Nivelul II. Depunerea ţine de neoliticul târziu, de cultura Turdaş şi a furnizat 812 resturi faunistice, dintre care 554 determinabile. Un număr de 36 oase, provin de la animale de talie mică, ovicaprine sau porcine. Cca 27 fragmente sugerează specii de talie mai mare, vită ori cerb. Întrucât o bună parte din eşantion provine de la animale (indiferent de specie) tinere, cât şi datorită gradului mare de fragmentare a lor, s-a obţinut o cantitate însemnată de oase nedeterminate, incluse în categoria „aşchii” (187). Pe lista mamiferelor apar în plus, faţă de nivelul anterior câinele, bourul şi bursucul. De asemenea, au fost identificate oase de la specii sălbatice de păsări, broască ţestoasă şi scoică de râu.
Dintre speciile domestice, cotate cu 88,6 (pe resturi), cel mai bogat material revine ovicaprinelor. Este vorba de 352 oase (63,5 %) provenind de la 61 animale (57 %). Distribuţia pe regiuni scheletice indică proporţii echilibrate şi anume, 36,1 % oase din părţile carnate ale membrelor şi centurilor, 32,4 % elemente de coloană, 19 % oase din părţile distale ale membrelor şi doar 12,5 % fragmente de craniu. De la capră s-au determinat doar oase provenite din regiuni importante sub aspect alimentar, cu excepţia unui mt. cu lg. 130,5 mm, pe baza lui estimându-se o talie de 69,6 cm (Schramm). Este o valoare, evident mare raportat la datele ovinelor. Cele 7 resturi de capră provin de la două exemplare adulte. Cu siguranţă au existat şi caprine tăiate în stadiul juvenil, având în vedere cantitatea mare de oase provenite de la animale tinere, însă în acest caz posibilităţile de atribuire exactă sunt extrem de reduse. De la ovine s-au identificat oase de la animale sacrificate peste 6 luni, deci de la o vârstă când se mai pot face departajări pe schelet. Pentru oasele atribuite animalelor tăiate între 0-6 luni departajarea pe genuri (oaie/capră) a fost imposibilă, în consecinţă cantitatea de resturi faunistice încadrate în categoria „ovicaprine” este foarte mare, 312 fragmente. Cele 33 resturi de ovine provin de la 14 animale, sacrificate astfel: şase între 6-12 luni, trei între 1-2 ani, unul pe 3-3.5 ani şi restul ceva mai târziu. Animale cu dentiţie foarte erodată nu există, deci momentul sacrificării oilor nu depăşeşte 5-6 ani (credem). Din craniul unei oi cornute provine o piesă cu lg. de 106 mm. Cranii acornute nu s-au identificat nici în acest nivel.
Pe baza a două metacarpe cu lungimi de 111 şi 113,5 mm s-au estimat înălţimi de 54,2 şi 55,5 cm. Trei calcanee întregi au furnizat valori de 50,7 şi 54,1 cm, cifre apropiate de estimările pe metapodii. Atât aceste date cât şi măsurătorile pe lăţimile oaselor evidenţiază existenţa în cultura Turdaş a unei rase de ovine mici şi gracile, cu o talie de 50-55 cm. Aceste date nu diferă de cele prelevate pe materialul similar de la Turdaş-Luncă.
Ocupându-ne în continuare de sacrificările la ovicaprine, se constată că, cel mai mare procent îl deţin animalele tăiate în primul an de viaţă (73,2 %), acesta scăzând la 17,9 % în anul doi şi la 8,9 % în anul trei de viaţă. Evident se făcea tăieri şi după aceea, dar nu le putem surprinde sezonier. Este cert că rumegătoarele mici asigurau baza alimentaţiei – carne şi produse lactate, de regulă caprele fiind ţinute mai mulţi ani (pentru lapte). Pentru 56 exemplare din cele 61 prezumate s-au putut stabili momentele de tăiere sezonieră (tabelul 8, fig. 9). Astfel, cel mai mare procent s-a sacrificat primăvara (75 %), toamna 12,5 %, puţin vara (8,9 %) şi iarna (3,6 %). Desigur structura pe vârste a oaselor ovicaprinelor (şi a altor specii, cum vom vedea mai târziu) indică sacrificări intense mai ales primăvara şi sporadic în restul anotimpului. Să existe totuşi o locuire intensă a adăpostului doar în anumite perioade de timp, primăvara ? Din punct de vedere al inventarului arheologic şi stratigrafiei, cercetătorii sedimentelor din peşteră estimează că „depunerile au caracter ritualic”, „aici a funcţionat – măcar într-o etapă distinctă – un loc de cult.”, deşi nu se exclude că„purtătorii culturii Turdaş au folosit pentru locuire (temporar sau pentru anumite ritualuri ?) şi peşterile”. Concluzionăm că peştera a fost utilizată pentru locuire, de către comunităţile turdăşene, o bună perioadă din an, începând de la finele verii – până în primăvară. Posibil şi pe durata verii să fi existat activităţi în zona ei.
Tabelul 8 – Sacrificările sezoniere la ovicaprine în nivelele Turdaş
Tabelul 8 |
iarnă |
primăvară |
vară |
toamnă |
Total |
% |
I an de viaţă |
2 |
29 |
5 |
5 |
41 |
73,2 |
II-lea an de viaţă |
|
8 |
|
2 |
10 |
17,9 |
III-lea an de viaţă |
De la finele iernii-primăvara – 5 |
|
|
5 |
8,9 |
Total |
2 |
42 |
5 |
7 |
56 |
100 |
% |
3,6 |
75 |
8,9 |
12,5 |
100 |
|
Porcinele totalizează 110 fragmente (19,9 %) aparţinând la 18 animale (16,8 %). În cazul lor predomină oasele din coloană (56,4 %) şi părţile cărnoase ale centurilor şi membrelor (34,4 %), craniul şi părţil seci ale membrelor totalizând doar 8,8 %. Un singur astragal dimensionabil, cu lg. 44 mm a permis estimarea unei înălţimi la grebăn de 78,7 cm, valoare ce ar putea sugera un exemplar rezultat al unui metisaj cu mistreţul. Din cele 18 exemplare, 50 % au fost tăiate până la 6 luni, 27,8 % între 6-12 luni, 22,2 % între 1-2 ani şi 22,2 % între 2.5-3 ani. Probabil că tăieri se făceau cam tot anul dar erau intense, mai ales din martie/ aprilie până prin august / septembrie.
Bovinele au pondere mică, de 4,7 % pe resturi (26 oase) şi 5,6 % pe cei 6 indivizi. S-au găsit resturi din toate părţile scheletice, inclusiv spărturi mici din pereţii coarnelor, metapodii fragmentate, falange, oase ce ilustrează regiuni corporale fără importanţă alimentară. Materialul provine în cea mai mare parte de la animale tinere şi subadulte, un singur exemplar a fost tăiat pe la 4,5-5 ani. În consecinţă, nu există date metrice şi posibilităţi de a face aprecieri asupra conformaţiei corporale.
Lista speciilor domestice include şi câinele. De la acesta s-au identificat un humerus şi o ulnă fragmentate ale unui animal ce abia a atins 15-18 luni şi o tibie (lţ. dist. / diam. dist. – 20,5 / 15 mm) a unui adult. Toate oasele sunt fragmentate, ba mai mult, ulna are urme de contact cu focul. Ne întrebăm dacă nu cumva oasele provin de exemplare consumate.
Dintre speciile sălbatice, căpriorul are cel mai numeros material, e vorba de 24 resturi (4,3 %) provenind de la 7 exemplare (6,6 %). Sunt prezente oase mai ales din părţile nesemnificative sub raport alimentar (craniu, metapodii, falange), zonele bogate în carne reprezentând cca 21 %. Două frontale drepte putătoare de coarne (la unul s-au îndepărtat deasupra rozetei) provin de la doi masculi vânaţi în intervalul mai-început de octombrie. Dintre cele 7 exemplare, unul s-a vânat pe la 8-10 luni (iarnă-început de primăvară şi două pe la 12-14 luni (vara). Celelalte patru exemplare au atins şi depăşit stadiul adult. De la cerb provin 19 resturi faunistice (3,4 %) distribuite la 5 exemplare (4,7 %). S-au identificat doar trei oase (bazioccipital spart, premolari superiori, o apofiză mandibulară) din craniul unui cerb. Sunt singurele elemente craniene din eşantion. Probabil regiunea frontalelor a fost îndepărtată, iar coarnele dacă au existat s-au utilizat la obţinerea unor unelte. Prevalează elementele osoase provenite din regiuni fără importanţă alimentară, falange, metapodii (42 %). Printre oasele scheletului apendicular se remarcă o pereche de radiusuri, extremitatea proximală, cu lţ. de 64 mm provenind de la un animal robust (probabil un mascul). Materialul cerbului, puţin dimensionabil provine de la doi subadulţi, un adult tânăr şi doi adulţi avansaţi.
De la mistreţ s-au determinat 14 oase (2,5 %) aparţinând la 4 animale (3,7 %). Reprezentarea pe părţi scheletice este aleatorie, prevalând totuşi elementele părţilor seci ale corpului. Un calcaneu cu lg. 106 mm a furnizat o talie de 99 cm, probabil un mascul, având în vedere caninul găsit în acelaşi context stratigrafic. Dintre cele 4 exemplare vânate doar unul era subadult. De la bour s-au identificat o falangă medie şi un astragal ce par a aparţine unei femele. Cu acelaşi procent pe resturi (0,4 %) şi indivizi (0,9 %) este cotat şi iepurele. Acestuia îi aparţin o mandibulă şi o tibie distală, fragmentate. De la un bursuc provine un craniu fragmentat, din care s-a păstrat doar regiunea botului. De la un urs adult provine o maxilă fragmentată, nedimensionabilă, păstrându-se doar regiunea boltei palatine, cu alveola parţială a lui P4,
Exploatatea animalelor în nivelul Turdaş.
Potrivit statisticilor ovicaprinele înregistrează ponderea cea mai mare în alimentaţia comunităţilor turdăşene de la Cauce. Indiferent de evaluarea luată în calcul resturile şi indivizii apreciaţi depăşesc 50 % din total. Porcinele au o cotă mai redusă, de 19,9/ 16,8 % (fragmente/ indivizi), dar mult mai mare decât a vitelor, ce nu depăşesc 6 %. Deşi acestea aveau o talie specifică cu mult mai mare în comparaţie cu o oaie, un porc, se pare că în regiunea respectivă nu existau condiţii propice de întreţinere a unui efectiv sporit. Cu siguranţă oile, caprele şi porcii, animale cu ciclu reproductiv scurt şi prolificitate mai mare puteau asigura necesarul minim de carne, produse lactate, grăsime în cea mai mare parte a anului. Cu siguranţă, în perimetrul văii Runcului (unde este amplasată peştera), cu înălţimi de 600-800 m şi versanţi abrupţi, acoperiţi de o vegetaţie arborescentă compusă din fag, carpen, ulm, stejar, gorun, în trecut, bovinele nu vor fi găsit condiţii favorabile de dezvoltare. Mai potrivite erau ovicaprinele şi porcinele. Ca şi în locuirile precedente, condiţiile ambientale vor fi favorizat o economie alimentară profilată pe specii de talie mică, rumegătoare mici şi porc. Componenta speciilor domestice este prevalentă. Vânătoarea se făcea sporadic, fiind prinse accidental diverse specii de mamifere: unele pentru blană, bursuc, urs (şi carne), altele pentru carne, cerb, mistreţ, căprior, bour. Desigur, nu trebuie neglijată materia cornoasă pentru obţinerea uneltelor. Practic, nu se poate vorbi de preferinţa pentru vânarea unei anumite specii, de exemplu cerbul, care este animalul preponderent în culturile
Tabelul 9 – Frecvenţa speciilor (pe resturi) în situri Turdaş din Transilvania
|
Turdaş- niv II superior |
Orăştie-Dealul Pemilor |
Zau de Câmpie |
Cauce |
Bos taurus |
71.7 |
56 |
69.5 |
4,7 |
Ovis / Capra |
7 |
1.9 |
3.7 |
63,5 |
Sus domesticus |
4.4 |
3.1 |
3.5 |
19,9 |
Canis familiaris |
0.7 |
0.3 |
0.3 |
0.5 |
Cervus elaphus |
10.1 |
34.7 |
14.8 |
3.4 |
Bos primigenius |
4.6 |
1.1 |
4.7 |
0.4 |
Capreolus c. |
0.8 |
0.1 |
1.6 |
4.3 |
Sus ferrus |
0.7 |
2.3 |
1.5 |
2.5 |
Alte sp. |
|
0.5 |
|
0.8 |
Domestice |
83.8 |
61.3 |
77 |
88.6 |
Sălbatice |
16.2 |
38.7 |
22.7 |
11.4 |
neolitice. Evident, mediul împădurit a favorizat o anume densitate a cerbului, bourului, mistreţului, dar eşantionul nostru nu lasă să se întrevadă acest fapt. Dacă vom recurge la comparaţii cu loturi de faună din situri turdăşene, mai mult sau mai puţin contemporane (tabelul 9, fig. 13), vom constata că cel de la Cauce se diferenţiază net. Luând în considerare tipul de locuire dezvoltat în condiţii cu totul aparte faţă de restul aşezărilor, atunci datele obţinute se justifică. Ca titlu informativ, în continuare, evidenţiem datele de faună pe care le deţinem în situri Turdaş din Transilvania. Aşadar în toate aşezările de suprafaţă, plasate în regiunile joase ale unor cursuri de apă, Mureş (Turdaş-Luncă), Orăştie-Dealul Pemilor, punctul X2, Pârâul de Câmpie, afluent al Mureşului (Zau de Câmpie) au existat condiţii propice pentru creşterea vitelor. Comunităţile turdăşene erau în primul rând crescătoare de vite; procentele mari înregistrate peste tot (între 56-71 %), o confirmă. Exploatarea lor viza producţia de carne, lapte, cât şi forţa de muncă în agricultură (animale castrate s-au evidenţiat cam peste tot). Erau vite de talie mare, peste 1,20 m, cu o conformaţie robustă, de multe ori parametrii corporali indicând unele mixaje cu bourul. În general, vitele gospodărite de comunităţile turdăşene se menţin masive pe toată durata culturii, fiind apropiate de bouri ca parametrii corporali. Nu excludem unele încrucişări cu bourul, posibil sub control uman. Ovicaprinele înregistrează procente mult mai mici, ca resturi, de 1,9-7 %. Evident ca MNI (număr minim de indivizi) ele ating frecvenţe de 23,2 % în nivelul II superior de la Turdaş, 13,7 % la Zau de Câmpie şi doar 2,2 % la Orăştie. E posibil ca în fazele târzii ale culturii Turdaş să intervină unele modificări în economie, ovicaprinelor dându-li-se o mai mare importanţă. Porcinele nu par să fi fost preferate în dieta comunităţilor respective, deşi condiţii bune de creştere liberă vor fi existat. Ele ating doar 3-4 % pe resturi şi 4-13,8 % pe indivizi. Atât ovicaprinele cât şi porcinele aparţineau unor primitive de talie mică. Importanţa câinelui este nesemnificativă în plan alimentar. În general, în comunităţile turdăşene vânătoarea îşi avea locul ei bine definit în plan ocupaţional. Lista speciilor vânate se rezumă la cele de talie mare, cerb, bour, cu importanţă în plan alimentar şi utilitar (piei, materie pentru unelte). O situaţie aparte o semnalăm la Orăştie-Dealul Pemilor unde cota mamiferelor vânate atinge 38,7 % pe resturi şi 45 % pe indivizi. Cerbul are ponderea cea mai mare, de 34,7 % la Orăştie şi doar 10-14,8 % în rest. Bourul înregistrează o fluctuaţie ascendentă pe durata locurilor Turdaş, fiind cotat cu 4,7 % la Zau de Câmpie şi Turdaş, iar la Orăştie cu 1 % Ca număr de indivizi el înregistrează peste tot între 4,4-9,5 %. Se pare că în acel segment temporal specia avea o densitate relativ sporită în arealul de vânătoare al comunităţilor turdăşene. Posibil ca unele modificări de biotop, în sensul extinderii spaţiilor deschise (generate de defrişări) să fi favorizat sporirea densităţii sale. Mistreţul şi căpriorul completează lista faunei vânate având ponderi de 1-3 %. Alături de vânătoare, exploatarea unor resurse acvatice, peşti, moluşte se facea sporadic şi sezonier.
<<TOP>>
