|
3. Geneza universului medieval (Z.
K. Pinter)
a) Marea migraţie a
popoarelor şi constituirea statelor
b) Goţii şi migraţia
lor în imperiu
c) Vizigoţii
d) Burgunzii
e) Hunii
f) Vandalii
|
PRELEGERI DE
ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ
I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA
ŞI ORIENTUL APROPIAT
Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN
MARIAN ŢIPLIC
- pentru uzul învăţământului de zi
şi I.D.D. - © copyright: 2004
Marea migraţie a popoarelor
şi constituirea statelor barbare
Termenul „migratio gentium” provine din umanismul
german, curent care pentru prima dată studiază complexul de
evenimente ce compun aceste mişcări de populaţii într-o
unitate istorică. Prin acest complex de împrejurări se căuta
găsirea unor explicaţii şi chiar argumentarea căderii
Imperiului Roman şi implicit a dispariţiei valorilor lumii antice,
atât de admirate în epocă. Din acel moment migraţia germanică
a fost tratată diferenţiat de diferitele curente istoriografice. La
început, în special în perioada Renaşterii, acest fenomen a fost abordat
şi tratat doar sub aspectul său distructiv, orientare ce
culminează cu lucrarea istoricului englez E. Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire,
în care ce-i drept prăbuşirea imperiului este deja motivată
şi de cauzalităţi interne, printre care adoptarea
creştinismului ocupă un loc de frunte. Cu timpul a apărut
şi o orientare pozitivă vis-a-vis de popoarele germanice şi de
migraţia lor, orientare ilustrată mai cu seamă de
reprezentanţii şcolii vieneze promotoare a ideii
continuităţii între Antichitatea târzie şi Evul Mediu
timpuriu. În zilele noastre epoca migraţiei popoarelor începe să se
contureze în tot mai multe lucrări de specialitate ca un proces istoric
de tranziţie, ce înglobează atât părţi distructive cât
şi aspecte constructive, cu repercusiuni şi rezonanţe extinse
în timp, până în miezul Evului Mediu şi în spaţiu, mult peste
hotarele lumii germanice şi romane.
Fenomenul marii migraţii germanice, ca orice
complex istoric determinat, a fost cauzat de o seamă de
realităţi social-politice şi economice, culturale şi
spirituale ale epocii în discuţie. De subliniat este şi dubla
cauzalitate a evenimentelor: pe de o parte situându-se lumea germanică
în devenire iar pe de altă parte lumea romană în decădere.
Este însă foarte dificil, dacă nu imposibil de stabilit, care
dintre aceste aspecte a predominat, fiind mai curând vorba de o interdependenţă
şi condiţionare reciprocă.
Observând mai întâi societatea vechilor germani
din primele secole ale erei noastre după tabloul destul de plastic
zugrăvit de pana unor scriitori antici ca Tacitus, Ammianus Marcellinus
sau Cassiodorus Senator, putem deduce între altele, dar poate înainte de
toate, rolul crescând pe care îl joacă în comunităţile cu
încă destule trăsături gentilice, ceata militară
întreţinută de şefii militari tribali sau ai uniunilor de triburi.
Membrii cetei militare sunt deja organizaţi într-un fel de „castă”
privilegiată ce se hrăneşte din război şi
prăzi. Prin urmare pentru o destul de importantă pătură a
societăţii germanice războiul devine mijloc de
existenţă, iar în aceste condiţii nu trebuie să ne mire
afirmaţia făcută de Tacitus, care subliniază că „în opinia lor a trăi din muncă
ar fi o ruşine şi o laşitate să dobândeşti prin
sudoare ce se poate dobândi prin sânge”. Nu poate fi neglijată nici
creşterea masivă de populaţie ce se înregistrează acum în
lumea germanică, ea determinând atât îngroşarea rândurilor cetelor
militare, cât şi setea de noi teritorii, mai cu seamă de
pământuri fertile aşa cum erau cele din imperiu. În sfârşit,
dar nu în ultimul rând, independent de cauzalităţile generale anterior
expuse, se pare că migraţia germanică a avut şi ceea ce
s-ar numi o „scânteie declanşatoare”, invazia hunilor, ce s-a constituit
în „catalizator” al unei reacţii în lanţ, ce a pus în mişcare
zeci de neamuri între Nistru şi Atlantic.
De cealaltă parte, lumea romană se
găsea într-o profundă şi generală criză de sistem
care a avut ca rezultat slăbirea capacităţii militare a
imperiului şi ca atare a puterii de rezistenţă la presiunile
de pe limes. La aceasta adăugându-se agravarea regresului economic
şi ca atare a nemulţumirilor interne şi implicit a
instabilităţii politice, posibilitatea penetraţiei
germanicilor în imperiu şi până la urmă a instalării
puterii acestora era deschisă.
Sub aceste coordonate
generale evoluează marea migraţie germanică şi ca orice
complex istoric ea a parcurs mai multe etape distincte. O primă
etapă ar putea fi considerată pătrunderea, până în
secolul al III-lea, pe cale paşnică a unor grupuri de germani în
imperiu. În zonele din apropierea limesului sunt aşezate triburi sau uniuni
de triburi ca federaţi ai imperiului, în urma încheierii unor tratate de
alianţă militară (foedus), prin care în schimbul unor subsidii
noii aliaţi se obligau să apere imperiul şi să
recunoască drept duşmani pe duşmanii imperiului şi drept
prieteni pe prietenii imperiului. În acelaşi cadru al pătrunderii
paşnice în imperiu se înregistrează numărul tot mai mare de
mercenari germanici din armata imperială, care sunt angajaţi fie ca
luptători individuali, fie ca cete întregi ce se constituiau în
unităţi distincte şi erau puse sub comanda propriilor
şefi militari. Aceştia se bucurau de un statut aparte, fiind
înzestraţi cu loturi de pământ în zonele de limes şi devenind
astfel coloni militari (laeti). Este inutil să mai amintim că în
acest context se produce deja discutatul proces de „germanizare” a armatei
şi ascensiunea unor personalităţi barbare, ce au dominat
istoria ultimelor decenii de existenţă a Imperiului Roman de Apus.
Util este, însă, să facem legătura între aceste elemente
şi populaţia romană din ce în ce mai nemulţumită
şi să analizăm ambele atitudini în ceea ce am putea numi a
doua etapă a pătrunderii germanicilor în imperiu în secolele III-V,
de data aceasta prin atacuri violente, jafuri şi distrugeri.
|
