|
b Prescurtări CUVÂNT
ÎNAINTE
INTRODUCERECAPITOLUL
I
CAPITOLUL
II
CAPITOLUL
III
Abstract in English |
BRESLELE
PRODUCĂTORILOR DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ SECOLELE XIV-XVI Autor: Ioan Marian
Ţiplic. ISBN 973-651-337-8,
Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001.
© copyright Institutul
pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în
Context European, Marian Ţiplic
Seria Bibliotheca
Septemcastrensis I, Universitatea “Lucian
Blaga” Sibiu, Institutul
pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în
Context European.
BRESLELE
PRODUCĂTOARE DE ARMAMENT
DIN SIBIU, BRAŞOV
ŞI CLUJ
3.1.
Breslele producătorilor de armament din Sibiu. 3.2. Breslele producătorilor de armament
din Braşov 3.3. Breslele
producătorilor de arme din Cluj.
Problema
implicării breslelor în apărarea oraşelor fortificate transilvănene
a fost îndelung dezbătută în istoriografia ce face referire la
acest segment de istorie a oraşelor, începând din secolul trecut şi
mai ales în perioada anilor '50-'80
ai secolului nostru. Factorii
care au dus la implicarea breslelor
în construirea şi apărarea fortificaţiilor
orăşeneşti au fost reliefaţi, pe scurt, într-unul din
articolele noastre[1].
Cadrul legislativ necesar a fost creat în timpul domniei regelui Sigismund de
Luxemburg
(1387-1437), care a dispus întărirea oraşelor şi înconjurarea
lor cu noi fortificaţii, apărarea şi întreţinerea
acestora fiind date în grija breslelor[2].
Această dispoziţie regală este doar finalizarea unui proces ce
a început după marea invazie mongolă din 1241, când majoritatea
oraşelor transilvane au fost grav afectate. În
ceea ce priveşte Clujul, la acea dată sat-cetate, a fost în
întregime distrus de mogolii aflaţi sub comanda lui Kadan[3]
şi nu a mai apărut în documente (sub denumirea de civitas) decât la începutul secolul al
XIV-lea, când este menţionat în documentul din 19 august 1316 a lui
Carol Robert, în
care se subliniază faptul că regele Ştefan - (1270-1272) - voind să întemeieze odinioară
şi să aşeze numita cetate Cluj[4],
dăruise oaspeţilor de aici numeroase privilegii. Normalizându-se
situaţia politică în interiorul Transilvaniei, odată cu
venirea angevinilor pe tronul Ungariei, se creează premisele unei
dezvoltări puternice a oraşelor, datorită şi politicii de
susţinere a lor ca şi contrapondere la apariţia marilor feude
autonome administrativ faţă de puterea centrală. În acest
context are loc apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor
breslaşe în Clujul secolele XIV-XVI, registrul de venituri al oraşului
Cluj pe
anul 1453 oferind posibilitatea cunoaşterii structurii profesionale a
populaţiei active, care se repartiza astfel: 6 % croitori; 4 %
cizmari-pantofari; 2,64 % fierari; 2 % tolbari; 1,5 % arcari; 1,3%
săgetari şi 0,17 % scutari, din
cca.4500-4800 de plătitori de impozite la care se adaugă
necontribuabilii, rezultând un număr total de cca. 6000 locuitori[5].
Meşterii
producători de armament din Cluj - 1450-1550 menţionaţi
în documente
* Breasla fierarilor. La
început meşteşugul matcă al fierăritului nu se divizase
în diverse specialităţi, ci fierarii
confecţionau felurite obiecte: porţi de fier, zăvoare,
cuţite, securi, săbii, pinteni etc. Faptul acesta este
susţinut de câteva menţionări documentare din secolele
XIII-XV, din primele momente ale genezei breslelor, cum ar fi descoperirea
fierăriei de la Şelimbăr, unde alături de alte obiecte
s-au descoperit şi câteva spade şi bare de spadă aflate în
proces de făurire[6],
menţionarea existenţei breslei fierarilor în Sibiu în
anul 1376, având ca branşe: cuţitari, căldărari, săbieri, etc[7]
şi atestarea în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea a trei fierari în Slimnic[8],
exemplele mai putând continua. În
Cluj
fierarii sunt
atestaţi documentar pentru prima dată în anul 1362 într-un document
ce atesta o vânzare de către Nicolaus et Henlinus fabri a curţii pe care o
posedau împreună pe Str. Podului
(azi str. Horea)[9], pentru ca
un secol mai târziu, în 20 iulie 1467, magistratul Clujului să aprobe,
la cererea fierarilor Antoniu,
Simon,
Ştefan
şi Ieronim,
statutele breslei; din cuprinsul lor rezultând că breasla este mult mai
veche[10]. Pe măsura
diversificării produselor făurite de fierari devine o necesitate
specializarea lor în diverse branşe, pentru a putea face faţă
cererilor crescânde de pe piaţă. Astfel în 17 martie 1462,
lăcătuşii împreună cu pintenarii îşi organizează o
breaslă separată de cea a fierarilor, stabilindu-şi statutele
după cele ale breslelor similare existente în Sibiu,
Sighişoara
şi Braşov[11].
Statutele stabileau că pot fi primiţi ca membrii doar aceia care
pot face dovada că s-au născut în pat legitim şi din
părinţi cinstiţi[12]şi
numai dacă plătesc taxa de admitere în valoare de 4 florini aur;
principalele produse ale breslei erau lacătele, zăvoarele,
pintenii, scările de şa (art. 6)[13].
Staroşti ai breslei au fost aleşi Johannes et Petrus seratores (lăcătuşi -
n.n.), cei care iau iniţiativa de a cere lui Lukas Kerekes, judele
Clujului, să aprobe constituirea breslei şi statutele ei[14].
Din statute mai reiese că rolul principal îl jucau meşterii
lăcătuşi, deşi se spune că pintenarii au
drepturi egale cu lăcătuşii şi acest lucru devine o
certitudine la 7 aprilie 1475 când se transcriu statutele breslei la cererea
meşterilor Blasiu,
Iosif
şi Mihail seratores atque calcaristae[15].
Desprinderea pintenarilor şi formarea de către ei a unei bresle
separate are loc abia în secolul al XVII-lea[16],
dezvoltarea meşteşugului neavând de suferit de pe urma transformărilor
în domeniul armamentului, produsele confecţionate fiind necesare
cavaleriei, armă de mare importanţă în epoca respectivă. Branşa săbierilor. Şlefuitorii de
săbii (eruginatores) sunt amintiţi în
Cluj
pentru prima dată în documentul datat 12 noiembrie 1484, când
magistratul din Cluj, Johannes Markus, adevereşte statutele breslei
reunite a arcarilor,
şelarilor, săbierilor,
curelarilor, scutarilor şi săgetarilor[17]. În textul statutelor sunt
pomeniţi Gregorius, Johannes et Martinus eruginatores[18],
alături de alţi meşteri ai celorlalte branşe, care au
avut iniţiativa promovării statutelor pentru noua breaslă. Din
text reiese că noile statute sunt doar reactualizări ale statutelor
mai vechi[19], ceea ce
ne facem să avansăm ipoteza că o breaslă care grupa
măcar în parte unele din branşele mai sus pomenite a existat cu
câţiva ani mai înainte. Noua
breaslă şi-a ales ca patron pe Sf. Francisc în numele căruia
ridică un altar în biserica parohială. Modalitatea de primire în
breaslă presupune aceleaşi etape ca şi la breasla
lăcătuşilor şi pintenarilor şi anume dovedirea
provenirii dintr-o familie onorabilă şi plătirea unei taxe de
înscriere în valoare de 3 florini aur şi 4 livre de ceară, ce va fi
folosită pentru întreţinerea altarului breslei şi pentru
aprovizionarea cu lumânări a acestuia[20].
Statutele mai stabilesc şi dreptul exclusiv al meşterilor
breslaşi de a deţine monopolul pieţei din oraş în detrimentul
meşterilor nebreslaşi din oraş sau din afara lui, precum
şi faptul că un meşter poate să ţină pe
lângă el trei ucenici: unul avansat, unul mediu şi unul
începător[21]. Din
modul în care sunt menţionaţi iniţiatorii statutelor reiese
că branşa arcarilor deţine o pondere economică mai mare,
fiind, prin reprezentanţii ei, prima menţionate în cadrul breslei
reunite; săbierii fiind pe locul al treilea, după şelari[22]. În
anul 1557 săbierii (magistri
eruginatores) cereau voie cizmarilor să folosească moara lor de
argăsit (chermalom) pentru
a-şi instala o piatră de tocilă (volutorium cotis), pe care să-şi ascută şi
să-şi lustruiască săbiile[23]. Săbiile
ardelene erau confecţionate printr-o tehnică superioară,
solide, având imprimate pe teacă motive artistice, ce puteau apărea
uneori şi pe lamă în tehnica damaschinării. Între piesele
păstrate la Muzeul de Istoria Transilvaniei din Cluj, care
nu au stabilit locul de provenienţă şi ar putea fi
făurite pe plan local, ele fiind descoperite pe raza oraşului, se
află şi două săbii
inventariate la numerele 7835, respectiv 5975. Prima este o spadă pentru
două mâini cu lungimea totală de 176 cm din care lungimea lamei
este de 107 cm, iar cealaltă este o sabie de călău datată
în secolele XVI-XVII, cu mâner în formă de cruce lung de 25 cm, lungimea
lamei fiind de 86 cm şi lăţimea ei la mâner de 7 cm iar la
vârf de 4,5 cm (pe lamă sunt prezente semne ce pot reprezenta o marcă de meşter)[24].
În privinţa preţului de vânzare a unei asfel de săbii nu prea
avem date, singurele referiri fiind făcute cu privire la taxele vamale
percepute pentru comercializarea săbiilor şi anume avem în 1478
atestată la Oradea taxa vamală de 1 dinar pentru
două săbii[25]
şi la Cluj, la
data de 5 iunie 1634, sunt trecute în registrul de vamă 8 legături
de săbii în valoare de 24 florini, fiind taxate cu 1 florin şi 8
dinari[26].
Comparativ cu preţul altor arme care
nu necesită o prelucrare aşa de îngrijită, cum ar fi
suliţele, ne putem face o vagă idee în privinţa preţului
unei astfel de săbii în secolul al XVI-lea: preţul unei suliţe
în anul 1556 era de 16 denari[27],
iar preţul unui arc era de 100 denari[28],
deci ne putem imagina că preţul unei săbii era mult mai mare.
Meşterii săbieri cumpărau
materia primă mai ales din Trascău, Sălaj, Carei şi de
multe ori aceasta era sub formă de lame de sabie sub formă
brută, gata pentru prelucrare[29],
dar se achiziţiona şi sub formă de lingouri (bare scurte de
aprox. 60 cm) şi sub formă de fier
mărunt (apro vas) de dimensiuni probabil fixe[30]. Branşa arcarilor. Informaţii despre acest
meşteşug ne parvin abia din secolul al XV-lea când este
menţionat un anume Jacobo literato fiul lui Gabriel arcarul, ca martor
într-un proces; documentul este datat 12 aprilie 1432[31].
Pornind de la această menţionare se poate spune că acest Gabrielis arcupis a funcţionat ca
meşter arcar cândva între anii 1410-1460, dacă considerăm
că fiul său nu putea ajunge diac
la o vârstă mai mică de 20 de ani. Două decenii mai târziu
(1453), în registrul parţial al populaţiei plătitoare de
impozit sunt atestaţi 3 meşteri arcari: Ioan
arcarul, Laurenţiu şi Grigore arcupis[32],
toţi trei fiind de origine maghiară, fapt atestat de registrul de
impozite care nu conţine decât locuitorii maghiari ai Clujului. Grigore arcupis
primeşte din partea Magistratului din Cluj 300
dinari pentru trei arcuri
confecţionate de el[33].
Coroborând aceste informaţii reuşim să aflăm şi
preţul de vânzare al unui arc la mijlocul secolului al XV-lea, lucru
important pentru a urmări creşterea preţurilor în secolele
viitoare ca urmare probabilă a inflaţiei[34].
În anul 1565 oraşul achită lui Toma
arcarul (Igyarto) o sumă de
bani pentru că a vopsit patru paturi de puşcă (sedes pixidum)[35].
O
organizare a meşterilor arcari nu
este atestată decât spre sfârşitul secolului al XV-lea, mai exact
în 12 noiembrie 1484, când se organizează în breaslă alături
de săbieri,
pintenari, scutari,
şelari, lăcătuşi. Alături de meşterii
reprezentanţi ai celorlalte branşe apar doi meşteri arcari,
Martinus Kufferbart
şi Johannes Gabrielis,
situaţi în fruntea listei cu numele meşterilor iniţiatori ai
textului statutelor, de unde putem să tragem concluzia că, la acea
dată, arcarii erau situaţi din punct de vedere economic mai bine
decât celelalte branşe ce doreau constituirea noii bresle[36]. În
secolul al XVI-lea meşteri arcari sunt
tot mai rar menţionaţi în documente, fiind încetul cu încetul
înlocuiţi de arbaletari.
Arcul şi arbaleta (balista, arcus,
ijj, armbrust), deşi arme de
tragere manuale sau în parte mecanice, s-au menţinut până în
secolul al XVII-lea, când cedează terenul în favoarea armelor de foc. În
colecţia Muzeului de Istoria Transilvaniei din Cluj se
mai păstrează doar un fragment de arbaletă (nr.inv.7786)
fără siglă de meşter, ceea ce face imposibilă
atribuirea ei vreunui centru de producţie. Producerea
de săgeţi şi tolbe pentru acestea era mai mult ca sigur tot
sarcina meşterilor arcari
şi specializarea unora dintre ei doar pe aceste produse nu a dus
niciodată la divizarea lor într-o branşă de sine
stătătoare, fapt atestat şi de numeroase documente în care ei
sunt pomeniţi alături de arcari sau arbaletari.
Numărul mare de săgetari (telatores)
care poate fi găsit la Cluj în
1453 în rândul populaţiei de neam maghiar a scăzut simţitor în
secolul al XVI-lea. În această vreme nu se mai găsesc înregistrate
dispoziţii despre activitatea lor şi nici registrele de
breaslă, care cuprind un material bogat privind funcţia
militară a breslelor, nu conţin date referitoare la tolbari şi
săgetari[37]. Branşa scutarilor.
Această branşă, cel puţin din punct de vedere al
atestării documentare, este slab reprezentată în secolul al
XIV-lea, ceea ce nu reflectă decât faptul că nu era organizată
şi ca atare nu apare în documentele epocii. Dovadă a
existenţei sale anterioare secolul al XV-lea stău numeroasele
documente care atestă existenţa scutarilor în
oraşul Cluj la
începutul şi la mijlocul secolul al XV-lea. Un exemplu elocvent este
registrul parţial al persoanelor impozabile (de origine maghiară)
din anul 1453, în care apare un anume Valentin paysgyarto[38]
(scutar), care primeşte suma de 100 dinari pentru un scut cu blazon (clypeus)[39].
Un alt scutar, Luca clipifex,
apare ca martor într-un proces [40]:
adduxit fidedignos homines videlicet
Cristannum sartorem...., Lucam clipificem...( s.n. ), qui praestitis
iuramentis...[41].
Procesul era între Barthasar Craws şi Jacobus Polkyscher, ultimul
chemându-i ca martori pe mai sus numiţii pentru a-i adeveri spusele în
faţa Magistratului din Bistriţa, care
trebuia să judece apelul dintre cei doi clujeni. Într-un alt document din 24 iulie 1458,
care face referire tot la un proces, apare un anume Michael Hawenschylt,
parte în procesul cu Cristian Rawas[42].
Acest proces se judecă în apel tot la Bistriţa
şi Magistratul din Cluj
trimite celui din Bistriţa datele legate de procesul judecat la Cluj în
urma căruia Michael Hawenschylt împreună cu aliaţii săi
trebuia să plătească 20 florini aur iar aceştia
declarându-se nemulţumiţi au cerut rejudecarea procesului[43].
La 4 august 1458 magistratul din Bistriţa, ca for de apel, judecă
cauza dintre împricinaţi şi hotărăşte că
Michael Hawenschylt şi aliaţii săi trebuie să
plătească lui Cristian Rawas şi familiarilor lui 85 dinari
pentru 7 dinţi sparţi şi alte răni[44].
Acelaşi Michael Hawenschylt apare
menţionat în documentul din 26 iulie 1460 ca făcând parte dintr-un
grup de cetăţeni clujeni care au protestat împotriva
interdicţiei pronunţate de parohul bisericii Sf. Mihail de a se mai
înmormânta membrii confraternităţii dominicane în biserica
dominicanilor[45]. Spre
sfârşitul secolului al XV-lea are loc şi organizarea branşei
scutarilor, care
împreună cu arcarii, curelarii, săbierii, etc., îşi propun
alcătuirea unei bresle comune. În textul statutelor din 12 noiembrie
1484 sunt pomeniţi trei meşteri scutari,
probabil cei care aveau şi rolul de conducători ai branşei
şi anume Damianus, Benedictus Sedd, Johannes clipeatores[46].
După cum am relatat mai sus în cadrul breslei toate branşele aveau
condiţii egale, taxa de admitere era aceeaşi pentru toţi - 3
florini aur şi 4 livre de ceară[47]. În
secolul al XVI-lea sunt atestaţi încă numeroşi scutari,
care, deşi scutul ca armă de apărare începuse să
piardă teren, poate tocmai datorită acestui fapt, îndeplineau
şi alte funcţiuni, cum ar fi aceea de vopsitori. Avem astfel
menţionaţi în anul 1565 în oraşul Cluj pe Ladislau Paysgyarto, care este plătit
pentru că a vopsit două laureos
(cămaşă de zale) şi 5 afeturi de tun[48],
Ştefan Paysgyartho, care vopseşte
şi el afete de tun, Ilie Paysgiartho, care vopseşte
şi el 6 table, 6 laurea şi o damigeană şi-l mai avem
menţionat pe Martin Paysgiartho, care la rândul
său vopseşte o laurea şi
4 paturi de puşcă[49].
Se
poate observa din această înşiruire că meşterii scutari
şi-au extins aria de lucru şi în domeniul vopsitului, probabil ca
urmare a scăderii cererii de scuturi pe
piaţa armelor, ştiut fiind faptul că în secolul al XVI-lea
armele de foc se generalizează. Cu toate acestea în mod sigur se mai
produceau şi scuturi,
dacă nu ca arme de
apărare ca obiecte de decor şi pentru ţintele de la
concursurile de tras cu arcul şi arbaleta, organizate periodic de
comunităţile breslaşe. Tipul de scut din Cluj
făurit de breslaşi nu se deosebea de cel din celelalte oraşe
transilvane. Se foloseau scuturi uşoare, de formă ovoidală,
boltite, cu capătul superior ascuţit, cu partea de lemn
acoperită în exterior cu piele tăbăcită, vopsită,
iar pe partea interioară având curele de prindere. Tipul greu, din
înzestrarea pedestraşului, era mai masiv, trapezoidal, cu 1,5-2 kg mai
greu ca primul[50]. Meşterii armurieri (cei
care aveau ca obiect de muncă armele de foc). Materialul documentar care
abundă de menţiuni despre arme albe
şi arme de foc impune ipoteza existenţei la Cluj în
secolul al XVI-lea a turnătorilor în fier şi bronz, a
meşterilor care confecţionau archebuze, muschete, falconete, tunuri
sau care erau în stare să repare şi să confecţioneze
piese pentru asemenea arme. În socotelile oraşului sunt menţionate
o serie de cheltuieli pentru tunuri mici (manuaria
bombardariak) şi puşti, precum şi sumele achitate pentru
acestea lui Martin Beck, Gheorghe Chyge, Ştefan Hwnyady[51]. Mai
mult ca probabil că aceştia au fost meşteri turnători
şi armurieri şi nu proprietari de arme, pe care le-au vândut
oraşului. Existenţa
unui meşter armurier (Hans Jorg
Burghart) este
clar atestată în anul 1585. Din documentul, datat 12 noiembrie 1585,
rezultă că Hans Jorg Burghart cere bistriţeanului care
comandase armura o amânare de opt săptămâni pe motiv că are
mult de lucru şi să i se trimită ca model armura altui bistriţean[52]. O
dovadă şi mai bună a dezvoltării în oraşul de pe
Someş, în secolul al XVI-lea, a meşteşugului armurăriei,
este şi faptul că doar cu o singură ocazie clujenii puteau
trimite, în 1564, pentru asediul oraşului Baia Mare, 200 de bombarde[53];
lucru perfect posibil în cazul în care existau în Cluj cel
puţin meşteri care să poată asigura întreţinerea
acestora. Pentru a doua jumătate a secolului al XVI-lea avem
atestată turnarea unor tunuri de calibru mic din bronzul provenit din
topirea a 100 de candelabre confiscate de la mănăstiri[54]. În
prima jumătate a secolul al XVI-lea armele de foc dominante în
Transilvania erau: archebuza (pixis,
pixis manualis, pixis barbata, Ganzhacken sau Hachenbückse), formată
dintr-o ţeavă de fier cu un "detunător" (Zündloch)
şi un cârlig în partea inferioară a ţevii, cu ajutorul
căruia arma era fixată pe o furcă fixă; la sfârşitul
secolului archebuza va fi încetul cu încetul trecută în plan secund sau
chiar înlocuită de muscheta cu închizător cu fitil (Luntenschloss)
şi mai târziu cu închizător rotativ (Randschloss) de un calibru mai
mare ca archebuza cu pat de lemn şi tunul de calibru mic sau falconeta (bombarda, falconeta, minores bombarde,
falcones bombardice)[55].
Numărul meşterilor care confecţionau astfel de arme a
fost destul de mic, cel puţin până în a doua jumătate a
secolul al XVI-lea, mai mic decât al meşterilor săbieri sau
arcari,
căci armele de foc nu ocupaseră încă în secolul al XVI-lea
locul pe care îl vor deţine în balistica din secolele următoare.
Achiziţionarea unor astfel de arme
în/de către oraşul Cluj, spre
sfârşitul secolul al XVI-lea, este des înregistrată în Socotelile
oraşului[56]. Dintre
armele de foc din Cluj sigur
databile şi care pot fi produse ale unor meşteri locali, s-au
păstrat mai multe tunuri de calibru mic din care unul prezintă o
importanţă mai mare, prin faptul că avem pe el o
inscripţie - H.M. 1593 - probabil sigla meşterului
şi anul fabricării acestui tun de oţel, cu ornamente de bronz;
caracteristicile sale sunt: lungimea ţevii = 91 cm, diametrul la gura
ţevii = 9,7 cm iar în partea opusă = 11 cm, calibrul = 4,75cm[57]. * Implicarea
breslelor armurierilor în dotarea, întreţinerea şi apărarea
fortificaţiilor oraşului Cluj
respectă tipicul existent şi în celelalte oraşe puternice din
centrul şi sudul Transilvaniei. Fortificaţiile Clujului în secolul
al XVI-lea erau constituite din ziduri crenelate, prevăzute cu turnuri
şi bastioane puternice, ce erau încredinţate spre apărare
breslelor. Avem atestată în Cluj pentru secolul al XVI-lea existenţa
unui turn al fierarilor şi unul
al săbierilor ( cunoscut şi sub numele de Poarta Turzii - Tordaer Tor[58],
primul aflându-se în capătul străzii Heilligeistgasse (Str.
Petroşani) în apropierea intersecţiei acesteia cu strada
Kinizsigasse (Str. Pavel Chinezu), iar al doilea, cel al săbierilor, se
afla în capătul străzii Tordaergasse (Str.
Universităţii), în apropierea bisericii iezuiţilor[59].
Faptul că una din porţile oraşului se afla în apărarea
săbierilor arată, cât se poate de clar, că aceasta, la data
respectivă, avea o situaţie economică foarte bună, ce-i
putea permite întreţinerea unui turn aşa de important în geografia
fortificaţiilor cetăţii. Pe
lângă prevederile din statutele breslelor cu privire la obligaţiile
militare[60] ale
membrilor lor, armurierii erau obligaţi să asigure cu armament mai
întâi turnurile oraşului, fiind de asemenea obligaţi să
asigure repararea acestui armament depozitat. În anul 1502 fiecare
breaslă avea impusă o contribuţie de 50 dinari pentru
întreţinerea fortificaţiilor, dar în 1517 Ludovic II îi
scuteşte pe clujeni de această taxă pentru ca să-şi
poată reface şi completa sistemul de fortificaţii[61].
Toate
aceste scurte referiri ne arată că armurierii clujeni, chiar
dacă nu au deţinut un rol economic important în viaţa Clujului
medieval, au fost puternic implicaţii în activităţile ce
priveau apărarea cetăţii, fie în mod direct în luptă, fie
mai ales prin aprovizionarea cu arme
şi întreţinerea acestora. Din inventarele şi registrele de
breaslă ale breslei argintarilor[62],
dacă le luăm numai pe acestea, ne putem da seama cât de bine erau
aprovizionate turnurile şi chiar dacă nu toate acele arme erau de
provenienţă clujană (fiind aduse multe şi din Polonia)
ele erau sigur reparate de către meşterii clujeni. |
