3. Geneza universului medieval (Z.
K. Pinter) a) Marea migraţie a
popoarelor şi constituirea statelor b) Goţii şi migraţia
lor în imperiu c) Vizigoţii d) Burgunzii e) Hunii f) Vandalii |
PRELEGERI DE
ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA ŞI ORIENTUL APROPIAT Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN
MARIAN ŢIPLIC - pentru uzul învăţământului de zi
şi I.D.D. - © copyright: 2004 Prelucrare
Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural
Transilvanean în Context
European (IPTCE)
Goţii şi migraţia lor în
imperiu. Germanicii ce au dat mai întâi de furcă în această
perioadă romanilor au fost goţii. Veniţi din zona Gotland de
la Marea Baltică, la începutul secolului al III-lea goţii se
stabilesc în spaţiul de la nord de Marea Neagră ocupând un
teritoriu imens cuprins în linii mari între Don şi limesul Dunării
de Jos. Se pare că deja din această perioadă sunt
împărţiţi în două ramuri: goţii de răsărit, (ostrogoţii) numiţi
şi greutungi, goţii de câmpie sau goţii străluciţi
şi goţii de apus,
(vizigoţii) numiţi şi tervingi, goţii de pădure sau
goţii înţelepţi. Regatul ostrogot nord-pontic este spulberat de
invazia hunilor, când bătrânul rege Ermanaric îşi pune singur
capăt zilelor, iar urmaşul său cade pe câmpul de luptă.
Aceasta a dus la fărâmiţarea neamului şi a puterii
goţilor. O mică parte a rămas pe loc supunându-se noilor
stăpâni, cea mai mare parte, însă, preferând să caute refugiu
spre vest şi sud. In primăvara anului 376, o parte a
vizigoţilor trece Dunărea în provincia Moesia cu acceptul
împăratului Valens, care le pune la dispoziţie teritorii de
colonizare în această provincie încă apărată de o
armată redutabilă şi de un limes natural considerat greu de
forţat. Cei ce beneficiază de acest favor sunt în special
vizigoţii aflaţi sub conducerea şefului militar Fritigern, ce
fusese, deja, la nord de Dunăre, federat al imperiului şi care
adoptase religia creştină, aceasta fiind de fapt unul dintre
criteriile de bază pentru acceptarea pătrunderii triburilor barbare
în imperiu. Se pare că tocmai acesta a fost şi motivul pentru care
conducătorul grupării conservatoare, Atanaric se refugiază în
imperiu abia în anul 381. Până la acest act, Atanaric încearcă
însă din răsputeri să se opună hunilor, care vin ca un
tăvălug, determinând mişcarea mai multor triburi pe care le
împing în faţa lor şi declanşând practic migraţia violentă
a popoarelor germanice, după cum foarte plastic şi pitoresc
relatează contemporanul evenimentelor, Ambrozius, în comentariile sale
asupra Evangheliei lui Luca:”Chuni in
Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatas insurexerunt”.
Prima tentativă de apărare a lui Atanaric pe linia Nistrului se
dovedeşte zadarnică după cum reiese din cronica lui Ammianus
Marcellinus, căci hunii trec Nistrul prin vad şi pe plute
improvizate, pe burdufuri, într-o noapte cu lună plină, undeva în
zona Transnistriei actuale, probabil la Tiraspol-Bender învăluind oastea
vizigotă ce se vede nevoită să bată în retragere.
Atanaric reuşeşte să-şi regrupeze forţele şi
să organizeze o a doua defensivă, după spusele aceluiaşi
Ammianus, într-o zonă cu înălţimi pieptişe unde sunt
ridicate „ziduri înalte de-a lungul
ţării Taifalilor”. Taifalii erau o ramură a
vizigoţilor ce sălăşuiau în această perioadă în
zona Munteniei, iar „zidurile înalte”
menţionate de autorul antic pot fi identificate în valurile de
pământ vizibile şi astăzi între localităţile
Ploscuţeni şi Stoicani. Părăsit, însă, de tot mai
mulţi dintre supuşii şi aliaţii săi, ce încep
să prefere protecţia limesului danubian şi a armatei romane
(primind creştinismul, se refugiază la sud de Dunăre în
număr tot mai mare, după Ammianus „atât de mulţi că nu se puteau număra”), Atanaric
încearcă o ultimă rezistenţă în zona numită
„Caucaland” şi „apărată
de înălţimea pădurilor şi a munţilor...gonind de
aici pe sarmaţi”. Este vorba cel mai probabil de zona
Carpaţilor de Curbură sau de Transilvania de sud-est. Dar şi
aici este părăsit de tot mai mulţi dintre vizigoţii
săi, ce trec în imperiu, obligându-l în cele din urmă şi pe
Atanatic să o facă, probabil nu înainte de a lăsa
pământului, în apropierea actualului sat Pietroasa, tezaurul sacru al
poporului său. Pe unul din colanele faimosului tezaur descoperit în anul
1837, se poate citi inscripţia în caractere runice „gutani hailag”,
respectiv „al goţilor (lucru) sfânt”. În deruta ce se crează acum
în rândul legiunilor romane de la Dunăre, încep să
pătrundă în imperiu şi grupuri de ostrogoţi conduşi
de principii Alatheus, Safrax şi Farnobius, scăpaţi din
încleştarea cu hunii, dar şi cete de taifali sau alani, ce s-au alipit
goţilor. În aceste condiţii situaţia noilor veniţi în provinciile
sud-dunărene se complică vizibil, statul aflat şi aşa în
declin economic şi administraţia coruptă neputând asigura
tuturor mijloace de existenţă. Problemele în împărţirea
subsidiilor, abuzurile funcţionarilor, precum şi tentativele de
aservire a noilor veniţi de către păturile înstărite ale
populaţiei romane din Moesia, au dus toate la un loc la ridicarea
goţilor cu forţa armelor împotriva administraţiei romane.
După mai multe ciocniri, în special ale vizigoţilor, cu armatele
aliniate de imperiu, evenimente descrise de acelaşi Ammianus, se ajunge
în luna august a anului 378 la confruntarea decisivă de la Adrianopol,
în care armata romană este înfrântă şi însuşi
împăratul Valens îşi pierde viaţa. În aceste condiţii
Moesia, Tracia şi Grecia sunt supuse jafului şi abia împăratul
Teodosius, urmaşul lui Valens, va reuşi după câţiva ani
de lupte şi tratative să încheie pace cu goţii. Astfel
vizigoţii sunt aşezaţi ca federaţi în Tracia, iar
ostrogoţii în Pannonia. Dar aceasta a fost doar o soluţie de moment
şi nicidecum o situaţie de durată. |