CAPITOLUL VIII

Cercetări arheozoologice

Descrierea materialului osteologic pe epoci şi culturi.

Nivelul I - cultura Starčevo-Criş / Nivelul II - cultura Turdaş / Nivelul IV- cultura Tiszapolgár / Nivelul VI - cultura Coţofeni / Nivelul VII - cultura Wietenberg

Nivelul I aparţine culturii Starčevo-Criş timpuriu, datat la nivel de IC-IIA [1] . Materialul faunistic atribuit cu exactitate nivelului însumează 727 resturi şi a fost în cea mai mare parte colectat din S I / 1998-1999, carourile 3-6 şi 10 [2] . Dintre cele 727 fragmente doar 631 au fost determinate până la gen şi specie, restul provin, fie de la animale de talie mică, porc / ovicaprine, 16 resturi [3] , fie sunt spărturi de oase imposibil de determinat.  Materialul provine de la patru specii domestice (oaie, capră, porc, vită) şi de la cinci mamifere vânate (cerb, mistreţ, căprior, iepure şi urs).

 Ovicaprinele totalizează 473 oase (75 %) provenind de la 45 indivizi (63,4 %). Distribuţia materialului pe regiuni corporale semnalează un procent de 41,6 % oase provenind din scheletul coloanei (vertebre şi coaste), 31,7 % din craniu, 18,8 % din părţile distale ale membrelor (slab carnate) şi doar 7,9 % din centuri şi părţile cărnoase ale membrelor. Practic, în eşantion prevalează elementele oasele fără prea mare importanţă  alimentară. În mare parte oasele din ultima categorie (humerus, radius, femur, tibie, coxal, omoplat) provin de la animale ce au atins maturitatea corporală şi deci,  au creşterea definitivă încheiată. Probabil, fiind ceva mai mari au fost aruncate în afara abri-ului din motive igieno-sanitare, „rătăcindu-se” în sediment cele mai mici (coaste fragmentate, vertebre, dentiţie, falange, carpiene, tarsiene etc). De la capră s-au identificat doar 15 resturi provenind de la minimum 3 exemplare care au atins stadiul adult. Puţinele măsurători indică exemplare de mărime medie. Ovinelor le-au fost atribuite 71 resturi provenind de la 14 oi.

Dintre acestea, două animale s-au tăiat sub 12 luni, trei între 1-2 ani, patru între 2-4 ani şi cinci peste această limită. Procentul de tineret este foarte mic în comparaţie cu datele oferite de statistica generală a vârstelor de tăiere la ovicaprine, întrucât este greu să stabileşti exact genul (oaie, capră) pe oasele animalelor tinere. Având în vedere unele elemente furnizate de coarne, coxale, atlasuri, la ovine s-a stabilit un raport  femele / masculi de 5 / 1. Se pare că femelele ovinelor purtau coarne mici, de tip „caprin” aşa cum o relevă un fragment de frontal cornut găsit în strat  şi aparţinând unei oi.  De la un berbec s-a păstrat un corn fragmentat, ce nu permite evaluări metrice şi ale morfologiei sale. În privinţa taliei ovinelor de la Cauce, o serie de piese întregi, mai ales calcanee şi astragale au dus la următoarele estimări.

Separat [4] , pe astragale şi calcanee s-a obţinut o medie de 55 cm, cu o variaţie de 51-57,5 cm (n = 13). Pe două scapule cu lg. 114 mm, 129 mm şi un metacarp de 111,5 mm s-au estimat valori ale grebănului de 48,1; 54,4 şi 54,5 cm (Teichert). Ultimele două oase pot proveni de la acelaşi îndivid.

În ansamblu, se apreciază că ovinele din neoliticul timpuriu de la Cauce aparţineau unui tip primitiv (cu femele cornute), de talie mică mici şi cu un schelet gracil (vezi măsurătorile anexate). Aceeaşi rasă de ovine este comună aşezărilor timpurii din Câmpia Banatului, de la Foeni-Gaz (talii de 56,9 cm, 59,8 cm) [5] , Dudeştii Vechi (talii de 50,2 cm, 58,6 cm, 61,1 cm) [6] , din siturile transilvănene cu analize osteologice, de la Şeuşa-La cărarea morii [7] (63,2 cm [8] ), Gura Baciului (58,9 cm) [9] .

         Tabelul 3 – Sacrificările sezoniere la ovicaprine în nivelele Starčevo-Criş

Tabelul 3	primăvară	Vară	toamnă-iarnă	Total	%
I an de viaţă	13	1	3	17	48.6
II-lea an de viaţă	3	1	6	10	28.6
III-lea an de viaţă		1	1	2	5.7
IV-lea an de viaţă	4		2	6	17.1
Total	20	3	12	35	100
%	57.1	8.6	34.3	100

Întrucât cea mai mare parte a materialului provine de la exemplare foarte tinere şi subadulte s-au putut realiza detalieri ale vârstelor de sacrificare, chiar pe luni şi sezoane (fig. 8). Menţionăm că aceste estimări s-au făcut pentru doar 35 animale, dintre cele 45 prezumate, acolo unde oasele au oferit criterii certe (eroziune dentară, epifizări ale oaselor). Conform datelor tabelului 3, cel mai mare procent de animale s-a tăiat în primul an de viaţă, cca 48,6 %, mai ales înainte de atingerea maturităţii sexuale (un procent de 40 %). Dintre rumegătoarele mici tăiate până în 12 luni, prevalează cele tăiate la începutul primăverii (13 indivizi), doar unul vara şi trei toamna-iarna. În anul doi de viaţă se reduce cota sacrificărilor la 28,6 %,  scăzând la 5,7 % în anul trei şi 17,1 % în anul următor. În ansamblu, pe sezoane situaţia se prezintă astfel: un procent de 57,1 % îl reprezintă animalele tăiate  de la sfârşitul iernii, pe durata primăverii, foarte puţine animale sunt tăiate vara (8,6 %) şi cam 34,3 % pe durata toamneii şi iernii (fig. 3). Ce putem deduce din aceste date: peştera e locuită cam tot anul (se confirmă observaţiile arheologice) [10] , începând de toamna, pe durata iernii, a primăverii şi vara mai puţin [11] . De asemenea, scăderea în timp a procentului de animale ce tind  către stadiul adult (mai ales anii 3 şi 4 de viaţă) trebuie corelată cu păstrarea animalelor pentru reproducere, lactaţie, deci pentru exploatarea produselor secundare. Introducând şi celelalte date culese pe oasele  animalelor ce au atins  şi depăşit maturitatea corporală se obţine următoarea statistică: în ansamblu, din cele 45 animale doar un procent de  33,3 % îl reprezintă indivizii ce au atins şi depăşit maturitatea corporală, restul de 76 % sunt tineretul si sub-adulţii (tocmai am detaliat sacrificarea acestui segment de vârstă). Mai trebuie precizat că nu există animale foarte mature, bătrâne.

Porcinele se plasează pe locul secund cu un număr de 75 resturi (11,9 %) provenind de la 10 animale (14,1 %). Distribuţia pe regiuni corporale indică absenţa oaselor din partea distală a membrelor, cât şi prevalenţa elementelor de coloană (vertebre şi coaste), în procent de 61,3 %. Resturile de craniu totalizează doar 2,7 % iar părţile cu importanţă alimentară 36,5 %. Probabil, ponderea mică a elementelor de craniu a generat un procent mai mic de indivizi, şi implicit o frecvenţă mai mică, a porcului în alimentaţia comunităţilor respective. Din cei 10 indivizi presupuşi, 60 % au fost tăiaţi până la 8 luni şi 40 % între 2-3,5 ani. Peste aceste limite nu există sacrificări (tabelul 5, fig. 4). Probabil că aceste momente de sacrificare la porcine să coincidă cu locuirea mai intensă a peşterii în anumite anotimpuri ale anului. Pe de altă parte, absenţa exemplarelor tăiate după atingerea maturităţii sexuale şi pe durata gestaţiei, fătării sugerează preocupări pentru gestionarea corectă a efectivului suin. Evident sunt ipoteze de lucru, având în vedere cele mai sus menţionate, referitoare la absenţa unor elemente scheletice.

Bovinelor le sunt atribuite doar 22 oase (3,5 %) provenind de la 5 animale (7 %). Sunt prezente elemente din toate regiunile corpului, mai ales falange, fragmente de coaste, oase mici de la exemplare tinere. De la o vită provine un corn mic, gracil, curbat, cu vârful orientat anterior şi sus, semioval pe secţiune, aparţinând tipului „brahyceros”. Puţinele date metrice sugerează animale robuste, aşa cum le găsim în neoliticul timpuriu din aşezările amintite în text. Din cele cinci exemplare, două au fost tăiate până la un an, două între unul şi doi ani şi unul pe la 3-3,5 ani (fig. 5, tabelul 6).

Dintre speciile vânate, cerbul se plasează pe primul loc cu 24 resturi (3,8 %), aparţinând la 4 animale (5,6 %). Un procent de  46 % îl reprezintă oasele ce ilustrează regiunile bogate în carne, craniul, coloana reprezentând împreună 20,8 % iar extremităţile distale ale membrelor 33,2 %. Ne întrebăm, dacă nu cumva în unele cazuri, după vânare animalele erau tranşate pe loc, aducându-se părţile mai importante din corpul respectiv. Sau, au consumat părţi din animalul vânat în altă parte, păstrând ca rezervă pentru adăpost doar părţile semnificative sub raport alimentar. E vorba desigur de exemplarele adulte. În cazul animalelor juvenile, posibil să le fi adus întregi, dovadă oase şi din craniu, coloană de la exemplare tinere. Dintre cele patru animale, unul a fost vânat între 6-12 luni (început de iarnă-primăvara) şi trei peste 4 ani. Dintre cele trei animale unul este o femelă (ilustrat de un fragment de frontal) şi restul par masculi.

 De la căprior s-au determinat 13 oase  (2,1 %) provenind de la două (2,8 %) exemplare adulte. Cu acelaşi număr de resturi este cotat şi iepurele, 13 oase (2,1 %) provenind din scheletul unui singur exemplar. Cu excepţia unui fragment de omoplat, în depunere au ajuns coaste, vertebre şi metapodii. De la mistreţ provin 7 oase (1,1 %) aparţinând la doi indivizi (2,8 %), un imatur şi un matur. Un metacarp III cu lg. 90,5 mm a sugerat o talie de 97 cm. Ursului revin 4 oase (0,5 %) şi anume două atlase fragmentare (sugerează două animale), un metapod şi un humerus neepifizat proximal, provenit de la un imatur corporal. Cu siguranţă nu e vorba de oase de „spelaeus” ci de cel actual. Cu siguranţă oasele mari au fost aruncate în afara adăpostului de nu apar în strat. De la scoica de râu provine o singură valvă.

Exploatarea animalelor în nivelul Starčevo-Criş.

Observând statisticile, se constată că ponderea speciilor domestice în alimentaţia locuitorilor peşterii este majoritară, de 90,4 % pe resturi şi 84,5 % pe indivizi. Deşi avem de-a face cu o locuire de peşteră, ce s-a dezvoltat în cu totul alte condiţii ambientale, comparativ cu o locuire de suprafaţă, remarcăm totuşi, că la nivel de neolitic timpuriu ovicaprinele domină spectrul faunistic. Acestea reprezentau cu certitudine animalele de bază ale sectorului alimentar şi utilitar al comunităţilor respective. Astfel caprinele, ce găseau condiţii bune de hrană pe stâncăriile zonei peşterii, erau crescute mai ales pentru lapte. Ovinele asigurau baza alimentaţiei carnate şi în subsidiar a produselor lactate, pieilor şi materiei osoase necesară obţinerii uneltelor [12] . Porcinele se plasează în plan secund sub raport alimentar (aşa o arată procentajele), deşi noi credem că importanţa lor va fi fost mai mare. Vitele reprezintă o componentă modestă (sub 10 %) a alimentaţiei; probabil nici ambientul nu oferea condiţii tocmai bune de creştere şi menţinere a unor stocuri numeroase, acesta fiind propice ovicaprinelor, porcinelor şi unei faune spontane diversificate. În general, la nivel de neolitic timpuriu doar unele aşezări (de suprafaţă) aveau comunităţi specializate în creşterea vitelor, care apar majoritare [13] în eşantioanele de faună, restul exploatau ovicaprine. În general speciile vânate nu au ponderi crescute, ca număr de indivizi, cerbul are o frecvenţă ceva mai mare de 5,6 %, în rest, celelalte nu depăşesc 3 %. Nu ştim dacă putem corela frecvenţele reduse ale vânatului cu densitatea mai mică în zonă a unor mamifere (în speţă a celor de pădure: cerb, mistreţ, urs, carnivore  mici – ce lipsesc din eşantion) sau poate e vorba doar de un interes scăzut pentru vânat. Şi-n ultimă instanţă, nu toate oasele animalelor consumate vor fi ajuns în depunerea arheologică. Vânătoarea avea un scop pregnant alimentar (toate speciile erau furnizoare de carne) şi utilitar – blană (ursul şi iepurele), piei, materie cornoasă şi osoasă (cervidele).

Din păcate, la ora actuală nu prea există peşteri cu urme de locuire care să beneficieze de date sistematice de faună, aşa că şansele noastre de a realiza corelaţii sunt reduse. Amintim doar de rezultatele obţinute pe material Starčevo-Criş timpuriu, din peştera Lesiana, plasată la poalele versantului dinspre NE al munţilor Pădurea Craiului (jud. Bihor) [14] . Deşi eşantionul este redus, au fost identificate doar oase de porc, deci animale de talie mică. Altă peşteră cu urme de locuire (într-un areal mult mai îndepărtat) este Peştera lui Climente (Valea Dunării), unde în stratul Starčevo-Criş s-a evidenţiat o faună de climă temperată, relativ asemănătoare cu cea actuală. Această listă cuprinde: şoarecele de câmp (Microtus arvalis), şoarecele roşcat (Clethrionomys glarcolus), orbetele (Spalax leucodon), ursul, oaia, capra [15] . Alte peşteri cu date de faună pentru neoliticul timpuriu nu cunoaştem.

Problemele pe care le implică exploatarea animalelor de către comunităţile neolitice timpurii în sud-estul Europei au fost dezbătute, reluate şi completate ori de câte ori un nou sit a fost cercetat arheozoologic, elaborându-se numeroase sinteze în acest sens [16] . Din păcate, siturile cu analize faunistice nu sunt tot atât de numeroase ca cele săpate, fapt valabil şi pentru România, deşi în ultima vreme lista lor s-a îmbogăţit substanţial. Pentru a nu repeta ceea ce se cunoaşte deja asupra acestei problematici, vom insista doar asupra unor date mai noi, încercând să le corelăm cu cele existente. Informaţii asupra exploatării animalelor în cele mai timpurii nivele ale culturii Starčevo-Criş din Banatul românesc de câmpie  sunt oferite de eşantioanele de faună de la Foeni-Sălaş [17] , Foeni-Gaz [18] , Parţa-tell II [19] şi Dudeştii Vechi [20] . În primul rând, în toate se exploatau resursele acvatice, aprecierea cantitativă fiind influenţată de cât material osteologic s-a păstrat şi colectat. Aşa că prezenţa în număr mai mare sau mai mic a acestuia nu reprezintă neapărat, un factor puternic individualizant [21] . În ciuda condiţiilor de mediu şi a resurselor naturale aproape identice, există totuşi, trăsături definitorii pentru fiecare sit în parte, ele putând fi grupate în două categorii distincte.

1. Siturile de la Dudeştii Vechi şi Parţa-tell II, niv. I, pentru care vânătoarea reprezintă un segment bine definit  în  economia animalieră, totalizând în jur de 46 %. În sectorul domestic, prevalează fie ovicaprinele, fie bovinele, diferenţele dintre ele nefiind foarte mari. Astfel la Dudeştii Vechi ovicaprinele surclasează bovinele cu cca 12 %, iar la Parţa bovinele  surclasează ovicaprinele cu numai 4 %. Nu putem vorbi de dominanţa netă a uneia sau alteia dintre specii. Porcinele sunt puţin exploatate.

2. Situri cu o economie axată net componenta domestică, vânatul totalizând în jur de 10-20 %. Este cazul Foeniului cu punctele Sălaş şi Gaz. Apar totuşi două subvariante, fie prevalenţa netă a bovinelor, la Foeni-Sălaş (52 %), fie cea a ovicaprinelor, la Foeni-Gaz (40,4 %). Porcinele au în toate cazurile frecvenţe mici, sub 10 %, deşi împrejurimile  cu multe ape şi vegetaţie specifică favorizau o densitate mai mare (tabelul 7, fig. 12 ).

Aceeaşi „oscilaţie” legată de prevalenţa, ovicaprinelor sau a bovinelor a fost surprinsă şi în alte aşezării din areale  vecine şi legate cultural. La Gura Baciului situaţia este următoarea: în nivelul I, ca număr de resturi ovicaprinele înregistrează doar 33,2 % faţă de bovine cu 41,8 %. De-a lungul locuirii, există mici fluctuaţii dar raporturile interspecifice se menţin. Ca număr de indivizi, ovicaprinele domină în nivelele timpurii cu 35,6 % (niv. I), faţă de 27,3 %, bovine [22] . Tot în Transilvania,  într-o locuinţă de la Şeuşa, prevalenţa rumegătoarelor mici este clară, 57,1 %, urmată de vite, cu 30,8 %. Ponderea vânatului este nesemnificativă.

 

Tabelul 7 – Frecvenţele speciilor domestice în situri neolitice timpurii din Banat şi Transilvania (Frgm.)

	Foeni-Gaz	Foeni-Sălaş	Parţa-tell II-niv I	Dudeştii Vechi	Gura Baciului-niv I	Şeuşa	Cauce
Ovicaprine	40.4	25	20	29.2	33,2	57.1	75
Bovine	34.4	52	24.5	17	41,8	30.8	3,5
Porcine	5.1	3	8	5.7	2,7	7.1	11,9
Domestice	89.4	80	54.1	53.3	76,5	95.2	90,4
Sălbatice	10.6	20	45.9	46.7	23,4	4.7	9,6

Dacă aruncăm o privire asupra unor aşezări timpurii de pe malurile Dunării vom configura următoarea imagine: comunităţile de la Lepenski Vir (III) [23] au vânat o faună diversificată  ce cumulează 74,5 % din totalul eşantionului. Dintre speciile domestice, vitele aveau o oarecare importanţă în subzistenţă (15,8 %), restul animalelor domestice având contribuţii nesemnificative. Fauna de la Padina [24] este, de asemenea dominată de componenta sălbatică, ce reprezintă 92,6 %, dintre speciile domestice doar câinele având o oarecare importanţă (6,2 %). În schimb, fauna de la Mihajlovac-Knjepište [25] relevă prevalenţa oii şi caprei în procent de 51,3 %, faţă de 30,4 % bovine, alături de o rată de  numai 18 % a vânatului. Cercetările faunei din nivelele neolitice timpurii de la Schela Cladovei [26] indică, pentru moment o exploatare intensă a resurselor acvatice, iar dintre speciile de mamifere domestice, prevalează [27] bovinele cu 400 oase, urmate de ovicaprine cu 327 şi porcinele cu 66 fragmente. Dintre mamiferele vânate rata cea mai mare o are cerbul cu 230 fragmente, bourul, căpriorul, mistreţul avân sub 60 oase.

 În Serbia, la Donja Branjevina oaia şi capra reprezintă cca 50 %, bovinele doar 15,3 % iar porcul, 0,98 %. În ansamblu vânatul are un procent mare, de cca 45 % [28] . Bukovačka česma este o altă aşezare timpurie (6100-5100 BC) [29] plasată în centrul Balcanilor şi care a beneficiat de date faunistice. Conform acestora rata mamiferelor vânate este prevalentă (cca 62 %), cel mai frecvent animal este cerbul. Dintre mamiferele domestice vitele au o frecvenţă importantă, 25,5 %, porcinele 7,7 % iar ovicaprinele au o participare redusă, de 4,7 %. Distribuţia resturilor de faună e mai apropiată de cea din nivelele mezolitice din adăposturile (peşterile) de la Porţile de Fier, decât de cea exploatată de comunităţile neoliticului timpuriu din aceeaşi zonă [30] . Probabil mediul bogat împădurit, cu cursuri de apă a influenţat acest mod de exploatare al faunei locale. În ce priveşte fauna de la Starčevo [31] , aceasta indică clar prevalenţa bovinelor (69,6 %), dar materialul nu poate fi folosit întrucât există amestecuri de oase. La Divostin I, prevalenţa bovinelor (47 %) a fost considerată iniţial ca rezultat al „unui început timpuriu de domesticire pe scară largă a vitei în cultura Starčevo, ce se leagă de frecvenţa înaltă a bourului” [32] . Apoi s-a considerat că „problema a fost legată de colectarea improprie a oaselor, rezultând o suprareprezentare a oaselor mari de vită şi o subreprezentare a celor de ovicaprine” [33] , prin urmare materialul nu poate fi utilizat în comparaţii. În schimb, în siturile Criş de la Nosa şi Ludaš-Budzak (plasate la vest de Banatul sârbesc, într-un areal nu prea îndepărtat) este clară prevalenţa ovicaprinelor faţă de bovine şi de restul spectrului de mamifere [34] . Deşi majoritatea siturilor sârbeşti, aduse în discuţie sunt plasate în regiuni joase cu condiţii relativ asemănătoare de mediu, e clar că factorul mediu nu poate fi singurul implicat. Rata înaltă a vitei şi descreşterea numărului de ovicaprine în unele cazuri a fost considerată drept consecinţă a unei puternice împăduriri a arealului. Dar nu pare o explicaţie completă, întrucât vita ajunge să domine spectrele faunistice doar spre finele culturii Starčevo-Criş şi mai puţin la început [35] . Evident, e nevoie în continuare de date noi, mult mai bogate, furnizate de eşantioane corect prelevate, pentru a lămuri lucrurile.

Conform celor mai sus-expuse se pot contura unele ipoteze legate de modul de exploatare al animalelor de către comunităţile neolitice timpurii (Cultura Starčevo-Criş / Körös) din aşezările amintite. Fazele timpurii ale culturii erau caracterizate în general, printr-un mod de existenţă bazat pe exploatarea în special a ovicaprinelor şi în secundar a bovinelor. Ovicaprinele nu ating procentaje mari ca în siturile din Grecia: Achilleion [36] Argissa Magula, Nea Nicomedea [37] iar suinele domestice aveau o pondere redusă. Exploatarea mamiferelor domestice era asociată cu o vânătoare intensă,  un pescuit, cules de moluşte active. În alte situri bovinele erau majoritare, urmate de ovicaprine, alături de o exploatare la fel de redusă a porcinelor. Probabil în Banat şi în Transilvania, ca şi în alte regiuni nord-balcanice primele comunităţi neolitice au introdus un tip de economie animalieră de tip sudic, bazat pe ovicaprine, dar în timp s-a dezvoltat unul de „tip nordic“ [38] , mult mai bine adaptat noilor condiţii ambientale. Acest tip, deşi s-a axat în principal pe gospodărirea ovicaprinelor, bovinele reprezentau o componentă semnificativă a resurselor alimentare,  alături de exploatarea unor bogate resurse de mediu. Înspre fazele finale ale neoliticului timpuriu exploatarea ovicaprinelor devenind mai puţin rentabilă, va fi înlocuită cu cea a bovinelor, alături de ovicaprine şi suine (cu o pondere mai mare în dietă), economia adoptând tot mai mult calea pe care o va urma în fazele următoare [39] . Astfel putem explica de ce aşezările Starčevo-Criş târzii din sudul Banatului (Valea Dunării), de la Gornea-Locurile Lungi, Moldova Veche-Rât, Pojejena-Nucet [40] şi nivelurile târzii de la Gura Baciului aveau ca predominat exploatarea vitelor.

<<TOP>>