Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Hunii

În Cântecul Nibelungilor găsim şi numeroase referiri la personalitatea lui Attila, care în opinia mai multor lingvişti nu ar fi de fapt numele marelui conducător al hunilor, ci ar desemna mai curând un titlu sau o funcţie, traducerea sa din limba germană veche, în care a fost redactat iniţial poemul, fiind cea de „părintele” sau „tătucul”. Cert este că de personalitatea lui Attila se leagă şi perioada de înflorire a statului hunilor, desigur în măsura în care în cazul acestui popor asiatic de călăreţi ai stepelor se poate vorbi de o organizare realmente statală în scurta sa evoluţie în planul istoriei europene. Activitatea războinică a hunilor se orientează mai întâi spre Imperiul Roman de Răsărit, care s-a văzut nevoit să răscumpere de la ei pacea prin plata unor tributuri anuale. Cu toate acestea campaniile de jaf au continuat atingând apogeul în timpul condominiului fraţilor Bleda şi Attila, între anii 441 şi 447, când hoardele prădalnice ale hunilor au ajuns până în împrejurimile Constantinopolului. Iată de ce tributul plătit de imperiu creşte permanent, de la 350 livre de aur în anul 430, la 700 de livre de aur în anul 436 şi până la 2100 livre de aur în anul 441. Mobilul deplasării lor spre vest a fost intens discutat în istoriografia de specialitate. Unul dintre motive pare să fi fost o cerere de ajutor venită din partea renegatei surori imperiale Honoria, care după obiceiul epocii trimite la curtea lui Attila o solie încărcată cu daruri de preţ, daruri printre care se afla pur întâmplător şi un inel sigilar. Acest obiect îl face pe conducătorul hunilor, venit dintr-un mediu cultural cu obiceiuri şi tradiţii diferite de cele romane, să creadă că Honoria doreşte să devină mireasa sa şi ca atare formulează curţii de la Ravena pretenţii teritoriale ca zestre. Refuzul exprimat de împărat la aceste neobişnuite pretenţii declanşează practic războiul. Hunii vizează mai întâi Galia, unde victoria părea să fie mai uşoară datorită problemelor pe care generalul Aetius le avea aici cu triburile germanice, iar zona le era cunoscută hunilor din vremea nu de mult trecută, când însuşi generalul roman i-a folosit împotriva burgunzilor şi a ambiţiosului rege al acestora Gunther. Pe de altă parte se pare că a existat şi o cerere de ajutor adresată hunilor de către un principe francon, ce se afla în conflict cu confraţii săi aliaţi ai romanilor şi ai lui Aetius. Cert este că hunii înaintează vijelios prin Metz şi Reims, ajungând până la Orleans. Aetius reuşeşte în primăvara anului 451 să strângă în grabă o armată în care pe lângă romani luptau numeroase contingente de germanici şi să se opună hunilor în apropiere de Troyes. Bătălia de la Campus Mauriacus sau Câmpiile Catalaunice – una dintre cele mai sângeroase confruntări militare ale acestei perioade istorice – a opus pe temuţii călăreţi ai stepelor unei alianţe romano-germanice şi nu în ultimul rând talentului militar de excepţie al generalului Aetius. Hunii sunt grav înfrânţi şi urmăriţi în retragerea lor dezordonată până la Dunăre. Înfrânt hotărâtor, dar nici pe departe zdrobit definitiv, Attila va relua deja în anul următor 452 ostilităţile, de data aceasta direct în Italia, unde pătrunde cucerind Milanul şi Pavia şi îndreptându-se ameninţător spre Roma. Din nou o armată duşmană se îndrepta spre zidurile Romei fără ca administraţia de la Ravena să poată interveni. O delegaţie a Senatului roman condusă de papa Leon cel Mare îl întâmpină pe Attila la Mantua şi prin plata unor sume substanţiale reuşeşte să oprească marşul hunilor spre Roma. Izvoarele romane pun această reuşită pe seama harului papei Leon, care l-ar fi impresionat profund pe Attila, ceea ce pare destul de greu de crezut. Alte izvoare menţionează o epidemie izbucnită în oastea hunică şi nu în ultimul rând lansarea unor zvonuri cum că o armată a Imperiului Roman de Răsărit s-ar îndrepta spre sălaşurile hunilor din Pannonia, în care rămăseseră doar bătrânii, femeile şi copiii, care în faţa unei astfel de ameninţări erau lipsiţi de apărare, fapt ce l-a determinat pe Attila să se întoarcă grabnic în Pannonia. Este deci greu de stabilit cu certitudine care a fost mobilul de bază al retragerii hunilor din Italia, cert este ca papa Leon a intrat în tradiţie ca salvator al Romei şi că Attila a început imediat ample pregătiri pentru organizarea unei expediţii de pedepsire împotriva Imperiului Roman de Răsărit. Această acţiune nu va mai avea însă loc, deoarece în anul 453 Attila moare în noaptea nunţii sale cu prinţesa germanică Ildico. Important de reţinut este faptul că acest „imperiu” hunic, ţinut în supunere prin teroare şi groază de Attila, dispare practic odată cu el. Fiii lui Attila declanşează conflicte succesorale, de care va profita regele gepizilor Ardarich ce va reuşi înjghebarea unei ample coaliţii antihunice la care vor adera aproape toate triburile germanice supuse odinioară de huni: longobarzi, ostrogoţi, alani, schiri, rugi, heruli. Coaliţia zdrobeşte armata hunică în anul 454, pe râul numit Nedao din Pannonia, încă neidentificat în teren, unde cade în luptă şi Ellac fiul mai vârstnic al lui Attila şi principalul pretendent la preluarea puterii. În aceste condiţii, cete răzleţe de huni, permanent hărţuite de foştii supuşi se retrag în derută spre răsărit. Grupul cel mai compact, condus de fiul mezin al lui Attila devine clientelar Imperiului Roman de Răsărit, fiind aşezat la graniţa Dunării de Jos iar alte grupuri răzleţe se refugiază spre spaţiul nord-pontic, dispărând din izvoarele vremii exact în aceleaşi locuri din care şi-au făcut atât de tumultuos intrarea în istoria Europei.