Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Vizigoţii

Odată cu preluarea conducerii triburilor vizigote de către Alaric, reprezentant al fracţiunii antiromane, încep din nou acţiunile militare şi de pradă în întreaga Peninsulă Balcanică. În faţa acestei situaţii curia imperială oferă vizigoţilor Epirul spre colonizare şi îl numeşte pe Alaric comandant militar al Iliriei în anul 399. Aşezarea în zona de graniţă cu Imperiul Roman de Apus nu a fost întâmplătoare. Cum se miza, dealtfel, la Constantinopol, tânărul şi energicul Alaric nu se va mulţumi cu această situaţie. Cum Tracia era deja secătuită şi prădată în mai multe rânduri, atracţia o constituiau acum provinciile apusene, în special Italia. Astfel în anul 401, Alaric în fruntea vizigoţilor părăseşte Iliria şi pătrunde în nordul Italiei, unde este însă înfrânt de generalul Stilicho în bătălia de la Polenza. Luptele au continuat însă până în anul 403, când Imperiul Roman de Apus le acordă vizigoţilor statutul de federaţi şi dreptul de a se aşeza în zona dintre Dalmaţia şi Pannonia.

Dar acum atacurile încep să se concerteze. Deja în anul 405, o impresionantă oaste ostrogotă, venită din Pannonia şi căreia i se alătură şi alte triburi germanice, pătrunde sub conducerea ostrogotului Radagast în nordul Italiei, unde pradă luni în şir. În acest timp, Stilicho reuşeşte încă o dată să strângă o armată cu care îi înfrânge definitiv pe invadatori la Fiesole, prinzându-l şi executându-l chiar pe conducătorul Radagast. Dar peste numai câteva luni, pe fondul mişcărilor sociale ale bagauzilor, mari mase de suevi, alani şi vandali forţează limesul renan, revărsându-se până în Aquitania. De aici, graniţa Pirineilor fiind liberă datorită retragerii trupelor în Italia, în anul 409, vandalii cu o parte a suebilor trec în Peninsula Iberică, profitând şi de faptul că guvernanţii romani din aceste provincii se ridicaseră împotriva curiei de la Ravena. Încă în anul 406, burgunzii şi alamanii atacă şi jefuiesc întreaga Galie pentru a se aşeza apoi primii în zona oraşelor Mainz, Spayer şi Worms, ceilalţi în Alsacia. Cu alte cuvinte, la începutul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus este asediat din toate direcţiile: dinspre răsărit de vizigoţi, dinspre miazănoapte de ostrogoţi, în provinciile apusene de suevi, burgunzi, vandali şi alamani. În aceste condiţii, curtea imperială de la Ravena găseşte de cuviinţă să se lipsească de serviciile marelui general Stilicho, prin dispariţia căruia, lui Alaric, i se oferă o nouă posibilitate de a pătrunde, de data aceasta nestingherit, în Italia. Astfel în anul 408, vizigoţii străbat Italia de Nord şi ajung în faţa Romei sprijiniţi, după spusele cronicarului Zosimos, de 40000 de sclavi răzvrătiţi şi de numeroşi soldaţi barbari din legiunile romane. Cetăţenii din Roma reuşesc să cumpere retragerea lui Alaric din faţa oraşului, în 408 şi 409, iar Senatul îl proclamă pe prefectul urbei împărat şi nu mai recunoaşte autoritatea lui Honorius şi a curţii sale de la Ravena. Cu toate acestea, la vestea că o armată romană se apropie dinspre Ravena de tabăra sa, Alaric ordonă asedierea Romei şi cucereşte oraşul la 24 august 410, se pare şi cu sprijinul plebei şi a sărăcimii. Timp de trei zile, cetatea eternă între zidurile căreia de secole nu au mai intrat duşmani, decât înlănţuiţi în cortegiile triumfale ale cezarilor, a fost cumplit prădată. După această ispravă, Alaric, bravul cuceritor al Romei porneşte spre Calabria cu gând să treacă în bogatele provincii africane. Dar acest plan nu se va materializa, deoarece Alaric moare în mod banal înecat în râul Busento, în apropiere de Cosenza, încă în acelaşi an de graţie 410. Hoardele vizigote, conduse acum de Athaulf, cumnatul defunctului rege, se vor îndrepta din nou spre nord, de data aceasta ocolind Roma şi trecând Alpii vor intra în Galia măcinată de puternice convulsii interne reuşind fără dificultate să ocupe mai întâi teritoriile sud-vestice, unde se vor pune bazele primului stat vizigot, în zonele cunoscute astăzi sub numele de Languedoc şi Aquitania, cu oraşele Narbone, Toulouse şi Bordeaux. Athaulf a încercat să se situeze pe o poziţie conciliantă între romani şi goţi, fapt dovedit şi de căsătoria sa cu Galla Placida, sora căzută în captivitate a împăratului Honorius. După afirmaţiile cronicarului Paulus Orosius, ar fi declarat că ar dori să reînvie prestigiul Romei cu ajutorul puterii goţilor. Acest ambiţios deziderat politic nu l-a putut însă îndeplini datorită morţii sale survenite deja în anul 415. În schimb fratele său mai tânăr, Walia, urmaş la tron, reuşeşte să obţină din partea curiei de la Ravena în anul 418, un nou tratat de federat, prin care vizigoţilor li se cedează şi teritoriile numite astăzi Gasconia şi Pitou. Profitând de dezmembrarea tot mai evidentă a Imperiului Roman de Apus, sub urmaşii lui Walia: Teodoric I, Thorismond, Theodoric al II-lea şi Euric, vizigoţii reuşesc să pună bazele unui regat suveran, recunoscut de romani şi care îşi extinde mereu stăpânirile ocupând între 468 şi 469 teritorii întinse din Peninsula Iberică, între 469 şi 491 Gallia până la Loara şi în 476 Provence. Astfel sub Euric, în momentul prăbuşirii Imperiului Roman de Apus, regatul vizigoţilor era cel mai întins şi puternic „stat barbar” din Europa Apuseană. Dar pe cât de vijelioasă i-a fost ascensiunea, pe atât de meteorică afost existenţa acestui regat. După numai o generaţie, sub Alaric II, în anul 507, în urma bătăliei de la Vouillé francii vor reuşi să cucerească statul vizigoţilor.