|
Cuprins
4.
Constituirea regatelor barbare (Z.
K. Pinter)
a) Britania şi cucerirea
anglo-saxonă
b) Peninsula Iberică
c) Italia sub dominaţie
ostrogotă
d) Longobarzii şi cucerirea
Italiei
e) Francii şi întemeierea
statului franc
Regatul franc merovingian
Decăderea
regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor
în statul franc
Perioada carolingiană
Carol cel Mare şi restaurarea Imperiului
occidental
Expansiunea teritorială a francilor sub
Carol cel Mare
Organizarea Imperiului Carolingian
Decăderea şi destrămarea Imperiului
Carolingian
|
PRELEGERI DE
ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ
I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA
ŞI ORIENTUL APROPIAT
Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN
MARIAN ŢIPLIC
- pentru uzul învăţământului de zi
şi I.D.D. - © copyright: 2004
Francii şi întemeierea statului
franc
Este lipsit de orice îndoială că cel
mai însemnat moştenitor al Imperiului Roman de Apus a fost regatul
întemeiat de poporul francilor. După cum am avut deja ocazia să
constatăm, majoritatea statelor germanice întemeiate pe ruinele
imperiului au avut o existenţă efemeră, de cele mai multe ori
limitată la durata vieţii unei personalităţi marcante din
istoria acestor popoare. Francii au făcut excepţie de la
această regulă, ei edificând un stat ce a durat mai mult în timp
şi care a reuşit să supravieţuiască
personalităţilor ce i-au asigurat ascensiunea, şi a culminat
cu restaurarea Imperiului occidental.
Aşezaţi în Toxandria ca federaţi
ai imperiului în zona Rinului Inferior, deja din anul 358, francii salieni se
extind treptat, ocupând la cumpăna veacurilor IV-V, întregul teritoriu
cuprins între Rin şi Somme, cu centrele la Tournai şi Cambrai. Alte
două ramuri ale francilor, ripuarii şi hessienii se
aşează primii în jurul Coloniei (Köln), ceilalţi pe valea
Moselei. Primii care intră în istoria politică a Europei sunt
salienii, iar în ceea ce priveşte tradiţia strămoşului
întemeietor de dinastie Merowech, după care regii franci salieni s-au
numit „merovingieni”, personalitatea sa se confundă cu legenda şi
memoria istorică nu i-a păstrat decât numele. Urmaşul lui
Merowech, regele Chlojo, a fost contemporan cu Aetius, care îl înfrânge
obligându-l să rămână în zona Cambrai, unde îşi
stabileşte centrul de putere. Moştenitorul lui Chlojo a fost regele
Childeric, care se pune în slujba militară a comandantului roman al
Galiei, Egidius. După cum s-a mai arătat, după căderea
Imperiului Roman de Apus, fiul lui Egidius, pe nume Syagrius ia în
stăpânire o mare parte a Galiei în calitate de „rex romanorum”, ajutat fiind de francii salieni ai lui
Childeric. Acest rege moare în anul 482 când ştim că îşi
extinsese deja autoritatea şi asupra oraşului Tournai în care
rezidează şi unde este descoperit deja în anul 1653, în vechiul
cimitir al oraşului, bogatul său mormânt, una dintre primele
descoperiri arheologice de senzaţie cunoscute. Fiul lui Childeric a fost
regele numit de izvoarele de limbă latină Clovis, dar întâlnit în
scrierile de limbă germană şi sub numele de Chlodwig sau în
cele de limbă franceză drept Chlodovech. Acest suveran a fost cel
ce a întemeiat pe drept cuvânt regatul francilor, făcând din acesta cel
mai puternic şi întins stat barbar de pe teritoriul fostului Imperiu
Roman de Apus. Clovis a fost fără îndoială înzestrat cu mari
calităţi militare şi politice, dar şi cu o ambiţie
căreia nu i-a prea stat în cale nici o prejudecată, metodele de
punere în practică a dezideratelor sale nefiind dintre cele mai fine.
În anul 486, el îl atacă pe
tradiţionalul aliat al tatălui său şi ultimul
reprezentant al autorităţii romane din Galia, Syagrius. După o
puternică rezistenţă, francii reuşesc să cucerească
oraşul Soissons, capitala lui Syagrius. Acesta încearcă să se
refugieze în statul vizigoţilor, de unde este însă predat lui
Clovis care îl execută şi anexează toate teritoriile acestuia.
Următoarea acţiune al lui Clovis se îndreaptă împotriva
poporului germanic al alamanilor locuitori ai Alsaciei, pe care îi înfrânge
în anul 496, anexând teritoriile lor. Prestigiul de care se bucura Clovis,
mai ales după înfrângerea lui Syagrius, este dovedit de interesul
matrimonial pe care îl prezintă acest rege. Teodoric, regele ostrogot al
Italiei, cere mâna surorii lui Clovis, aceasta devenind regină la
Ravena, în anul 493. Clovis se căsătoreşte cu
moştenitoarea Burgundiei, prinţesa Chrodechilde, nepoata regelui
Gundobard. Prin această alianţă nu s-a extins numai teritoriul
francilor, ci şi capitalul de încredere al regelui lor, Chrodechilde
fiind catolică şi bucurându-se de mare credibilitate în rândul
clerului galo-roman deja destul de influent.
Poate
că acesta este şi unul dintre paşii cei mai importanţi
făcuţi de Clovis, care cu abilitatea sa politică a sesizat
că viitorul unei puteri reale se poate realiza doar printr-o
alianţă între puterea laică şi cea eclesiastică,
prin atragerea de partea sa, nu numai a propriului popor, ci şi a
autohtonilor galo-romani, deziderat realizabil în această etapă
doar pe cale spirituală. Iată deci raţiunile care l-au purtat
pe Clovis, în noaptea de Crăciun a anului 498, în faţa
baptisteriului din Reims, unde primeşte în rit roman taina botezului de
la episcopul Remigius. Încă în aceeaşi noapte mii de franci
îşi urmează suveranul fiind botezaţi în credinţa Romei.
Prin acest act, Clovis este acceptat ca suveran nu numai de către
francii săi, ci de toată populaţia Galiei, potenţialul
uman şi material al statului său crescând simţitor
fără eforturi militare sau vărsări de sânge. Tocmai acest
aspect nu a fost sesizat de alte mari personalităţi ale epocii ca
Teodoric, regele ostrogoţilor din Italia sau Geiserich, regele vandal al
Africii de Nord, care au păstrat prăpastia spirituală sau
confesională între supuşii germanici şi cei romanici,
menţinând în statele lor un puternic factor de dezbinare.
În contextul mai sus arătat al
creştinării în rit roman al francilor, Clovis găseşte
motivul atacării sub masca războiului confesional a regatului
vizigoţilor creştinaţi în rit arianist. Rivalitatea dintre
cele două popoare germanice a mocnit încă din momentul primelor
contacte directe. Deja în timpul războiului cu Syagrius, acesta din
urmă înfrânt fiind se refugiază – după cum s-a arătat
deja – la vizigoţi, care iniţial îi promiseseră ajutor
împotriva francilor. Ameninţarea evidentă de război din partea
lui Clovis îl face însă pe destul de nestatornicul rege vizigot Alaric
al II-lea să îl extrădeze pe fostul său aliat Syagrius,
trimiţându-l practic la moarte sigură. Prin acest act
vizigoţii au sperat că şi-au răscumpărat
liniştea, iar Alaric al II-lea neglijează pericolul franc şi
se antrenează în războiul din Italia sprijinindu-şi rudele
ostrogote. Când francii ajung cu posesiunile lor la Loara, curtea
vizigotă de la Toulouse a început să-şi dea seama de pericol,
dar era deja prea târziu. Francii declanşează războiul iar în
anul 507, în bătălia de la Vouillé zdrobesc oastea lui
Alaric al II-lea şi desfiinţează statul vizigoţilor
alipind teritoriile acestora.
Nu este cunoscută cu exactitate perioada în
care micile regate sau uniunile tribale independente ale francilor se supun
regelui salian. Se pare că primii care recunosc suzeranitatea lui Clovis
sunt triburile france ale chamavilor, chatteilor şi chatuarilor de la nordest
şi est de Rin. Francii ripuari în schimb participă încă la
campania împotriva vizigoţilor sub conducerea unui rege propriu, ucis
din ordinul lui Clovis la scurt timp după încheierea
ostilităţilor. Prin urmare francii ripuari îl aleg rege la Köln pe Clovis
prin ridicarea scutului. Ceilalţi franci încă independenţi
sunt aduşi sub ascultarea regelui merovingian de cele mai multe ori prin
intrigi şi chiar prin uciderea conducătorilor recalcitranţi,
unii chiar înrudiţi cu Clovis.
Importantă pentru ultima perioadă de
domnie a lui Clovis este şi redactarea codului de legi al francilor,
cunoscut sub numele de „Lex Salica”,
ce cuprinde cutume ale tuturor francilor chiar dacă prin nume
aminteşte doar de neamul salienilor. De asemenea trebuie
menţionată recunoaşterea de către Bizanţ a statului
francilor şi acordarea titlului de consul lui Clovis, în anul 508.
Emisarii Imperiului Roman de Răsărit sunt primiţi la Tour,
într-un cadru deosebit de festiv, o adevărată demonstraţie de
putere şi religiozitate. În acest sens, alegerea oraşului Tour,
reşedinţa episcopului Martin de Tour, întemeietorul vieţii
monastice din Galia, a avut o semnificaţie deosebită pecetluind
încă o dată alianţa biserică-regalitate în statul francilor,
alianţă consfinţită dealtfel în ultimul an de domnie a
lui Clovis, în Conciliul de la Orleans, unde se pun bazele organizării
bisericeşti a regatului. Pe bună dreptate episcopul Gregoir de
Tour, de origine senatorială romană şi pricipalul cronicar al
acestei perioade, îl numeşte, în lucrarea sa „Historiarum libri decem”, pe regele Clovis „unealta lui
Dumnezeu”.
Regatul franc merovingian. Conform vechiului obicei germanic, după
moartea lui Clovis, regatul său a fost împărţit între cei
patru fii ai săi, încercându-se însă păstrarea unei
unităţi de ansamblu a zonelor locuite de franci. În primul rând,
regatul nu a fost împărţit din punct de vedere juridic,
rămânând sub o administraţie nedivizată total, doar puterea
fiind împărţită între cei patru urmaşi mai mult pentru
evitarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide.
Reşedinţele celor patru regi: Reims, Soissons, Paris şi
Orleans erau situate relativ grupat în inima regatului, iar toţi cei
patru se intitulau „rege al francilor”, deci îşi asumau autoritatea
asupra întregului regat fără ca teritoriul acestuia să fie
împărţit în zone de responsabilitate individuală. Că
puterea regatului nu a scăzut în această perioadă o
demonstrează continuarea politicii de expansiune teritorială
începută de Clovis. După anul 531 este cucerită Turingia cu
ajutor saxon iar regele Erminfried al Turingiei de la nord de Main este ucis
în anul 534 iar nepoata sa şi moştenitoarea regatului,
prinţesa Radegunde, este obligată să devină soţia
regelui franc Chlotar. Această prinţesă a devenit
cunoscută tocmai prin căsătoria forţată şi
nefericită cu Chlotar, care o determină să se retragă la
mănăstirea din Poitiers, fiind considerată una dintre
întemeietoa-rele ordinelor monastice feminine. Între zidurile acestui
claustru s-a dedicat literaturii şi în special poeziei, domeniu în care
a înjghebat o strânsă colaborare cu poetul Venantius Fortunatus, episcop
de Poitiers şi unul dintre ultimii reprezentanţi ai culturii
clasice romane în Galia.
Cel mai vârstnic dintre fiii lui Clovis,
Teuderich, născut de o concubină a regelui înaintea
căsătoriei acestuia cu Chrodechilde, a fost şi cel mai
important urmaş din punct de vedere politic. Rezidând la Reims, el
îşi impune autoritatea în părţile răsăritene ale
regatului şi devine vârful de lance al expansiunii spre
Răsărit. Urmaşul său, Theudebert (533-548) a reuşit
să-şi atragă duşmănia Bizanţului datorită
amestecului său în Italia şi a dorinţei sale declarate de a
restaura Imperiul Roman cu putere francă. Lui Theudebert îi urmează
un fiu minor, născut din mamă romană iar în acelaşi timp,
în jurul anului 555, se stinge fără descendenţi masculini
şi fratele mijlociu, Childebert, rezident la Paris. Astfel se oferă
şansa ca din nou aproape întregul regat al lui Clovis să
ajungă într-o singură mână, cea a fiului mezin Chlotar,
rezident la Soissons. Dar deja în anul 561, regatul este din nou
împărţit, de data aceasta efectiv, între urmaşii lui Chlotar,
în ceea ce vor deveni cele trei mari provincii france: Burgundia în sudest,
Neustria în vest şi Austrasia în est. Acest proces nu s-a petrecut
fără disensiuni, degenerând în lupte sângeroase ce au marcat
evoluţia regatului francilor la cumpăna secolelor VI-VII. Din
neînţelegeri patrimoniale şi probleme de familie s-a născut un
război fratricid, generat şi acutizat de ceea ce istoriografia a
numit „cearta reginelor”.
Fredegunde, concubina regelui Chilperich al
Neustriei, reuşeşte prin intrigi să o înlăture pe
soţia legitimă a acestuia, pe nume Galswintha, fiica regelui
vizigot Athanagild şi în cele din urmă chiar să-l determine pe
regele franc să o ucidă. Brunhilde, cumnata lui Chilperich de
Neustria se va erija în răzbunătoarea surorii sale şi a
propriului soţ Sigibert, rege al Austrasiei, ucis şi el în urma
unui atentat pus la cale tot de ambiţioasa Fredegunde. Foarte curând
şi foarte ciudat moare însă şi soţul Fredegundei,
Chilperich de Neustria, în anul 584, ceea ce le pune nemijlocit
faţă în faţă pe cele două regine rivale Fredegunde
şi Brunhilde, în calitate de regente pentru fiii lor minori. Cel de-al
treilea fiu al lui Chlotar, frate al celor doi regi dispăruţi
şi cumnat al celor două regine rivale, Guntram de Burgundia, a
sprijinit pe rând cele două tabere adverse, încercând să
slăbească puterea Neustriei şi a Austrasiei şi să
dobândească pentru sine şi pentru Burgundia rolul preponderent
şi coroana întregului regat. Guntram este însă lipsit de
urmaşi masculini, ceea ce îl determină să încheie în anul 587
tratatul de la Andelot, prin care recunoaşte succesiunea la tronul
Burgundiei pentru Brunhilda şi urmaşii acesteia. Prin acest act
balanţa de putere se dezechilibrează în favoarea Austrasiei şi
a reginei vizigote Brunhilda. Dar aceasta prin politica autoritară pe
care o promovează îşi atrage duşmani atât în Austrasia cât
şi în Burgundia, în special din rândul aristocraţiei şi al
clerului înalt, ceea ce va duce în anul 613 la o revoltă deschisă
şi la alianţa rebelilor cu Chlotar al II-lea, fiul Fredegundei
şi rege al Neustriei. În anul următor, 614, armata
neustrasiană sprijinită de rebelii austrasieni şi burgunzi
pătrunde în Burgundia iar Chlotar al II-lea o ucide pe octogenara
Brunhilde, care era din nou regentă pentru strănepotul ei,
după ce supravieţuise fiului şi nepotului.
Prin acest act unitatea statală era din nou
restabilită chiar dacă cu un preţ destul de mare plătit
de regalitate care este nevoită să facă mari concesii
aristocraţiei şi clerului înalt prin semnarea edictului de la Paris
din anul 614. Prin acest act, marii nobili şi înaltul cler ajung practic
să domine coroana. Se introduce indigenatul funcţiilor, prin care
regele nu mai putea numi în provincii duci decât din rândul nobilimii
respectivei provincii şi doar cu acordul marilor seniori locali.
Biserica câştigă imunitate în posesiunile sale iar Austrasia
îşi păstrează un statut aparte, de pronunţată
autonomie, fiind deja în anul 623 cedată spre guvernare lui Dagobert,
fiul lui Chlotar al II-lea.
Decăderea regalităţii
merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc. Odată cu promulgarea edictului de la Paris,
procesul pactizării dintre marii seniori şi înalţii
prelaţi a început să marcheze tot mai pregnant situaţia
monarhiei merovingiene. Pe lângă ascensiunea aristocraţiei şi
a bisericii, rivalitatea dintre Austrasia şi Neustria aveau să
devină principala caracteristică a evoluţiei statului
francilor, a politicii regale şi până la urmă a soartei
dinastiei mero-vingiene.
Când regele Dagobert I, (629-638), conştient
de legitimitatea sa monarhică hotărăşte, după
moartea tatălui său, să-şi mute reşedinţa din
Austrasia la Paris pentru ca de aici să preia singur conducerea regatului,
aristocraţia din Austrasia s-a văzut dezavantajată şi
îndepărtată din funcţiile înalte ale statului, de către
nobilii neustrasieni de la curtea din Paris a fostului rege Chlotar al
II-lea. În urma unui puternic conflict şi a numeroase
ameninţări, nobilii din Austrasia reuşesc în anul 633 să
impună din nou numirea unui vicerege pentru părţile de
răsărit ale regatului. Pe de altă parte, nobilii neustrasieni
nu doreau ca lui Dagobert să-i urmeze la tron un alt prinţ educat
şi format în Austrasia, situaţie ce va duce la o nouă
împărţire între fraţi a regatului, la conflicte militare,
detronări şi chiar ucideri de regi. Astfel neustrasienii intervin
în anul 662 militar, când austrasienii îşi alungă monarhul, încercând
fără rezultat să obţină dominaţia asupra
întregului regat. În anul 673, austrasienii reuşesc să-şi
impună un rege favorabil la Paris, susţinuţi fiind de o
grupare rebelă neustrasiană care tocmai îl alungase pe propriul
suveran Teuderich al III-lea. În anul 675, regele impus de austrasieni este detronat
de o altă grupare nobiliară, care îl reinstalează în tron pe
Teuderich al III-lea adus direct din mănăstirea în care fusese
internat cu doi ani în urmă. Este deci foarte evident că în
această perioadă regii merovingieni devin simple marionete în jocul
politic al marilor grupări nobiliare.
Adevărata forţă conducătoare
în toate regatele france era de fapt, în această perioadă,
conducătorul celei mai puternice fracţiuni nobiliare,
aşanumitul „majordom”,
respectiv mai marele casei regale (maior domus), care era în acelaşi
timp administrator al curţii regale şi al domeniilor coroanei,
consilier juridic, conducător al suitei regale şi comandant al
armatei. Autorizaţi practic de sus şi de jos, majordomii ajung
să concentreze în mâinile lor puterea efectivă a regatului şi
chiar să-şi transmită funcţia în familie asemeni regilor,
întemeind adevărate dinastii majordomiale. Încă în timpul „certei
reginelor”, principalii organizatori ai revoltei împotriva Brunhildei au fost
episcopul Arnulf de Metz şi majordomul Austrasiei Pepin cel Bătrân
de Heristal. Fiul acestuia din urmă, Grimoald, a preluat funcţia
majordomială fiind chiar tentat de preluarea coroanei. Pentru a nu
permite un amestec din partea Neustriei, regele austrasian Sigibert al III-lea
(638-656), bolnav fiind şi lipsit de copii, se arată dispus
să-l adopte pe fiul majordomului său şi să-l proclame
succesor la tron. Când lui Sigibert al III-lea i se naşte totuşi un
succesor şi neustrasienii încercau să impună o
regenţă pentru acest urmaş minor, Grimoald îşi
instalează fiul ca rege. Acţiunea eşuează însă prin
intervenţia militară a neustrasienilor susţinuţi şi
de unele fracţiuni nobiliare austrasiene pentru care ridicarea unui
nemerovingian în tron era încă o variantă inacceptabilă.
Astfel uzurpatorul este prins şi executat la Paris în anul 662. În
aceeaşi perioadă funcţia majordomială era
deţinută în Neustria de Ebroin, nobil de origine franconă,
care exercita practic funcţia de conducere în stat în numele regelui
minor Chlotar al III-lea (657-673). Ebroin transformă practic
funcţia marjordomială în funcţie supremă a statului,
atrăgându-şi în acest fel, duşmănia unor puternice
fracţiuni nobiliare. În urma intervenţiei acestora, majordomul este
înlăturat în anul 673 şi trimis la mănăstire, de unde
iese însă după doi ani şi preia din nou înalta funcţie.
În anul 680 Ebroin este însă ucis, nu din raţiuni politice, ci
într-un banal conflict particular. Dispariţia puternicului majordom
neustrasian a permis însă din nou ascensiunea majordomilor din
Austrasia, unde se impune Pepin al II-lea de Heristal (680-714), al
cărui bunic a fost Arnulf de Metz şi al cărui unchi a fost
Pepin cel Bătrân de Heristal. Cu Pepin al II-lea începe de fapt o
nouă etapă în istoria regatului francilor. Evenimentul
hotărâtor pentru desfăşurarea ulterioară a istoriei
regatului l-a constituit bătălia de la Tertry din anul 687, în care
majordomul neustrasian Berchar este înfrânt iar Pepin al II-lea devine
majordom al întregului teritoriu franc. Eclipsat de personalitatea lui Pepin,
regele merovingian al Neustriei cade într-un anonimat total iar austrasienii
nici nu mai ridică pretenţia încoronării unui suveran propriu.
Cât de mare a fost puterea lui Pepin al II-lea, se poate vedea din numirea în
anul 697 a fiului său Drago în funcţia de comite al Burgundiei sau
din instalarea fiului mai tânăr Grimoald ca majordom fără ca
el însuşi să renunţe la conducere. Practic Grimoald era
majordom al lui Pepin, aşa cum Pepin era majordom al regelui.
Ambii fii au murit însă înaintea lui Pepin
al II-lea, făcând ca la moartea acestuia survenită în anul 714,
soţia sa Plektrudis să încerce preluarea puterii în numele
nepotului ei minor şi să genereze în acest fel o nouă
criză de stat. Se ajunge din nou la separarea majordomiatului
neustrasian şi chiar la reîncoronarea a doi regi merovingieni.
Situaţia va fi însă salvată de Carol, fiul nelegitim al lui
Pepin al II-lea, pe care acesta l-a considerat nedemn pentru a-i
încredinţa o funcţie ca celorlalţi doi fraţi.
Perioada carolingiană. Dinastia carolingiană nu îşi datorează
numele lui Carol cel Mare, primul împărat al Imperiului Occidental
restaurat şi fără
îndoială cea mai marcantă personalitate a evului mediu
timpuriu european. Primul care a purtat numele de Carol şi cel care a
dat numele faimoasei familii a fost fiul lui Pepin al II-lea şi bunicul
viitorului împărat. Întemeietor al noii dinastii conducătoare a
francilor a fost însă mult timp considerat strămoşul comun al
familiei majordomiale austrasiene Arnulf de Metz, de la care ea a mai fost
numită şi „dinastia arnulfizilor”. Ascensiunea carolingienilor a
început încă sub conducerea, ce-i drept, mai mult nominală a
regilor franci din dinastia întemeiată de Merowec, dominaţi de
majordomii lor, însă cel ce preia energic destinele regatului complet
fără aportul merovingienilor, uitând să mai numească regi
ai vechii familii, emiţând documente întocmai ca un rege şi
câştigându-şi pe drept porecla de „Martel”, (ciocanul), a fost Carol (715-741). Această
poreclă, menţionată deja în izvoarele istoriografice ale
secolului al IX-lea, a fost în mare măsură dobândită după
răsunătoarele succese militare prin care Carol a trebuit încă
din primii ani de conducere să-şi impună autoritatea. Ca fiu
nelegitim, exclus chiar de tatăl său de la conducere, el a trebuit
să se impună mai întâi împotriva mamei sale vitrege Plektrudis,
care a preluat în anul 714 regenţa deşi era contestată atât în
Austrasia cât şi în Neustria. După rezolvarea acestei probleme de
familie, Carol şi-a concentrat atenţia asupra Austrasiei, unde
independenţa prea mare a ducilor din Bavaria şi Suabia
ameninţa integritatea regatului. Conflictul cu aceşti puternici
seniori locali a fost anevoios şi a continuat de fapt să
mocnească şi după intervenţia lui Carol. În timpul în
care atenţia majordomului era captată de conflictele cu ducii
austrasieni, seniorii din Neustria sunt cei ce profită încercând din nou
scindarea regatului prin alegerea unui alt majordom pe nume Reganfred şi
chiar prin aducerea pe tron a merovingianului deja călugărit
Chilperich al II-lea. Această situaţie l-a îndemnat pe Carol Martel
să întoarcă ostilităţile militare spre Neustria. În urma
unui succes rapid, regele fuge în Aquitania de unde este însă
extrădat de comitele regiunii iar majordomul rebel este potolit în anul
724, prin conferirea unor întinse posesiuni.
Aquitania, care reuşise să-şi
păstreze o independenţă aproape totală, se vede
nevoită în anul 732, sub ducele Eudo, să apeleze la ajutor
carolingian, când mahomedanii din Spania trec Pirineii şi înfrângând
dezastruos armata ducelui, se revarsă adânc în ţară
ameninţând întregul regat. Răspunzând prompt solicitării,
Carol Martel îi înfrânge decisiv pe invadatorii arabi la nord de Poitiers
oprindu-le înaintarea spre Tours şi punându-i pe fugă după ce
conducătorul lor Abderrahman (Abd-ar Rahman) cade pe câmpul de
luptă. Prin această strălucită victorie, precum şi
prin respingerea mai multor încercări de pătrundere a arabilor în
Provence, regatul francilor şi Europa Occidentală sunt ferite de
cucerirea printr-o putere străină, iar Carol Martel îşi
câştigă renumele de apărător şi salvator al
creştinătăţii apusene. Nu este deci de mirare că
şi în Roma papală se făureau planuri şi speranţe
legate de majordomul franc, cu toate că acesta a supus clerul regatului
autorităţii sale şi a îndrăznit chiar să ia din
pământurile bisericii pentru a-şi răsplăti
luptătorii credincioşi. Astfel în anul 739, papa Grigore al III-lea
îi trimite lui Carol Martel printr-o solie cheia de la mormântul Sfântului
Petru, însoţită de rugămintea de a salva Roma
ameninţată de longobarzi şi părăsită de
bizantini. Carol răspunde printr-o delegaţie pompoasă,
încărcată cu daruri preţioase dar fără a da curs
solicitării papale de ajutor militar. Este probabil că abilul
politician şi strateg nu dorea să se implice într-un conflict destul
de riscant, în afara graniţelor regatului, încă destul de
ameninţat de tendinţe secesioniste şi cu atât mai puţin
împotriva regelui longobard Liutprand căruia i l-a încredinţat pe
fiul său mai tânăr Pepin, pentru a se integra în acest fel în
rândul familiilor domnitoare cu tradiţie. La scurt timp după acest
eveniment, în anul 741, Carol Martel a încetat din viaţă iar ca o
recunoaştere a prestigiului său, a fost înmormântat – fapt demn de
reţinut – în criptele de familie ale merovingienilor din
mănăstirea St. Denis din apropierea Parisului, fiind primul
nemerovingian ce şi-a găsit odihna de veci în acest lăcaş
rezervat prin tradiţie regilor franci.
Carol Martel a lăsat regatul practic
reîntemeiat de el într-o nouă putere şi unitate, fiilor săi
Carloman şi Pepin. Prin Pepin, zis „cel Scund”, ascensiunea dinastiei
carolingiene va continua, Carloman renunţând deja în anul 747 la
bucuriile lumeşti şi retrăgându-se în prestigioasa
mănăstire benedictină de la Monte Cassino din Italia. Perioada
imediat următoare dispariţiei lui Carol Martel a fost însă
tulburată de tendinţele secesioniste şi de nemulţumirea
celui de-al treilea fiu Grifo, care nu a primit decât teritorii marginale
şi care a continuat până la moartea sa din anul 753 să
conducă şi să aţâţe rebeliuni atât din interiorul
cât şi din exteriorul regatului. Apoi au existat opoziţii din
partea aristocraţiei şi a clerului, categorii supuse mai mult de
nevoie autorităţii lui Carol Martel şi care acum reuşesc,
după o vacanţă monarhică de şase ani, să mai
aducă pe tron în anul 743 un merovingian în persoana lui Childeric al
III-lea. Pepin cel Scund este nevoit să accepte iniţial
această situaţie şi abia după ce în urma campaniei
victorioase din Bavaria, unde reuşeşte să înfrângă
ultimele rebeliuni va considera îndeplinite premisele înlăturării
definitive a vechii dinastii merovingiene. Cele întâmplate în anul de
graţie 751, sunt relatate de toate izvoarele istoriografice ale epocii.
Pepin îi trimite papei Zaharia o solie încărcată cu daruri şi
cu o scrisoare conţinând întrebarea dacă este bine ca titlul de
rege să fie purtat de o persoană care nu are nici un fel de
autoritate. Răspunsul papei Zaharia, căruia îi convenea o
relaţie cât mai cordială cu această mare putere a epocii, a
fost conform aşteptărilor lui Pepin: rege trebuie să fie acela
care deţine şi puterea necesară pentru a cârmui destinele
poporului său. În aceste condiţii, conform tradiţiei france,
Childeric al III-lea este detronat prin tăierea pletelor ce reprezentau
simbolul regalităţii şi apoi trimis ras pe cap la
mănăstire. În paralel, la Soissons, Pepin este ales rege de marii
baroni ai francilor. Dar pentru ca alegerea să aibă o cât mai mare
legitimitate şi pentru a se spulbera toate rezervele pe care mulţi
franci le aveau faţă de înlăturarea merovingienilor
consderaţi de origine divină şi „de sânge sfânt”, se
hotărăşte ungerea lui Pepin ca rege cu ulei sfinţit,
ceremonial prin care se încerca înlocuirea divinizării prin naştere
cu divinizarea prin ungere şi prin intermediul bisericii. Prin aceasta se
sugera că regii nu trebuiau să fie doar aleşi de oameni pe
baza meritelor înaintaşilor, ci să apară în faţa
poporului ca aleşi ai lui Dumnezeu în numele căruia trebuiau
să guverneze. De la Pepin cel Scund, suveranii francilor şi mai
apoi ai francezilor nu vor mai renunţa la ceremonialul ungerii şi
se vor numi „din mila lui Dumnezeu rege”. În calitate de consacrator divin,
la ceremonia ungerii a participat înaltul prelat, arhiepiscop şi legat
papal Bonifaciu, pe adevăratul său nume Winfith din Wessex. Bonifaciu
datora multă recunoştinţă carolingienilor, fiind practic
susţinut de Carol Martel în acţiunile sale misionare din Turingia,
Hessa şi Saxonia, zone în mare parte încă păgâne şi pe
care francii sperau să le atragă prin catolicizare în sfera lor de
influenţă, ceea ce în mare parte s-a şi reuşit. În urma
succeselor sale, Bonifaciu este numit mai întâi episcop, apoi arhiepiscop
şi în cele din urmă primat al Germaniei şi legat papal. Prin
acest înalt prelat, se vor întări şi relaţiile diplomatice cu
Roma, relaţii ce vor avea o importanţă covârşitoare
asupra evoluţiei istoriei europene.
Când regele longobard Aistulf ocupase Ravena
alungând pe ultimul exarh bizantin şi se pregătea să
supună şi Roma, papa Ştefan al II-lea, după exemplul lui
Grigore al III-lea, se adresează cu cereri de ajutor noului rege al
francilor. De data aceasta, în anul 754, papa vine personal în regatul
francilor. Acum situaţia era cu totul alta decât pe vremea lui Carol
Martel, căci în mare măsură Pepin cel Scund datora bisericii
şi papalităţii legitimitatea calităţii sale
monarhice. Pepin îl întâmpină pe papa Ştefan în castelul de la
Ponthion, într-un ceremonial ce va deveni model pentru asemenea întâlniri la
nivel înalt. Regele franc s-a ridicat de pe tron venind în întâmpinarea
înaltului oaspete, sărutându-i mâna şi făcând aşa-numitul
„Officium stratoris”, purtând tiara
papală ca un simplu slujitor de curte. Din relatările anumitor
izvoare, se pare că ulterior, în capela castelului, scena s-a modificat
radical. Se spune că papa s-ar fi aruncat la picioarele lui Pepin
implorându-l printre lacrimi să-i acorde sprijin militar şi în
acest fel determinându-l pe rege săi promită ajutor. Pepin cel
Scund mai încearcă încă o soluţionare paşnică a problemei
trimiţând o solie la curtea lui Aistulf, timp în care papa se
refugiază în mănăstirea St. Denis. Solia nu îşi atinge
scopul ceea ce îl determină pe Pepin să emită în ziua de
Paşti a anului 754, din castelul de la Quierzy, faimosul şi
controversatul document numit „Dania
lui Pepin”, prin care îi promite papei că îi vor fi restituite
teritoriile Italiei Centrale. Documentul a fost mult controversat
datorită faptului că s-a păstrat doar în copii mai târzii, pe
baza cărora papalitatea a exprimat mereu pretenţii teritoriale.
Fapt este că se pare introdus arbitrar cuvântul „donatio”, Pepin neputând dona ceea ce încă nu îi
aparţinea, presupunându-se că actul iniţial a constituit doar
o promisiune pentru cazul unei expediţii victorioase. Cert este că
în anul 754, Pepin cel Scund este încă o dată uns rege chiar din
mâna papei la St. Denis, obţinând astfel legitimizarea din partea celei
mai înalte autorităţi spirituale a Occidentului. Cu acelaşi
prilej sunt unşi şi fiii lui Pepin: Carol şi Carloman iar
dinastia carolingiană este proclamată de papă „pe vecie”, lui
Pepin şi urmaşilor săi fiindu-le conferit şi titlul de „Patricius Romanorum”. Din toate
aceste acţiuni reiese clar că papa se afla în mare dificultate
şi încerca prin toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să-l
oblige la acţiune pe suveranul franc. Ca atare, încă în
acelaşi an 754, Pepin cel Scund însoţit de papa Ştefan,
pornesc în fruntea unei redutabile armate expediţia împotriva
longobarzilor. Regele Aistulf respinge şi ultimele încercări de
negociere întreprinse de fratele lui Pepin, Carloman, călugărul de
la Monte Cassino, ceea ce duce la confruntarea militară directă, în
care longobarzii sunt înfrânţi iar Aistulf se supune regelui franc. O
situaţie mulţumitoare de durată era însă greu de instaurat
în atât de frământata Peninsulă Italică, loc de
interferenţă al intereselor politice şi teritoriale ale
longobarzilor, bizantinilor, papilor şi sarazinilor iar implicarea lui
Pepin cel Scund a atras în acest joc al intereselor şi regalitatea
francă. Astfel raporturile de la sud de Alpi îl vor preocupa şi pe
fiul acestuia, Carol, sub a cărui domnie se va desăvârşi
ultima etapă a ascensiunii carolingienilor şi va culmina prin
dobândirea titlului imperial.
Carol cel Mare şi restaurarea
imperiului occidental. În
anul 768, Carol preia conducerea regatului, în conformitate cu dorinţa
tatălui său şi cu tradiţia germanică,
împărţind puterea cu fratele său Carloman. Desigur
această situaţie nu convenea nici unuia dintre moştenitori
şi doar moartea timpurie a lui Carloman – de care Carol se pare că
nu a fost chiar străin - la numai trei ani de la preluarea puterii a
făcut să se evite războiul fratricid, complicând însă
lucrurile în alt sens. Văduva lui Carloman se refugiază cu copiii
minori la curtea regelui longobard Dezideriu unde începe să
uneltească încercând să obţină transferarea
prerogativelor defunctului Carloman asupra copiilor comuni. Prin aceasta
relaţiile şi aşa sensibile cu longobarzii supuşi
odinioară de Pepin cel Scund şi care acum văd ocazia cea mai
bună de emancipare şi eventual de revanşă, devin extrem
de încordate. Pentru a nu afecta interesele regatului, Carol o repudiază
chiar pe logodnica sa Desiderata, sora regelui longobard Desideriu,
pregătindu-se de un conflict armat ce părea iminent. Între timp, în
Italia situaţia se complică din ce în ce mai mult prin atitudinea
regelui longobard faţă de Roma şi papalitate. După
moartea papei Paul I, în anul 767, în cetatea eternă se ajunge la mari
dezordini. Mai întâi, un potentat din împrejurimile Romei reuşeşte
să obţină titlul de papă pentru fratele său numit
Constantin al II-lea. Ajuns în scaunul pontifical împotriva prevederilor
canonice, trecând din starea de laic direct în funcţia de episcop
şi apoi de papă, Constantin trimite deja solii anunţând în
regatul francilor apostolatul său. El este însă înlăturat cu
ajutor longobard la numai un an, fiind orbit pentru a nu mai putea avea
pretenţii la scaunul papal. Împotriva partidei prolongobarde care tocmai
reuşise să-l răstoarne pe Constantin al II-lea, va reuşi
însă să se impună în Cathedra Petri, Ştefan al III-lea
(768-772) cu ajutor franc. Această situaţie a nemulţumit
partida prolongobardă, care va întreţine permanent revolte în Roma.
La moartea papei Ştefan, oştile regelui longobard Dezideriu
avansează până sub zidurile Romei şi declanşează în
oraş o puternică revoltă prolongobardă. Urmaşul
canonic ales, papa Hadrian I (772-795), cere insistent ajutor francilor,
cerere urmată fără prea mari ezitări de Carol, ce
aştepta se pare un astfel de motiv pentru a-l ataca pe Dezideriu, care
în cadrul deja amintitei sale politici, făcea acum chiar presiuni asupra
papei pentru a-l unge rege al francilor pe fiul lui Carloman, protejatul
său. Pentru Carol acest război devine deci unul de apărare a
propriei coroane, mai mult decât unul de sprijinire a papalităţii.
A fost un conflict scurt, debutat în anul 773 şi încheiat un an mai
târziu, de data aceasta cu cucerirea capitalei longobarde Pavia, şi
detronarea lui Dezideriu. Carol se încoronează la Pavia în anul 774 cu
coroana de fier a longobarzilor, realizând în acest fel uniunea
personală a Lombardiei cu regatul său.
Încă în acelaşi an, Carol va face o
vizită la Roma, prilej cu care în ziua de Paşti este reînnoită
„Dania lui Pepin”. Documentul redactat cu această ocazie a fost depus în
mod solemn la mormântul Sf. Petru. Istoriografia oficială papală a
epocii redactând aşanumita „Liber
Pontificalis” relatează cu lux
de amănunte acest ceremonial făcând însă referiri destul de
succinte la conţinutul documentului, ceea ce ne lasă să
înţelegem că această „danie” a fost la fel de puţin
efectivă ca cea a lui Pepin. Cu
toate acestea, legăturile între papalitate şi regatul francilor se
strâng din ce în ce mai mult, simultan cu ruperea aproape totală a
tuturor punţilor de legătură cu Constantinopolul, care
continuă să se considere singur urmaş al Imperiului Roman
şi protector al Romei. Papa Hadrian devine naşul lui Pepin, fiul
lui Carol, iar vizitele la Roma ale regelui franc încep să devină
ceva normal. Din anul 781, papa renunţă la datarea documentelor
curiei sale după domniile împăraţilor din Constantinopol
recurgând la cronologia bazată pe pontificatele papale. Încă în
acelaşi an, papalitatea va bate şi monedă nouă, înlocuind
efigia împăraţilor fără nici o autoritate asupra Romei cu
efigia papală. Toate acestea arată clar ruptura definitivă a
Romei de Imperiul Roman de Răsărit, născându-se premisele
restaurării unui imperiu în Europa Apuseană.
Această situaţie de linişte
şi înflorire a autorităţii papale în Roma a fost
tulburată însă la începutul pontificatului următorului papă,
Leon al III-lea (795-816), acuzat de populaţia urbei de tot felul de
nelegiuiri. Când nemulţumirile romanilor s-au transformat în
revoltă, papa fuge din oraş căutând adăpost la Carol cel
Mare, pe care îl găseşte în tabăra militară de la
Padeborn. Tot spre tabăra lui Carol se îndreptau şi
reprezentanţii opoziţiei romane cu plângerile lor împotriva papei.
Iată deci cum Carol se vede practic pus în situaţia de
judecător al cauzei romane. Suveranul franc hotărăşte
să îl repună pe Leon al III-lea în Cathedra Petri, promiţând
în acelaşi timp cetăţenilor Romei o analiză atentă a
plângerilor lor. Problema se rezolvă într-un conciliu organizat de Carol
cel Mare la Roma în luna decembrie a anului 800, în cadrul căruia papa
este repus în toate drepturile sale, după ce depune în mod solemn un
jurământ de purificare. Câteva zile mai târziu, respectiv în ziua de
Crăciun a anului 800, în Domul Sf. Petru, proaspăt reabilitatul
papă îi va aşeza lui Carol pe cap diadema imperială în timp ce
acesta era cufundat în rugăciune la Confesio Petri şi în timp ce
poporul Romei aclama cu cuvintele „Augustus” şi „Imperator”. Din nou
Occidentul avea un împărat şi un franc din dinastia
carolingiană a fost cel ce a obţinut această supremă funcţie
lumească. Interesant este că în „Vita
Caroli Magni” redactată de călugărul Einhard, un
contemporan al evenimentelor şi un apropiat al lui Carol cel Mare, cele
petrecute în noaptea de Crăciun a anului 800 la Roma sunt
menţionate aproape marginal. Se pare că autorul cronicii nu a
considerat încoronarea imperială ca un eveniment deosebit şi
nicidecum ca punct culminant al vieţii lui Carol cel Mare. După
unele izvoare, actul încoronării imperiale ar fi displăcut profund
nobililor franci din suita lui Carol, care nici nu s-au sculat în picioare în
momentul aclamării noului împărat. De asemenea se afirmă
că nici Carol nu ar fi fost încântat de iniţiativa papei, afirmând
că dacă ar fi ştiut ce i se pregăteşte nu ar fi
călcat în biserică în acea zi. Pe de altă parte există
însă izvoare ce afirmă că împotriva aparenţelor, Carol
personal ar fi pus la cale întregul scenariu încă din tabăra de la
Padeborn, ultimele amănunte fiind stabilite în Conciliuul de la Roma,
încoronarea fiind preţul pe care Leon a trebuit să-l plătească
pentru reabilitarea sa.
Dacă aceste evenimente s-au întâmplat cu sau
fără voia lui Carol se pare că nu vom şti niciodată
şi în fond acest aspect nici nu are o importanţă
deosebită pentru cursul ulterior al istoriei. Ceea ce în schimb va marca
toată istoria medievală a Occidentului European, va fi relaţia
dintre papalitate şi imperiu în general şi între papă şi
împărat în particular. Desigur se poate considera încoronarea ca un act
de mulţumire a lui Leon al III-lea pentru reabilitarea sa din pragul Crăciunului,
reabilitare mijlocită de suveranul franc. Pe de altă parte, papa
avea nevoie de un împărat puternic pentru a-şi întări
poziţia în Italia, împărat care spre deosebire de cei din
Constantinopol să poată interveni efectiv în cazul în care Roma era
ameninţată şi în acelaşi timp să se afle la o
distanţă suficient de mare de Italia pentru ca papalitatea să
nu fie sufocată de autoritatea sa în politica peninsulară. Nu este
însă sigur că lui Carol cel Mare i-a convenit să
primească coroana imperială din mâna papei şi cu atât mai
puţin din mâna unui papă ca Leon al III-lea, atât de contestat în
Roma. Cert este că atunci când Carol îl ridică în anul 813 pe fiul
său Ludovic la rangul de co-imperator la Aachen, analele france
relatează că acesta a fost încoronat de chiar Carol, fără
intervenţia papei sau a unui legat papal. În cronica lui Einhard, "Vita Caroli Magni" se spune
chiar că Ludovic şi-a pus singur pe cap coroana aşezată
iniţial de tatăl său pe masa altarului capelei palatine. Care
variantă este reală, este lipsit de importanţă, relevant
este faptul că acum se neagă practic pentru prima dată
exclusivitatea dreptului încoronării de către papalitate,
propagându-se ideea unui imperiu al francilor independent de Roma.
Această idee nu s-a bucurat însă de prea mare succes, o
legitimitate de necontestat fiind preferată de toţi suveranii
franci urmaşi ai lui Carol. Acest lucru se demonstrează deja în
anul 816, când Ştefan al IV-lea, urmaşul lui Leon al III-lea,
întreprinde o călătorie în regatul francilor, prilej cu care
Ludovic se lasă din nou încoronat la Reims cu o coroană adusă
de la Roma şi care se spune că a fost făurită din diadema
imperială a lui Constantin cel Mare. Şi celălalt fiu al lui
Carol cel Mare, Lothar, încoronat în anul 817 co-imperator de tatăl
său fără papă, se lasă încoronat din nou la Roma din
mâna papei în anul 823 iar în anul 850 îl trimite şi pe fiul său
Ludovic al II-lea să fie încoronat deşi era doar coregent. De acum,
prin aceste acte ale urmaşilor lui Carol, a dispărut orice dubiu
şi s-a consfinţit faptul că Roma şi episcopul ei sunt
singura autoritate care poate înfăptui încoronarea imperială.
Iată deci cum visul papilor de a deveni suverani ai suveranilor
Occidentului începe să prindă contur, în mare parte datorită
slăbiciunii suveranilor franci ce abandonează linia politică
destul de tranşantă pe care Carol cel Mare o trasează în
relaţiile cu Roma şi conform căreia papa era doar
reprezentantul spiritual al imperiului. Această concepţie a lui
Carol reiese clar din răspunsul pe care i-l trimite papei Leon al
III-lea cu prilejul tradiţionalei predări a cheii de la mormântul
Sf. Petru: "Episcopul Romei, are datoria asemeni lui Moise să-l
ajute pe suveran prin rugăciune în misiunea acestuia de a răspândi
şi înălţa creştinismul".
Expansiunea teritorială a
francilor sub Carol cel Mare. Statul carolingienilor se întindea deja în
momentul încoronării imperiale a lui Carol cel Mare asupra
majorităţii teritoriilor Europei Occidentale creştine.
Această expansiune teritorială impresionantă s-a datorat mai multor
campanii militare victorioase, desfăşurate în parte în interiorul
regatului în cadrul liniei politice carolingiene de anihilare a forţelor
centrifuge, dar şi în afara graniţelor, în scopul cuceririi de noi
teritorii atât pentru folosul regatului, cât şi al misiunii de
creştinare.
După ocuparea teritoriilor longobarzilor din
Italia de Nord, Carol porneşte cu oastea francă spre sud unde
supune Beneventul devenit independent după desfiinţarea statului
lui Dezideriu, sub autoritatea ginerelui acestuia Arichis. În acest caz,
ducatul nu a fost definitiv desfiinţat, Carol preferând să existe
acest "tampon" între imperiul său şi posesiunile
bizantine, chiar dacă supunerea este evidentă din moment ce
urmaşul lui Arichis, ducele Grimoald, nu poate prelua conducerea
Beneventului decât cu acceptul şi confirmarea lui Carol.
Un alt ginere al lui Dezideriu, era ducele
Bavariei, Tassilo (748-788), care conducea aproape independent acest ducat
şi care îşi extinde autoritatea şi asupra zonelor Carintiei,
locuite în majoritate de slavi. În aceste regiuni el susţine şi
misiunea de creştinare promovată de francul Rupert, ctitor al
mănăstirii Sf. Petru, primul centru de misionarizare al zonei
şi care ulterior va deveni episcop de Salzburg. In anul 772, Tassilo reuşeşte
chiar să înfrângă o răscoală a slavilor carantani
păgâni, ceea ce îi dă şi mai mare încredere în forţa
şi independenţa ducatului său. Susţinerea de către
Tassilo a socrului său Dezideriu şi a cumnatului Arichis, au oferit
însă motive întemeiate lui Carol să intervină militar pentru
supunerea acestui ducat. La început, ducele se supune formal lui Carol,
reuşind în acest fel să-şi păstreze titlul şi
stăpânirea, dar pregătirile de război ale lui Tassilo şi
mai ales chemarea avarilor în ajutor îl determină pe suveranul franc
să cucerească definitiv Bavaria şi să o anexeze definitiv
desfiinţând instituţia ducatului. Ducele părăsit de
vasalii săi este prins şi judecat în anul 788 la Ingelheim pentru
înaltă trădare şi condamnat la moarte, pedeapsă
comutată din ordinul lui Carol la mănăstire pe viaţă
în afara Bavariei.
Din conflictul cu Bavaria şi cu ducele
Tassilo, se naşte practic războiul cu avarii aliaţi ai
bavarezilor. Aceşti călăreţi asiatici aşezaţi
în răsăritul Câmpiei Pannonice, nu mai înspăimântau în
această perioadă Europa cu expediţiile lor de jaf, aşa
cum cu o uşoară notă propagandistică reiese din izvoarele
france interesate să confere războiului caracter de apărare a
creştinătăţii. Avarii întârzie cu ajutorul în călăreţi
promis lui Tassilo şi văzând că nu îşi mai pot salva
aliatul s-au mulţumit să prade Bavaria şi toate teritoriile de
dincolo de Enns. Fiind înfrânţi de mai multe ori de cavaleria
francă se văd însă nevoiţi să înceapă negocieri
de pace cu noii şi puternicii lor vecini din vest. Dar tratativele
purtate la Worms în anul 790 eşuează datorită
neînţelegerilor legate de frontiera comună ducând implicit la
declanşarea războiului în anul următor. Însoţită de
o flotă ce coboară pe Dunăre, armata francă se îndreaptă
sub comanda personală a lui Carol cel Mare spre răsărit
trecând râul Enns şi făcând joncţiunea în zona
vărsării râului Raba cu o a doua coloană venită din
Italia şi comandată de viceregele Pepin. După mai multe
ciocniri, în anul 796, întregul teritoriu dintre Tisa şi Dunăre
este ocupat de franci fiind cucerit şi „Hringul avaric”,
reşedinţa fortificată cu mai multe valuri concentrice de
pământ a kaganului iar impresionantele comori ale acestuia sunt duse la
Aachen şi Roma. Slăbiţi şi de lupte interne, avarii ajung
în părţile apusene sub dominaţie francă iar în
părţile răsăritene sub dominaţie bulgară. Avari
creştinaţi mai sunt pomeniţi în anul 805 când sunt
aşezaţi în zona de la vest de Raba iar până în anul 822 sunt
menţionaţi reprezentanţi ai acestora participanţi la
conciliile imperiale, dispărând apoi definitiv din peisajul istoriei.
La procesul intentat lui Tassilo la Ingelheim,
unul dintre capetele de acuzare îl constituia şi felonia, trădarea
şi laşitatea dovedită de acesta încă pe vremea lui Pepin
cel Scund, în timpul războiului cu Aquitania, când ducele bavarez, pe
motiv de boală, a părăsit cu oştenii săi armata
regală. Supunerea Aquitaniei nu i-a reuşit lui Pepin, acest
teritoriu rămânând la fel ca şi Bavaria într-o situaţie de
largă autonomie, vecină cu independenţa. Carol cel Mare va
îndeplini ceea ce nu a putut realiza tatăl său profitând de unele
probleme interne ale ducatului ce culminează cu uciderea ducelui Waifar
de către proprii săi vasali în anul 768. Carol intervine pentru
restabilirea ordinii iar urmaşul ducelui ucis se refugiază în
Gasconia de unde este însă extrădat de comitele acestei provincii,
pe nume Lupus. Deducem din această situaţie că la acea
dată comitele Lupus al Gasconiei era deja supus lui Carol cel Mare iar
în ceea ce priveşte Aquitania, după anul 768 nu mai este pomenit de
izvoare vreun duce.
Din Aquitania, Carol îşi îndreaptă
privirile peste Pirinei, spre posesiunile arabe, unde o invazie i se
părea posibilă după anul 778, când Emiratul Omeiazilor se
desprinsese de Califatul Arab şi se confrunta cu probleme interne ce
păreau a-l face vulnerabil. Izvoarele menţionează chiar o
delegaţie a opoziţiei arabe ce vine în tabăra lui Carol de la
Padeborn încă în anul 777, solicitând ajutor franc şi făcând
să încolţească în mintea lui Carol ideea eliberării
creştinătăţii hispanice. Planul era îndrăzneţ
şi periculos iar importanţa pe care regele o dă acestei
expediţii se poate vedea din faptul că se pune personal în fruntea
armatei care trece Pirineii într-o coloană principală prin
Gasconia, peste Pamplona secondată de o a doua armată ce vine
dinspre Septimania, peste Barcelona. După joncţiune, masiva
armată reuşeşte să înainteze până la Zaragoza, punct
strategic ce putea asigura forţarea fluviului Ebro deschizând accesul
spre partea de sud a peninsulei. Puternicele fortificaţii ale Zaragozei
rezistă însă asediului francilor iar Carol se vede nevoit să
renunţe la ofensivă. Mai mult, la retragerea peste Pirinei, o
ambuscadă a bascilor aduce mari pierderi ariergardei armatei france în
trecătoarea Roncesvalles, unde îşi pierde viaţa şi
Roland, marcgraful Bretoniei, devenit erou al poemeului „Cântecul lui Roland” capodoperă a creaţiei literare
medievale. Cert este că Peninsula Iberică a trebuit abandonată
şi carolingienii au fost nevoiţi să se mulţumească
cu Catalonia, care în anul 801, după cucerirea definitivă a
Barcelonei devine Marca Spaniolă a regatului.
Retragerea din Spania a fost foarte
precipitată şi se pare că nu s-a datorat doar zidurilor
Zaragozei ci şi unor veşti rele ce soseau în tabăra lui Carol
tocmai din Saxonia, unde izbucneşte o puternică răscoală.
Conflicte cu neamul încă necreştinat al saxonilor au existat cu
mult timp înainte ca Saxonia să fie supusă de Carol după un
război anevoios şi lung de aproape 30 de ani. Conflictul a început
în anul 772, cu o expediţie de pedepsire organizată de franci ca
răspuns la permanentele incursiuni de jaf ale saxonilor. Cu acest prilej
a fost distrus de franci un important loc de cult al saxonilor păgâni
şi o coloană sacră numită „Irminsul”, ceea ce a generat o
puternică indignare şi o violentă mişcare de rezistenţă
generalizată. Rezultatul a fost o permanentă stare de război
în care saxonii sunt sprijiniţi şi de frizoni şi danezi. Chiar
după ce în urma victoriei obţinute de Carol cel Mare la Verden pe
râul Aller sunt executaţi în mare parte rebelii căzuţi prizonieri,
revolta continuă şi se manifestă în anumite zone şi
după creştinare. O oarecare liniştire a acestei provincii se
înregistrează abia după ce se efectuează masive schimburi de
populaţii prin care se sparge unitatea etnică a Saxoniei. Prin
integrarea treptată a acestui teritoriu, se deschide şi
posibilitatea extinderii regatului în secolele următoare spre
teritoriile locuite de slavi la est de Sale şi Elba.
În acest fel, imperiul stăpânit de Carol cel
Mare devine cel mai întins stat european de după prăbuşirea
Imperiului Roman, acoperind un spaţiu imens, din Catalonia până în
Pannonia şi din Benevent până la gurile Elbei.
Organizarea Imperiului Carolingian. Un stat atât de întins ca cel al carolingienilor
implica desigur destule probleme de administrare şi conducere. În
perioada precedentă s-a demonstrat destul de evident că
administrarea prin duci sau conţi cu puteri mari în ducatele şi
comitatele lor, poate duce la desprinderea unor teritorii sau cel puţin
la o autonomie periculoasă cu mari tendinţe centrifuge. Exemplele
Bavariei sau Aquitaniei sunt concludente în acest sens. Probabil din aceste
motive Carol cel Mare nu mai numeşte un nou duce al Aquitaniei în
persoana vreunui vasal puternic, ci îl desemnează în anul 781 vicerege
pe fiul său Ludovic, născut în timpul campaniei din Spania şi
încoronat de papă. Astfel locuitorii şi nobilii Aquitaniei au fost
încântaţi să îşi păstreze integritatea teritorială
şi chiar să devină regat având în frunte un minor, deşi
în realitate provincia se supunea direct suveranului şi toată
puterea se concentra în mâna lui Carol. În Saxonia supusă cu greu
şi aflată practic permanent sub ceea ce astăzi am numi „lege
marţială” şi care atunci a fost stipulată în actul numit „Capitulatio de partibus Saxonie”
redactat în anul 782, adunările poporului specifice democraţiei
militare sunt interzise. Pentru un control mai eficient teritoriul a fost
împărţit în mai multe comitate ce nu respectau graniţele
vechilor teritorii tribale şi care au fost supuse direct puterii centrale în numele căreia conduceau
nu nobili, ci funţionari. În Bavaria, după înlăturarea lui
Tassilo, ducatul este desfiinţat iar administraţia provinciei este
încredinţată unui cumnat de-a lui Carol, pe nume Gerold, originar
din Suabia şi care nu a fost numit duce ci prefect. Şi în alte
provincii funcţiile ducale au fost desfiinţate, existând eventual
posibilitatea ridicării unor baroni în funcţii administrative
fără însă a li se acorda un titlu superior. Prin aceasta ei nu
se diferenţiau prin titlu de ceilalţi seniori ai provinciei şi
ca atare aceştia nu le puteau deveni vasali, toată nobilimea unei
astfel de provincii având deci un singur senior comun în persoana
regelui. Prefectul Bavariei, Gerold,
a fost însărcinat iniţial şi cu supravegherea teritoriilor
avarice proaspăt cucerite, dar după moartea sa survenită
într-o luptă cu avarii răzvrătiţi aceste teritorii trec
sub o administraţie militară primind în anul 805 forma unei
mărci de graniţă conduse de un marcgraf sau marchiz cu largi
atribuţiuni militare. În acest fel se introduce o nouă formă
de administrare specifică teritoriilor de graniţă permanent
ameninţate: marca. Asemenea mărci s-au mai înfiinţat şi
în alte părţi ale imperiului pentru protecţia provinciilor
limitrofe cum ar fi: în Catalonia Marca Spaniolă, în zona Boemiei Marca
Sorbă, în zona galilor din Armorica Marca Bretonă sau în zona
Iutlandei Marca Daneză. În aceste teritorii, marcgraful avea puteri mult
mai mari decât comiţii din interiorul regatului, în special în domeniul
militar, ceea ce va duce treptat la reînnoirea puterii ducale în aceste zone,
în special după moartea lui Carol cel Mare. Îndesirea reţelei
comiţilor şi comitatelor, subordonarea directă a acestora prin
dispariţia instituţiei ducale mijlocitoare, au generat necesitatea
instituirii unei noi forme de control a administraţiilor locale din
imensul teritoriu. Această funcţie a fost preluată de
aşa-numiţii „împuterniciţi regali” sau „missi dominici”, trimişi anual în provincii începând din
anul 802. Se pare că în acelaşi an, întregul teritoriu a fost
împărţit în regiuni missatice, care fiecare în parte erau vizitate
de un reprezentant laic, de obicei funcţionar şi unul eclesiastic,
de obicei călugăr. Aceştia îl informau pe suveran asupra
problemelor şi situaţiilor specifice fiecărei regiuni şi
aveau în acelaşi timp datoria să facă cunoscute poruncile
monarhului în aceste zone, să supravegheze administraţia
locală şi să ţină scaun de judecată în numele
regelui. Această instituţie utilă dar pentru mulţi
deranjantă a decăzut şi a fost abandonată după
moartea lui Carol cel Mare, pierzându-şi orice eficienţă în
momentul în care conciliile imperiale încep să-şi impună
voinţa în alegerea unor missi care nu mai sunt oameni de încredere ai
regelui ci dimpotrivă, aleşi din rândul celor pe care ar fi trebuit
să-i controleze. O ultimă şi decisivă lovitură se
dă acestei instituţii în momentul în care nu se mai ţine cont
de împărţirea în regiuni missatice, repartizarea missilor
făcându-se pe vechile regiuni istorice cu puternică personalitate
şi când episcopii preiau calitatea missatică pentru diocezele lor
în domeniul bisericesc iar comiţii devin missi pentru teritoriile lor
administrative în domeniul laic.
Decăderea şi destrămarea
Imperiului Carolingian. Carol
cel Mare a încetat din viaţă la Aachen pe data de 28 ianuarie 814,
în vârstă de cca. 70 de ani şi a fost înmormântat în atriumul
capelei palatine ctitorite de el. Încă cu 8 ani înainte, Carol
stabileşte dreptul la succesiunea şi administrarea imperiului
după moartea sa, cuprinzându-le într-un act normativ numit "Divisio Imperii" pe care au
prestat jurământ mai marii imperiului după ce fusese supus
autentificării papale. Prin acest act, teritoriile Aquitaniei şi
Italiei existente deja ca regate erau extinse prin alipirea unor teritorii
marginale şi alături de teritoriul Franciei propriu-zise urmau
să formeze cele trei unităţi teritoriale mari ce urmau a fi
moştenite de cei trei fii ai lui Carol. La această decizie au
contribuit tradiţia francă şi dreptul succesoral germanic, dar
şi realitatea imposibilităţii administrării unitare a
imensului teritoriu de către vreunul dintre urmaşii marelui
suveran. În plus, pe baza unui principiu al cărui faliment s-a
demonstrat deja de mai multe ori în cursul istoriei, se vroia ca prin
dragoste frăţească şi înţelegere, unitatea
imperiului să se menţină. Dar nu acest principiu, ci doar
moartea timpurie a lui Pepin, fratele ce primise ca moştenire Italia
şi a celorlalţi urmaşi în 810 şi 811, au făcut ca
fiul mai mare Ludovic zis cel Pios să ajungă să conducă
singur aproape întregul imperiu al tatălui său. Urmând exemplul
ilustrului său părinte, Ludovic se îngrijeşte încă din
timpul vieţii să asigure succesiunea cât mai dreaptă între
urmaşii săi. Deja în anul 817, după ce monarhul suferise la
vârsta de numai 40 de ani, un accident ce l-ar fi putut costa viaţa, el
impune în adunarea imperială de la Aachen, în prezenţa celor mai
mari potentaţi ai imperiului, actul numit "Ordinatio Imperii". Prin acest document succesoral,
fiul mai vârstnic, Lothar, este asociat la domnie şi numit succesor
principal al celei mai mari părţi a teritoriului şi
moştenitor al titlului imperial. Fraţii săi mai tineri, Pepin
şi Ludovic trebuiau să se mulţumească cu regatele
Aquitaniei şi Bavariei. Prin acest act, pentru prima dată la franci
se încerca impunerea principiului primogeniturii, deci legiferarea tuturor
drepturilor pentru primul născut masculin, reducerea pretenţiilor
celorlalţi moştenitori şi ca atare păstrarea
unităţii statale, anihilarea luptelor dinastice şi a
războaielor fratricide. Acestea au fost şi motivele pentru care
noile măsuri au fost repede îmbrăţişate atât de marii
seniori cât şi de capii bisericii, cu toate că practic ele
încălcau vechea tradiţie francă de egalitate între urmaşii
masculini. Bineînţeles, au existat şi nemulţumiri în rândul
celor ce se considerau nedreptăţiţi conform tradiţiei de
moştenire. Astfel deja în acelaşi an, Bernhard, nepotul
împăratului ce conducea regatul Italiei ca regent, se ridică
împotriva autorităţii centrale. Revolta este însă repede
înfrântă iar Bernhard pedepsit prin orbire şi alte torturi în urma
cărora a şi murit la scurt timp. Pedepsirea aspră a
răzvrătitului italian se vroia un exemplu pentru toţi cei ce
ar fi nutrit tendinţe separatiste sau ar fi încercat să se
opună ordinaţiei imperiale de la Aachen.
Ironia istoriei a făcut însă ca prima
încercare de încălcare a ordinaţiei să fie făcută de
chiar iniţiatorul ei Ludovic cel Pios. Suveranul încearcă
introducerea testamentară şi a celui de-al patrulea fiu,
născut ulterior emiterii actului succesoral, dintr-o a doua
căsătorie cu Judith de Welfen. Ambiţioasa regină dorea
să impună chiar poziţia primordială pentru fiul ei Carol,
zis ulterior Pleşuvul. Primele demersuri pentru modificări la "Ordinatio
Imperii" se fac cu prilejul conciliului imperial de la Worms din anul
829, dată de la care se declanşează un adevărat
război de familie, de fapt un război dinastic izbucnit în mod
paradoxal înainte ca suveranul să fi murit. Primul care se revoltă,
în anul 831, este fireşte fiul cel mai afectat de modificarea
ordinaţiei, Lothar, care se împacă însă la scurt timp cu
tatăl său spre indignarea celorlalţi doi fii Pepin şi
Ludovic, ce îşi văd ameninţate stăpânirile şi
aşa mici promise lor. Acum aceşti doi prinţi se revoltă,
după ce fuseseră aliaţi ai tatălui lor, împotriva lui
Lothar. Un an mai târziu, în 832, toţi cei trei moştenitori se
aliază împotriva tatălui lor, care tot mai influienţat de
Judith de Welfen îl favorizează din ce în ce mai mult pe mezinul Carol.
Când confruntarea armată părea inevitabilă, înaintea
bătăliei, întreaga armată imperială trece în tabăra
prinţilor de la Kolmar, tabără în care poposise şi papa
venit de la Roma pentru a mijloci pacea şi care este cu dibăcie
folosit de prinţi care lasă să se înţeleagă în
tabăra imperială că suveranul pontif este de partea lor.
Rezultatul este că Ludovic cel Pios cade prizonier fiind obligat în anul
833 la Soissons în faţa lui Lothar, a potentaţilor imperiului
şi a poporului uimit să recunoască numeroasele învinuiri ce-i
erau aduse, să se umilească depunând spada şi însemnele
puterii pe altarul bisericii şi să renunţe la domnie. Cu acest
spectacol dezolant pentru o societate bazată pe relaţii vasalice,
Lothar a întins coarda peste măsură fiind părăsit de
fraţii săi care trec din nou în tabăra lui Ludovic cel Pios pe
care îl scot din mămăstirea St. Denis repunându-l în tron. De data
aceasta Lothar se vede nevoit să se umilească implorând iertare
fiind obligat să se retragă în Italia, teritoriu ce i-a fost
desemnat spre stăpânire şi oarecum exil. El este însă
însoţit de mulţi prieteni de-ai săi şi partizani ai
ordinaţiei din 817, adepţi ai unui imperiu stabil şi puternic
cu dreptul succesoral legiferat, ce le putea garanta posesiunile.
Perioada următoare este marcată de
numeroase tentative de modificare a actului succesoral din anul 817,
negociate pe rând cu fiecare dintre urmaşii interesaţi şi
încheiate fără prea mari rezultate. Tratative s-au purtat în 835,
837 şi 839, de fiecare dată influenţabilul Ludovic dând
dreptate fiului cu care tocmai se purtau negocieri şi defavorizând pe
cei cu care tocmai negociase sau urma să negocieze, generând un perpetuu
cerc vicios şi o perioadă de incertitudine politică. Singura
simplificare a situaţiei se produce în anul 838, când se stinge de
moarte bună unul dintre pretendenţi, prinţul Pepin.
În anul 840, la Ingelheim moare apoi şi
Ludovic cel Pios. Cel ce deja de la vârsta de 40 de ani a dorit să lase
în bună ordine succesiunea imperiului se stinge fără o
legislaţie succesorală unanim acceptată, lăsând ţara
într-o anarhie totală, în care toate condiţiile erau prielnice unui
lung şi sângeros război dinastic. Deja în anul următor,
Ludovic de Bavaria se aliază cu fratele său vitreg Carol
Pleşuvul împotriva lui Lothar, care se considera moştenitor de
drept al imperiului pe baza ordinaţiei imperiale ce de fapt nu fusese
niciodată anulată sau modificată. Ludovic şi Carol
stăpâneau Bavaria şi Aquitania în calitate de regi, de fapt tot în
conformitate cu ordinaţia din 817, doar că în locul defunctului
Pepin moştenirea este preluată de Carol. Lothar este însă
blocat în Italia unde are puţin suport politic şi militar în
peninsula permanent sfâşiată de conflicte şi interese politice
multiple, ceea ce le dă posibilitatea celor doi moştenitori
secundari să-şi extindă autoritatea şi asupra
teritoriului Franciei propriu-zise. Simţindu-se însă stăpân pe
Roma, Lothar considera că are în mână cea mai bună carte
pentru realizarea pretenţiilor sale imperiale: papalitatea. Tocmai
aceste tendinţe ale lui Lothar i-au făcut pe Carol şi Ludovic,
altminteri firi foarte diferite, să se unească împotriva lui
şi să-l înfrângă în anul 841 în bătălia de la
Fontenoy. Cu o bătălie însă nu era câştigat
războiul, iar Lothar îşi regrupează forţele reuşind
printr-o abilă politică să atragă de partea sa şi o
parte a aristocraţiei din regatele fraţilor săi şi chiar
să sprijine "Stilinga", marea şi sângeroasa
răscoală izbucnită în Saxonia niciodată definitiv
supusă şi care intra în stăpânirile lui Ludovic. De asemenea
se pare că Lothar nu a fost străin nici de tot mai desele
incursiuni ale normanzilor în provinciile din nord-vestul Franciei şi
nici de intensificarea presiunilor maurilor în Marca Spaniolă şi a
incursiunilor acestora în Aquitania lui Carol Pleşuvul. Toate acestea îi
determină pe cei doi regi: Carol Pleşuvul şi Ludovic zis
"Germanicul", să încheie o alianţă oficială
şi deschisă în faţa vasalilor şi armatelor lor adunate la
Strassbourg în anul 842. În opera istoriografică a lui Nithard: "Historiarum Libri quator"
sunt consemnate faimoasele "jurăminte de la Strassbourg",
interesante mai mult pentru cercetarea lingvistică fiind dintre cele mai
vechi monumente de limbă germană şi franceză veche, dar
şi pentru cercetarea istorică. Regele Ludovic, educat în spirit germanic
şi stăpânitor al unei zone puternic germanice, rosteşte
legământul în "lingua romană", adică în franceza
veche iar Carol Pleşuvul trebuie să rostească acelaşi
text în "limba tedescă" adică germana veche, pentru ca
fiecare rege să fie înţeles de luptătorii aliatului său.
Cu acest prilej sunt pentru prima dată atestate scris cele două
limbi, ceea ce reprezintă cea mai plauzibilă dovadă a faptului
că teritoriile de vest ale imperiului se romanizaseră datorită
puternicei culturi galo-romane ce a reuşit să se impună asupra
tuturor migratorilor ce au trecut sau s-au aşezat aici. În schimb
teritoriile răsăritene, cuprinzând în majoritate zone din afara
fostului limes roman şi dominate de elemente germanice şi-au
dezvoltat o cultură proprie şi au păstrat limba
tradiţională. Astfel în această perioadă, breşa
născută încă în perioada merovingiană din
rivalităţile dintre Austrasia şi Neustria se adânceşte,
ducând practic la formarea popoarelor german şi francez şi nu în
ultimul rând la geneza celor două mari state medievale europene,
Germania şi Franţa.
Întorcându-ne însă în secolul al IX-lea,
alianţa de la Strassbourg, atacurile normande şi maure,
răscoala din Saxonia şi interesul unei părţi însemnate a
marilor nobili de restabilire a ordinii, au dus la oprirea ostilităţilor
şi la ratificarea în august 843 a tratatului de la Verdun. Aici se
prevedea ca Lothar să stăpânească Italia şi în linii mari
teritoriile de la est de Ron şi vest de Rin, până în Frizia la
Marea Nordului, teritoriu numit Francia de Mijloc. Ludovic Germanicul va
intra în stăpânirea teritoriilor viitoarei Germanii, de la est de Rin,
zonă numită încă Francia Răsăriteană iar Carol
Pleşuvul preia prerogativele regale pentru teritoriile Franciei Apusene
de la vest de Ron şi Meuse, viitoarea Franţă. Dintre cei trei,
Lothar păstra în continuare titlul de împărat, care însă nu-i
conferea nici un fel de suzeranitate asupra celorlalţi doi fraţi.
Prin păstrarea titlului imperial şi a denumirii de ansamblu a
Franciei se urmărea menţinerea ficţiunii imperiale şi a
unităţii statale. Totuşi sistemul patrimonial de
împărţire a statului între urmaşi a biruit în faţa
principiului păstrării unităţii şi a eforturilor de
impunere a principiului primogeniturii.
Ruptura produsă acum este de fapt atât de
profundă încât nu se face simţită doar la nivelul superior, al
conducerii, ci şi la nivelul vieţii administrative, culturale
şi spirituale. Cancelaria imperială a lui Carol cel Mare este
şi ea desfiinţată şi împărţită. Lothar
încearcă prin numirea unui cancelar unic în persoana fostului cancelar
regal din Italia să îşi impună fără prea mare succes
autoritatea în acest domeniu. Prin numirea arhiepiscopului de Mainz în anul
870 cancelar al Franciei nu se reuşeşte de fapt decât concentrarea
la Mainz a întregii cancelarii de limbă germană. Chiar şi în
domeniul istoriografiei este relevant faptul că analele imperiale se
opresc în anul 829, an în care declinul marelui stat carolingian este
evident. În părţile apusene, aceste anale sunt continuate de
arhiepiscopul Hinkmar de Reims în aşa-numitele „Annales Bertiniani” în timp
ce pentru părţile răsăritene istoriografia va continua
prin „Analele de la Fulda”.
În plan politic perioada imediat următoare
este în continuare marcată de rivalităţi şi lupte pentru
supremaţie. Lothar, grav bolnav, înainte de a se retrage la
mănăstirea din Prüm, hotărăşte în anul 855 o
subîmpărţire a teritoriilor sale între cei trei fii ai săi.
Italia şi calitatea imperială le moşteneşte fiul cel mare
Ludovic al II-lea (855-875). Fiul mijlociu Lothar va primi teritoriul care îi
va păstra şi numele Lotharingia (Lorena, Lotringen) iar mezinul
Carol va prelua conducerea Burgundiei cu o parte din Provence. Lothar şi
Carol mor însă tineri, în 863 şi 869, bolnavi de epilepsie şi
fără urmaşi iar teritoriile lor încep să ofere din nou
prilej de dispută. În timp ce împăratul Ludovic al II-lea
încearcă să-şi impună pretenţiile asupra
provinciilor sudice, Lotharingia cu mult dorita capitală a lui Carol cel
Mare, Aachen, devine mărul discordiei între Francia Apuseană şi
Francia Răsăriteană. Pentru evitarea unui iminent conflict se
încheie iniţial o înţelegere la Meersen în anul 870, prin care
teritoriul este împărţit. Dar slăbiciunea demonstrată de
partea de apus a Franciei îi face pe cei din răsărit să
cucerească în anul 880 aproape tot teritoriul Lotharingiei şi
să obţină legiferarea acestei situaţii prin tratatul
încheiat la Ribemont în acelaşi an. În urma acestui tratat se
conturează în fostul Imperiu Carolingian deja destul de clar
graniţele viitoarelor state medievale: Franţa, Germania şi
Italia.
Dar în istoria Europei se mai poate menţiona
chiar şi o scurtă restaurare a vechiului imperiu şi a
majorităţii teritoriilor ce ţineau de acesta, sub cel mai
tânăr fiu al lui Ludovic Germanicul, împăratul Carol cel Gros (876-887).
După ce a fost recunoscut în anul 876, după stingerea
fără urmaşi a lui Ludovic al II-lea, rege al Italiei şi
împărat, este ales şi rege al Franciei Apusene, deoarece din linia
dinastică a lui Carol Pleşuvul nu mai rămăsese decât un
minor incapabil să conducă ţara. Dar cum se întâmplă
adesea în istorie, după acest reviriment mai mult conjunctural, prăbuşirea a fost
definitivă. Detronat de aristocraţia nemulţumită de
incapacitatea sa de a ţine în mână întregul teritoriu,
ameninţat din nord de vikingii care în iarna anului 885-886 ajung chiar
să asedieze Parisul, Carol cel Gros nu se mai poate impune nici în
părţile răsăritene.
În Burgundia şi în Provence, contele Bosso
de Vienne, cumnatul lui Carol Pleşuvul se emancipează de sub
suzeranitatea carolingiană. La nord de teritoriile lui Bosso, sub Rudolf
de Welfen se întemeiază în anul 889 Regatul Burgundiei de Nord iar în
teritoriile Franciei Apusene, contele Hugo de Paris din familia
capeţienilor va ocupa tronul, astfel încât practic în toată partea
de vest a fostului imperiu domneau suverani necarolingieni. În Italia se
duceau lupte pentru supremaţie între ducele de Spoleto şi
marcgraful de Friaul, ambii necarolingieni. Doar în teritoriile
răsăritene se mai încerca păstrarea liniei dinastice
carolingiene, măcar cu un bastard, Arnulf de Carintia, nepot nelegitim
al lui Carol cel Gros, care este încoronat rege. Dar şi în aceste
părţi dinastia carolingiană va fi înlocuită în anul 911.
|
