarece, datorită atmosferei stranii a atelierului, felului de lucru
şi a rezultatului muncii lui, fierarului i se atribuiau puteri
supranaturale şi complicităţi demonice.
Despre aceşti meşteri, Jacques le Goff, spune: Existau fără îndoială câţiva artizani - mai
curând artişti - care se bucură de un prestigiu deosebit (...)
făurarul de arme cu deosebire.
Fără îndoială
că toate meseriile ce presupuneau utilizarea metalului ca materie
primă au fost apanajul bărbaţilor, deşi au existat
şi excepţii, cum este cazul unei femei-meşter - Agnes Hecche
din York - ce a deprins meşteşugul făuririi de armuri de la
tatăl său,
şi, în general, această excludere a femeii din viaţa
economică s-a datorat cutumelor epocii şi situaţiei ei în
cadrul societăţii medievale, ce nu admitea prezenţa femeii în
viaţa publică. În alte domenii - al meseriilor textile - mai
apropiate de "delicateţea" caracteristică genului
feminin, prezenţa femeilor era în număr mare, cum a fost cazul
atelierelor manufacturiere de postav, broderii etc. din Flandra, Italia,
Franţa, mai ales începând din secolul al XVI-lea.
|