Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Vandalii

Dacă printr-un complex de împrejurări nu îndeajuns clarificate, în anul 452 Roma a fost scutită de jaful hunic, cetatea eternă va fi cumplit prădată trei ani mai târziu de către vandali. Se pare că această incursiune a rămas mult timp în memoria istorică, dacă s-a încetăţenit termenul de „vandalism”, termen ce-i drept propagat şi promovat mai ales de istoriografia modernă franceză, pare-se nu fără o oarecare tentă antigermanică, motiv pentru care dealtfel istoricii germani au protestat mult timp împotriva folosirii acestei expresii „calomnioase şi injurioase la adresa străbunilor”. Să vedem totuşi în continuare, fără prejudecăţi, cum s-a ajuns la creşterea şi cristalizarea în formă statală a puterii vandalilor. Acest popor a avut una dintre cele mai lungi migraţii, pe două continente, plecând din sudul Peninsulei Scandinavice şi ajungând până în nordul Africii. La începutul secolului al V-lea, împreună cu aliaţii lor suebii şi alanii, trec Pirineii şi pătrund în Peninsula Iberică. Aici diferenţiaţi deja în două ramuri: astingii şi stilingii, primii ocupă regiunea numită Galicia şi ultimii regiunea numită Betica, zone ce au preluat şi păstrat peste veacuri amintirea numelui acestui popor: Andaluzia (de la Vandalusia). După o şedere de două decenii, marcată de lupte aproape permanente, vandalii, sub conducerea regelui lor Geiserich, trec în anul 429 strâmtoarea, numită astăzi Gibraltar, pe vase romane rechiziţionate, vizând bogatele şi încă nejefuitele provincii romane din Africa, grânarul imperiului. Nici în acest caz nu este exclusă o chemare a lor de către consulul roman răzvrătit, Bonifaciu, care se împacă însă cu curtea de la Ravena cu puţin timp înainte de debarcarea vandalilor. Pe de altă parte nu sunt puţine izvoarele epocii care relatează despre nerăbdarea cu care populaţia de rând îi aştepta pe vandali ca pe nişte eliberatori. La această atitudine au contribuit atât fiscalitatea excesivă a imperiului aflat în declin economic cât şi amplele mişcări religioase ca donatismul şi mai ales agnosticismul, ce frământau comunitatea africană, accentuând nemulţumirile. Astfel, chiar dacă anumite centre urbane cum ar fi Hippo Regius, oraşul de reşedinţă al episcopului Augustin, au rezistat asediilor aproape un an, teritoriile rurale au fost cucerite repede şi fără prea mari eforturi militare. Cucerirea Africii de Nord de către vandali se poate înscrie în două mari etape. Prima etapă este marcată de războiul vandalo-roman încheiat cu pacea din anul 442, prin care romanii le recunosc inamicilor lor statutul de federaţi şi le cedează Mauretania şi Numidia. A doua etapă, ceva mai lungă cuprinde al doilea război vandalo-roman şi se încheie cu tratatul din anul 453 în urma căruia romanii îl recunosc pe Geiserich ca suveran independent, cedându-i bogatele provincii ale Africii Proconsulare şi Bizancenei în schimbul Numidiei şi Mauretaniei aproape ruinate. Această a doua etapă continuă de fapt cu cucerirea până în anul 455, a întregului nord al Africii şi a insulelor Baleare, Sardinia, Corsica şi Sicilia. Important este de reţinut faptul că prin recunoaşterea lui Geiserich ca suveran, pentru prima dată pe teritoriul fostului Imperiu Roman se formează un regat barbar independent şi asta nu numai de drept, ci şi de facto.Vandalii modifică în noul lor stat şi calendarul, începând numărarea zilelor anului cu data de 19 octombrie, ziua cuceririi Cartaginei, devenită capitală a regatului. Populaţia din Cartagina şi din împrejurimi a fost alungată, acest teritoriu fiind practic epurat etnic şi devenind o zonă de locuire compact vandalică. Cât de puternic şi periculos a devenit acest stat pentru Roma, avea să se demonstreze foarte curând prin deja amintita jefuire a Romei din anul 455. Dar şi în acest caz se pare că invazia în Italia a fost generată de conflictele şi acţiunile politice interne italiene. Uciderea împăratului Valentinian al III-lea şi faptul că uzurpatorul tronului o forţează la căsătorie pe văduva imperială, situaţie corelată cu alianţa matrimonială ce tocmai se încheiase prin logodna fiicei împăratului ucis cu Hunerich, fiul lui Geiserich, îl determină pe acesta din urmă să perceapă situaţia ca pe o problemă de familie, ceea ce îl obligă practic să acţioneze militar pentru a-şi răzbuna cuscrul şi pentru a-şi elibera cuscra. Din acest punct de vedere reacţia lui Geiserich nu a fost de loc ieşită din comun, în cadrul unei societăţi cu încă destule reminiscenţe gentilice, vendeta, răzbunarea sângelui, fiind o cutumă de bază în apărarea familiei patriarhale de abuzurile venite din exterior. Dintr-o problemă de familie s-a generat însă războiul iar armata vandală pusă în mişcare nu s-a oprit la eliberarea cuscrei, continuînd în primele două săptămâni ale lunii iunie din anul 455 cu jefuirea sistematică a Romei. De data aceasta nici papa Leon nu a mai putut obţine decât desfăşurarea jafului fără omoruri şi incendieri. Nici avantajele teritoriale nu au lipsit, insulele din bazinul apusean al Mării Mediterane intrând acum de drept în componenţa statului vandalilor. În anul 476 regatul vandalilor este recunoscut şi de Imperiul Roman de Răsărit, după mai multe campanii militare terminate dezastruos pentru romani. Dar la scurt timp după acest apogeu de putere, regele Geiserich moare şi odată cu el începe să se clatine şi edificiul statal pe care l-a înfăptuit. Luptele dinastice declanşate între urmaşii la tron au fost agravate de disensiunile şi conflictele permanente de ordin confesional, dintre vandalii arianişti şi localnicii catolici, ducând în final la slăbirea treptată a puterii acestui stat, ce se va prăbuşi definitiv în timpul acţiunilor de recucerire întreprinse de împăratul Justinian.