Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Goţii şi migraţia lor în imperiu.

Germanicii ce au dat mai întâi de furcă în această perioadă romanilor au fost goţii. Veniţi din zona Gotland de la Marea Baltică, la începutul secolului al III-lea goţii se stabilesc în spaţiul de la nord de Marea Neagră ocupând un teritoriu imens cuprins în linii mari între Don şi limesul Dunării de Jos. Se pare că deja din această perioadă sunt împărţiţi în două ramuri: goţii de răsărit, (ostrogoţii) numiţi şi greutungi, goţii de câmpie sau goţii străluciţi şi goţii de apus, (vizigoţii) numiţi şi tervingi, goţii de pădure sau goţii înţelepţi.

Regatul ostrogot nord-pontic este spulberat de invazia hunilor, când bătrânul rege Ermanaric îşi pune singur capăt zilelor, iar urmaşul său cade pe câmpul de luptă. Aceasta a dus la fărâmiţarea neamului şi a puterii goţilor. O mică parte a rămas pe loc supunându-se noilor stăpâni, cea mai mare parte, însă, preferând să caute refugiu spre vest şi sud. In primăvara anului 376, o parte a vizigoţilor trece Dunărea în provincia Moesia cu acceptul împăratului Valens, care le pune la dispoziţie teritorii de colonizare în această provincie încă apărată de o armată redutabilă şi de un limes natural considerat greu de forţat. Cei ce beneficiază de acest favor sunt în special vizigoţii aflaţi sub conducerea şefului militar Fritigern, ce fusese, deja, la nord de Dunăre, federat al imperiului şi care adoptase religia creştină, aceasta fiind de fapt unul dintre criteriile de bază pentru acceptarea pătrunderii triburilor barbare în imperiu. Se pare că tocmai acesta a fost şi motivul pentru care conducătorul grupării conservatoare, Atanaric se refugiază în imperiu abia în anul 381. Până la acest act, Atanaric încearcă însă din răsputeri să se opună hunilor, care vin ca un tăvălug, determinând mişcarea mai multor triburi pe care le împing în faţa lor şi declanşând practic migraţia violentă a popoarelor germanice, după cum foarte plastic şi pitoresc relatează contemporanul evenimentelor, Ambrozius, în comentariile sale asupra Evangheliei lui Luca:”Chuni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatas insurexerunt”. Prima tentativă de apărare a lui Atanaric pe linia Nistrului se dovedeşte zadarnică după cum reiese din cronica lui Ammianus Marcellinus, căci hunii trec Nistrul prin vad şi pe plute improvizate, pe burdufuri, într-o noapte cu lună plină, undeva în zona Transnistriei actuale, probabil la Tiraspol-Bender învăluind oastea vizigotă ce se vede nevoită să bată în retragere. Atanaric reuşeşte să-şi regrupeze forţele şi să organizeze o a doua defensivă, după spusele aceluiaşi Ammianus, într-o zonă cu înălţimi pieptişe unde sunt ridicate „ziduri înalte de-a lungul ţării Taifalilor”. Taifalii erau o ramură a vizigoţilor ce sălăşuiau în această perioadă în zona Munteniei, iar „zidurile înalte” menţionate de autorul antic pot fi identificate în valurile de pământ vizibile şi astăzi între localităţile Ploscuţeni şi Stoicani. Părăsit, însă, de tot mai mulţi dintre supuşii şi aliaţii săi, ce încep să prefere protecţia limesului danubian şi a armatei romane (primind creştinismul, se refugiază la sud de Dunăre în număr tot mai mare, după Ammianus „atât de mulţi că nu se puteau număra”), Atanaric încearcă o ultimă rezistenţă în zona numită „Caucaland” şi „apărată de înălţimea pădurilor şi a munţilor...gonind de aici pe sarmaţi”. Este vorba cel mai probabil de zona Carpaţilor de Curbură sau de Transilvania de sud-est. Dar şi aici este părăsit de tot mai mulţi dintre vizigoţii săi, ce trec în imperiu, obligându-l în cele din urmă şi pe Atanatic să o facă, probabil nu înainte de a lăsa pământului, în apropierea actualului sat Pietroasa, tezaurul sacru al poporului său. Pe unul din colanele faimosului tezaur descoperit în anul 1837, se poate citi inscripţia în caractere runice „gutani hailag”, respectiv „al goţilor (lucru) sfânt”. În deruta ce se crează acum în rândul legiunilor romane de la Dunăre, încep să pătrundă în imperiu şi grupuri de ostrogoţi conduşi de principii Alatheus, Safrax şi Farnobius, scăpaţi din încleştarea cu hunii, dar şi cete de taifali sau alani, ce s-au alipit goţilor. În aceste condiţii situaţia noilor veniţi în provinciile sud-dunărene se complică vizibil, statul aflat şi aşa în declin economic şi administraţia coruptă neputând asigura tuturor mijloace de existenţă. Problemele în împărţirea subsidiilor, abuzurile funcţionarilor, precum şi tentativele de aservire a noilor veniţi de către păturile înstărite ale populaţiei romane din Moesia, au dus toate la un loc la ridicarea goţilor cu forţa armelor împotriva administraţiei romane. După mai multe ciocniri, în special ale vizigoţilor, cu armatele aliniate de imperiu, evenimente descrise de acelaşi Ammianus, se ajunge în luna august a anului 378 la confruntarea decisivă de la Adrianopol, în care armata romană este înfrântă şi însuşi împăratul Valens îşi pierde viaţa. În aceste condiţii Moesia, Tracia şi Grecia sunt supuse jafului şi abia împăratul Teodosius, urmaşul lui Valens, va reuşi după câţiva ani de lupte şi tratative să încheie pace cu goţii. Astfel vizigoţii sunt aşezaţi ca federaţi în Tracia, iar ostrogoţii în Pannonia. Dar aceasta a fost doar o soluţie de moment şi nicidecum o situaţie de durată.