ISBN 973-651-337-8, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001.

© copyright Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European, Marian Ţiplic

Seria Bibliotheca Septemcastrensis I, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European.

Capitolul IV

LEGĂTURILE ECONOMICE ALE BRESLELOR PRODUCĂTOARE DE ARME DIN SIBIU, BRAŞOV ŞI CLUJ

CU MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ

4.2. Schimburile comerciale ale Braşovului.

Dintre oraşele importante ale Transilvaniei, Braşovul s-a dezvoltat din punct de vedere economic şi social. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, Braşovul a ajuns cel mai important şi cel mai populat oraş comercial al Transilvaniei şi această evoluţie se afla în directă legătură cu poziţia sa geografică şi aceea ce îl poziţiona pe unul dintre principalele drumuri comerciale medievale care legau între ele Europa Centrală şi Orientul[1].

În afară de drumurile comerciale care duceau din Polonia prin Moldova, la Marea Neagră[2] şi în Ţara Românească[3], mai existau şi drumuri care uneau Polonia cu oraşele transilvănene prin Suceava. Existând încă înainte de întemeierea voievodatului moldovean, ca şi oraşele care s-au dezvoltat pe parcursul lor, două din ele au fost amintite, la 1408, în privilegiul[4] lui Alexandru cel Bun şi repetate în cele care au urmat după acesta. Una dintre aceste rute lega Polonia de Braşov, prin Suceava şi avea următorul traseu: Suceava-Fălticeni-Ciumuleşti-pădurile de la Boroaia-Târgu-Neamţ-Tazlău-Târgu Trotuş-Braşov[5]. Altă variantă trecea prin Suceava-Bacău-Oneşti-Târgu Trotuş-Oituz-Ghimeş şi ajungea la Braşov. Pe ambele rute circulau negustori poloni şi germani, aducând în Transilvania vite, piei crude sau tăbăcite[6], postavuri şi ducând în schimb pe lângă alte multe produse ale breslelor săseşti şi arme[7].

Faptul că Braşovul domina trecătorile spre ambele voievodate extra-carpatice, îi conferea acestuia o poziţie cheie în comerţul transilvănean la mare distanţă, iar cele mai vechi privilegii şi contracte comerciale păstrate demonstrează rolul important pe care aceste relaţii l-au jucat chiar de la început în evoluţia Braşovului. Faptul că Braşovul beneficia din 1369, mai târziu din 1395 de dreptul de antrepozit pentru toate mărfurile exportate în Ţara Românească[8], îi asigura o poziţie dominantă în comerţul cu această ţară. Cadrul legal al schimburilor comerciale între cele două părţi a fost stabilit prin privilegiul din 20 ianuarie 1368[9], emis de Vladislav-Vlaicu, completat de una altul emis de Mircea cel Bătrân în august 1413[10]. În documentul din 1413, pe lângă alte mărfuri scutite de vamă, se găsesc şi săbiile, arcurile, cuţitele etc.[11]

Armele exportate de breslaşii braşoveni în Ţara Românească şi Moldova, despre care există referiri în privilegiile comerciale, şi în dispoziţiile autorităţilor maghiare şi transilvănene erau: săbii, suliţe, arcuri, tolbe, săgeţi, scuturi, platoşe, arme de foc, pulbere[12]. Se ştie că, în luptele grele purtate împotriva turcilor de către Ioan de Hunedoara şi Ştefan cel Mare, furnizorii lor de arme au fost Braşovul şi Sibiul[13]. Produsele săbierilor şi arcarilor braşoveni au fost în cea mai mare parte a timpului scutite de taxele vamale percepute de către curtea voievodală de la Bucureşti[14]. În privilegiul latin al lui Mircea cel Bătrân, pe lângă alte produse scutite de plata vămii la Rucăr, se numărau şi săbiile, arcurile şi cuţitele[15].

Dar acest comerţ cu arme era de multe ori prohibitiv, căzând sub incidenţa legilor de război, fiind interzis în anumite perioade de conflicte deschise sau doar declarate, mai ales în perioada campaniilor militare ale lui Ioan de Hunedoara şi Mattia Corvin. Unul dintre primele documente cunoscute, care face referire la interzicerea exportului de arme dincolo de Carpaţi, este cel din 1373[16] emis de cancelaria lui Ludovic, regele Ungariei, ca urmare a stării conflictuale existente între regalitatea maghiară şi voievodatul muntean al lui Vladislav-Vlaicu.

Interzicerea comerţului cu anumite produse nu era o acţiune unilaterală a Transilvaniei sau a regatului Ungariei ci de multe ori şi voievozii moldoveni au recurs la astfel de măsuri. În perioadele ce urmau stingerii conflictelor reluarea legăturilor se făcea în cele mai multe cazuri ca urmare a unor contacte directe ale meşteşugarilor şi negustorilor din oraşele transilvănene cu voievozii moldoveni. În acest tipar se înscrie şi solia lui Hanea arcufex şi Mihail pârgarul, din 8 iulie 1435, ambii din Braşov, solie ce avea ca scop reluarea comerţului între Braşov şi oraşele moldoveneşti, precum şi obţinerea de privilegii pentru negustorii braşoveni în detrimentul altor posibili interesaţi de piaţa din Moldova[17]. În nenumărate cazuri aceste privilegii nu erau altceva decât recunoaşteri ale privilegiilor mai vechi, cum era cazul aceluia dat de Ştefan cel Mare în toamna anului 1457 şi reeditat în martie 1458: tuturor braşovenilor şi tuturor negustorilor şi întregii Ţări a Bârsei... să vie în bună voie cu marfa lor, câtă vor vrea... să umble prin toată ţara... prin oraşe şi târguri ca să-şi vândă marfa lor[18]. Ca răspuns la bunăvoinţa curţii voievodale de la Suceava, regele Mattia Corvin, pe baza hotărârilor mai vechi ale adunării de la Turia - care spunea că braşovenii şi ceilalţi negustori ce ţin de ei pot duce în mod liber, în Moldova, obiectele de fier şi alte mărfuri ce lipseau fără a plăti taxe mai mari decât obişnuita vamă[19] - a acordat dreptul negustorilor moldoveni să-şi ducă mărfurile în cetatea Braşov[20]. La capitolul arme ce puteau fi exportate, prevăzute în cărţile de privilegii acordate braşovenilor, erau trecute arme de tot felul: săbii, platoşe, pumnale, cuţite[21]. Dar, tot regele Mattia Corvin este cel care, în 21 noiembrie 1462, interzice exportul de fier şi arme către Moldova lui Ştefan cel Mare[22]. Cât de bine era respectată interdicţia ne arată un document din 28 februarie 1470 emis de cancelaria lui Radu cel Frumos, care se plânge braşovenilor că, deşi regele Mattia Corvin este în stare de conflict cu voievodul Moldovei şi exportul de arme spre Moldova este interzis, ei totuşi îi dau arme şi îi ascund pe spionii lui Ştefan cel Mare, ameninţând că îi va pârî regelui pentru aceste acţiuni[23].

În privinţa cererilor de arme avem pentru unele cazuri chiar numele celor trimişi, mai ales de domnul Moldovei, la Braşov pentru a tranzacţiona cumpărarea unor arme în preajma campaniilor sale militare. Asfel, de un meşter armurier pe nume Mihai, trimis de Ştefan cel Mare la Braşov să cumpere săbii şi arme, în februarie 1470[24], se ştia până şi la curtea lui Radu cel Frumos[25], pentru că meseria era legată de unelte războinice, iar un asemenea om avea duşmani, fiind şi spioni pe urmele lui.

În documentele epocii mai avem şi menţionarea situaţiei când armele breslaşilor braşoveni erau greu accesibile pe piaţa moldoveană şi singura posibilitate de achiziţionare a unor astfel de articole era piaţa din Liov. Un act al arhiepiscopului de Liov vorbeşte, în 1472, de pierderea a peste 30.000 de florini de către negustorii acestui mare oraş[26], cu prilejul luptelor din Moldova. Fireşte că de aşa ceva nu au fost scutiţi nici negustorii transilvăneni şi nici cei moldoveni care, în 1472, cereau liovenilor arme[27], acelea de Braşov fiind absorbite, probabil, de secuii din Odorhei, Ciuc şi celelalte Scaune, care erau aliaţii voievodului moldovean[28]. După stingerea conflictului, Ştefan cel Mare, acordă din nou privilegii comerciale negustorilor braşoveni pentru a merge cu mărfuri în Moldova, fiind vorba în primul rând de arme, în care scop, pe lângă acela de a primi informaţii relative la turci, era trimis un anume Vetris[29], la 5 iulie 1476, dată când Ştefan se afla în tabără la Bârlad.

Făcând un bilanţ al mărfurilor menţionate în privilegiile comerciale acordate negustorilor din Lemberg şi de la Braşov, completate de informaţiile regulamentelor otomane din 23 august 1484 şi din 1502, în comerţul Moldovei erau angajate - după tabelul lui Nicoară Beldiceanu[30] - pe lângă alte produse meşteşugăreşti şi săbii, săbii ungureşti şi alte arme.

Ştrangularea circuitului comercial cu Moldova în perioada de maximă încordare a relaţiilor moldo-polone trebuia suplinită de comerţul cu Transilvania. Datorită unei perioade destul de animată din punct de vedere militar era normal ca principalele articole cerute de către Curtea de la Suceava să fie armele şi în acest sens Ştefan cel Mare trimite în 1502 la Braşov pe Trotuşan spătarul pentru a cumpăra scări de şa, arme şi funii[31], materiale pentru care cere şi scutire de vamă[32]. Acest trimis a fost însoţit de un altul care avea ca misiune cumpărarea de arme de la Sibiu. Ca valoare absolută armele cumpărate de moldoveni de la meşteşugarii din Braşov în anul 1503 se ridică la cifra de 5000 de săbii şi pumnale.

Urmaşii lui Ştefan cel Mare au încercat să ducă aceeaşi politică comercială cu Transilvania, dar condiţiile în care comerţul se desfăşura în a doua decadă a secolul al XVI-lea erau mult mai vitrege decât la sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea datorită intrării treptate dar sigure a Moldovei sub influenţa Înaltei Porţi. Cu toate acestea Ştefăniţă a reuşit să deturneze o mare campanie militară otomană împotriva lui şi chiar să-şi cumpere direct de la meşteşugarii braşoveni şi sibieni platoşe, lucru pentru care a fost trimis un anume Thomas auricampsor (schimbătorul de bani)[33].

Perioadele de schimburi comerciale alternau cu scurte momente de întrerupere a lor, cel puţin din punct de vedere oficial, deoarece sunt nenumărate documentele care atestă un comerţ de contrabandă înfloritor[34] şi este de presupus că, în perioadele de lupte între cele două provincii, cele mai căutate articole pe piaţa de contrabandă erau armele. Dar este evident că orice întrerupere a fluxului comercial normal ducea la scăderea profiturilor obţinute de meşterii şi negustorii braşoveni, astfel, pe baza registrelor braşovene dintre anii 1529-1554[35], s-a putut observa o diminuarea a activităţii comerciale cu circa 3/5 faţă de anul 1503. Motivul acestei căderi dramatice a activităţii comerciale a constituit-o, în principal, perioada de frământări şi concentrări de oşti din timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, coroborată şi cu o iarnă foarte grea. Azarie menţionează că atunci a fost o iarnă grea şi ger şi vânturi rele şi aspre[36].

Cu privire la exportul de arme spre Ţara Românească găsim informaţii bogate în privilegiul latin[37] al lui Mircea cel Bătrân din 6 august 1413[38], privilegiu care enumeră mărfurile exceptate de la taxele vamale, printre care se numără şi săbiile şi arcurile. Un alt privilegiu important este cel acordat în 1422 de Dan I prin care se stabileau taxele vamale la produsele exportate şi importate de braşoveni în/din Ţara Românească: ...Io Dan voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele braşovenilor care negustoresc în toată ţara domniei mele [...] Iar voi, vameşilor de la Dâmboviţa [...] să nu îndrăzniţi să luaţi vamă nici de la săbii [...] Iar voi, vameşilor de la Rucăr [...] de la arcuri şi de la săbii vamă să nu li se ia[39] [ braşovenilor - n.a.].

Aceste mărfuri sunt cerute cu insistenţă şi de Vlad Dracul în ajunul primei sale urcări pe tron în Ţara Românească (octombrie 1432- martie 1433), cererea sa sunând astfel: să gătească - braşovenii n.a. - 100 de puşti, cu toate cele de trebuinţă şi arcuri cu săgeţi[40] şi scuturi, cât puteţi de multe...[41]. Tot Vlad Dracul solicită braşovenilor, după cucerirea cetăţii Giurgiu - octombrie-noiembrie 1445 – următoarele articole: arcuri, săgeţi, puşti şi salitră ca să facem praf[42], cedându-le în schimb meşteşugarilor braşoveni diverse privilegii comerciale pe teritoriul Ţării Româneşti. Cu doi ani înainte de acest episod are loc şi reconfirmarea privilegiului de negoţ din 1413, care stipula printre altele că pentru săbii, suliţe, cuţite [...] pentru arcuri care se duc în Ţara Românească să nu fie ţinuţi a plăti vamă în nici un loc din Ţara Românească, iar dacă vor trece cu mărfurile lor peste Dunăre, atunci să plătească la vadul Dunării [...][43].

Urmaşul lui Vlad Dracul, Vladislav II Dan, a păstrat relaţii bune cu Braşovul, care a rămas principala piaţă de achiziţie a armelor. Fiind articole supuse unor reglementări mai stricte, au existat numeroase momente de fricţiune între curtea voievodală munteană şi Magistratul Braşovului iar unul dintre aceste momente este reliefat în scrisoarea din 17 decembrie 1452 adresată saşilor braşoveni: dacă vă e voia să nu cumpere oamenii mei arme (puşti sau tunuri n.a.) şi scuturi, atunci spuneţi meşterilor voştri să nu vândă şi oamenii mei nu vor cumpăra. Dar după ce au cumpărat lăsaţi-i să le aducă…Şi vamă, vă rog să nu-i luaţi nici un fir de păr…[44]. Cel însărcinat de Vladislav II Dan să achiziţioneze de la meşterii braşoveni arme este un anume Radu Neanciu şi ca urmare a tratamentului neospitalier de care s-a bucurat acesta din urmă este trimisă şi scrisoarea lui Vladislav II Dan. Ca dovadă că s-au restabilit relaţii bune între voievod şi braşoveni stă şi scrisoarea datată 11 aprilie 1453, prin care Vladislav II Dan cere braşovenilor ca să trimită prin intermediul lui armele de care cetatea Chiliei, proaspăt cucerită de Ioan de Hunedoara, are neapărată nevoie[45].

Ca urmare a acţiunilor intreprinse de Vlad Ţepeş în sudul Transilvaniei, pe lângă alte măsuri luate de regalitatea maghiară, în 1459 a fost sistat şi exportul de arme spre Ţara Românească, fiind vorba de tolbe, scuturi şi alte arme[46], care ar putea fi folosite împotriva oraşelor de graniţă din sudul Transilvaniei.

Pentru a întregii tabloul comerţului cu arme trebuie să spunem că nu numai voievozii celor două ţări trans-alpine erau cei care achiziţionau aceste articole, ci şi persoane particulare care făceau aceste achiziţii în nume propriu, dar fiind vorba de cantităţi extrem de mici nu avem, în general, dovada scrisă a acestor acţiuni. Totuşi putem exemplifica existenţa acestui tip de cumpărare cu ajutorul unei însemnări a pârgarilor din Braşov despre nişte lucruri achiziţionate de un anume Duca din Greci [47], un boier al lui Radu cel Frumos şi anume este vorba printre altele de 2 spade şi un brâu de sabie[48].

Urmaşul lui Vlad Ţepeş pe tronul Ţării Româneşti a fost Laiotă Basarab, care restabileşte destul de repede relaţiile comerciale între Braşov şi Ţara Românească. În privinţa comerţului cu arme reuşeşte printr-un schimb susţinut de scrisori, mai ales cu saşii braşoveni, să achiziţioneze de pe piaţa acestui oraş o cantitate relativ mare de arme. În acest sens edificatoare sunt scrisorile din 15 aprilie şi 30 mai 1472, prin care cere braşovenilor să permită exportul de arme către Muntenia, respectiv îi recomandă pe oamenii săi Proica şi Tudor trimişi să-i cumpere scuturi şi arcuri şi alte de lipsă[49]. La scurt timp, însă, exportul de arme spre Ţara Românească a fost oprit din nou ca urmare a bănuielilor că Laiotă Basarab a intrat în sfera de influenţă a otomanilor, fapt ce atrage o serie de plângeri ale acestuia adresate braşovenilor, cum este şi scrisoarea din 11 iulie 1475: …şi apoi şi în ţara noastră, fie că e peşte, fie că e ceară, fie orice, nimic nu vă este oprit;…dar lucru vostru nu ştiu cum stă, de opriţi şi scuturile şi arcurile şi orice arme …Răsmiriţă vreţi ore să faceţi sau ce gândiţi, nu ştiu. Să lase să-şi aducă Dumitru dela cetate scuturile tocmite pentru care a dat şi arvună[50].

Menţinerea interzicerii exportului a durat, cu scurte perioade de suspendare a ei, până în 1484, când braşovenii au intervenit pe lângă regele Ungariei ca să renunţe la această măsură aducătoare de daune meşteşugarilor şi negustorilor braşoveni. Drept urmare li se permite să exporte fier, oţel şi cânepă fără restricţii, iar arme numai cât putea să ducă o persoană[51]. Ridicarea interdicţiei exportului de arme spre Ţara Românească a fost cerută şi de Vlad Călugărul, care spre sfârşitul anului 1483 roagă pe braşoveni, după ce îi asigură că au liberă trecere şi desfacere a mărfurilor lor prin târgurile ţării, să permită oamenilor săi achiziţionarea fără oprelişti a arcurilor, săgeţilor, săbiilor, scuturilor şi fierului pentru arme. După cum am văzut cantitatea armelor ce puteau fi exportate era drastic limitată şi pentru a nu exista posibile interpretări a ceea ce înseamnă cât putea să ducă o persoană, Ştefan Bathory scrie braşovenilor că oricine va trece pe la pasul Branului în Ţara Românească nu poate duce cu sine mai mult de o sabie, un arc, un scut şi 8-9 săgeţi[52], limitând astfel posibilitatea ca o persoană să treacă mai multe arme prin vamă pe care să le comercializeze în Ţara Românească. După cum se poate observa tendinţa regalităţii şi uneori chiar a braşovenilor de a opri exportul de materii prime şi mai ales de unelte sau arme în Ţara Românească venea în contradicţie cu nevoia de a-şi desface aceste produse, ceea ce atrăgea frecvente şovăieli în politica lor comercială şi ducea la dezvoltarea unui comerţ subteran de contrabandă.

În secolul al XVI-lea comerţul cu arme şi în general activitatea comercială intră într-o fază evoluată de dezvoltare datorită apariţiei primelor asociaţii de negustori[53], care scot treptat din competiţie meşterii producători, pe de o parte şi negustorii mici, pe de alta. Intrarea în competiţie a asociaţiilor comerciale nu a scăzut interesul pentru achiziţionarea diverselor produse meşteşugăreşti din Transilvanie, ci doar a interpus treptat între meşter şi cumpărător o altă persoană, rezultând creşterea preţurilor fenomen ajutat şi de inflaţia datorată perioadelor de slabă activitate economică din timpul conflictelor militare. În continuare a exitat un export de arme, fiind supus aceloraşi reguli dictate de cancelariile regale sau voievodale.

Reglementarea relaţiilor comerciale cu Ţara Românească, în ceea ce priveşte exportul de arme în prima decadă a secolului al XVI-lea, are loc în timpul domniei lui Vlăduţ-Vodă, fiul lui Vlad Călugărul, care reuşeşte cu ajutor din Oltenia să-l înlăture pe Mihnea. Vlăduţ-Vodă trimite imediat după urcarea sa pe tron pe boierii Radici, mare portar şi Dragomir, vistiernicul ca să discute reluarea legăturilor comerciale între Braşov şi Ţara Românească. În anul următor, 1511, trimite la Braşov pe Iştvan pitarul ca să cumpere arcuri, săgeţi şi tolbe în valoare de 1000 de aspri[54]. În aceeaşi perioadă este trimis şi la Sibiu un om al său – Ruhan – ca să cumpere şi de acolo arme necesare armatei sale[55].

De acum interdicţiile cu privire la exportul de arme sunt date mai ales de către voievodul Transilvaniei, care reuşea să-şi impună respectarea acestei măsuri în condiţiile în care braţul regalităţii este tot mai slab datorită marilor probleme pe care le avea la graniţa de sud-vest cu otomanii. După 1526, când regatul maghiar este în mare parte cucerit de către otomani, exportul de arme spre Ţara Românească s-a diminuat; o altă cauză a acestei diminuări se datorează schimbării armamentului ca urmare a generalizării armelor de foc şi difuzării tehnologiei de fabricare a acestor arme, atrăgând astfel o restrângere a centrelor care monopolizau comerţul cu acest tip de arme. În general achiziţiile muntene de pe piaţa braşoveană în ceea ce privesc armele, s-au redus simţitor, putându-se spune că ele devin doar comenzi personale ale domnilor.

În perioada de frământări politice din Ţara Românească din a doua decadă a secolului al XVI-lea, Ioan Zapolya opreşte exportul de arme către Ţara Românească, dar Radu de la Afumaţi reuşeşte să achiziţioneze în iunie şi decembrie 1522, scuturi, tolbe şi puşti pentru armata pe care o pregătea în Transilvania pentru a-i scoate pe turci din ţară. Tot cu aceleaşi intenţii comandă şi Moise-Vodă de la Braşov scuturi, lănci şi 100 de săbii[56]. Acestea din urmă sunt o parte din datoria pe care un anume Becneş o datora negustorilor munteni Balea şi Oancea din Târgşor.

Accentuându-se pericolul otoman, mai ales pentru oraşele sud-transilvănene, relaţiile comerciale ale acestora cu Ţara Românească devin doar un obiect de schimb pentru serviciile pe care domnitorii munteni le aduceau oraşelor săseşti Sibiu şi Braşov, servicii care se reduceau în pricipal la informarea rapidă asupra intenţiilor trupelor otomane ce tranzitau Muntenia. Pentru a beneficia de aceste informaţii Magistratul Braşovului acordă o serie de scutiri de vamă pentru unele produse exportate în Ţara Românească şi - ca o preluare a unui obicei răspândit la Poarta Otomană - trimit daruri bogate diverşilor domni ce se perindă pe tronul voievodatului sud-carpatic. Documentele epocii abundă în informaţii cu privire la multitudinea de daruri trimise la urcare pe tron, lucru care devine chiar un obicei regulat prin care oraşele săseşti salutau venirea unui nou domn; de obicei darurile reprezentau produsele fiecărei bresle existente în oraş. Astfel avem menţionat acest obicei şi pentru perioada domniei lui Petru-Vodă, care primeşte, la 15 februarie 1550, de la saşii braşoveni prin intermediul lui Ioan Augustin, pe lângă diverse obiecte şi 7 scuturi şi 7 lănci[57]. La fel profitând de dorinţa braşovenilor de a-şi menţine supremaţia pe piaţa munteană şi de a beneficia de ştiri de primă mână cu privire la mişcările trupelor otomane, Mihnea Turcitul îşi comandă o sabie, lucru care reiese dintr-o scrisoare a principelui Sigismund Bathory din 16 august 1590[58], prin care principele transilvan solicită urgentarea finalizării sabiei pentru a-i fi trimisă să o vadă, deoarece dacă este mulţumit de ea o va cumpăra chiar el.

Cu privire la activitatea comercială din ultima decadă a secolului al XVI-lea nu avem prea multe ştiri, deoarece este şi o perioadă de mari frământări militare datorate pe de o parte principelui Sigismund Bathory iar pe de alta lui Mihai Viteazul, perioadă nu prea propice pentru desfăşurarea unui comerţ intens.

Pentru cunoaşterea reală a valorii comerţului cu arme a Braşovului cu Moldova şi Ţara Românească, trebuie luate în consideraţie două elemente: scutirile de vamă şi contrabanda. Prin scutirile de vamă produsele ce treceau printr-un punct vamal nu erau supuse taxelor şi nefiind supuse acestor taxe, de multe ori nu apar în registrele vigesimale. În ceea ce priveşte contrabanda aceasta a jucat un rol mult mai însemnat decât lasă să răzbată unele documente ale epocii. Comerţul Braşovului cu Moldova se desfăşura pe două căi: un negoţ legal, caracterizat prin circulaţia pe drumurile obişnuite, respectarea privilegiului de etapă şi de depozit al braşovului prin depunerea şi vinderea mărfurilor în oraş şi înregistrarea şi vămuirea mărfurilor la vamă şi un negoţ de contrabandă, caracterizat prin circulaţia pe cărări ascunse, ocolirea vămilor şi neplata taxelor vamale. Prin desfăşurarea sa, volumul şi valoarea negoţului de contrabandă nu pot fi stabilite nici măcar cu aproximaţie. Cazurile întâlnite frecvent şi repetatele măsuri de stăvilire dovedesc însă amploarea şi caracterul său permanent. Actele emise de cancelaria regală maghiară respectiv de cea habsburgică în 1508[59], 1517[60], 1519[61], 1533[62], 1537[63], 1555[64], 1570[65], 1572[66], 1576[67], 1579[68], 1580[69], 1585[70], 1587[71] etc. stau mărturie a eforturilor autorităţilor de stopare a comerţului de contrabandă.

Prescurtări

CUVÂNT ÎNAINTE

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

CAPITOLUL II

CAPITOLUL III