Cuprins

4. Constituirea regatelor barbare (Z. K. Pinter)

Regatul franc merovingian

Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc

Perioada carolingiană

Carol cel Mare şi restaurarea Imperiului occidental

Expansiunea teritorială a francilor sub Carol cel Mare

Organizarea Imperiului Carolingian

Decăderea şi destrămarea Imperiului Carolingian

PRELEGERI DE ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ

I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA

ŞI ORIENTUL APROPIAT

Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN MARIAN ŢIPLIC

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Britania şi cucerirea anglo-saxonă.

În cealaltă extremitate a lumii romane, în Britania, lucrurile stau altfel. Această provincie nu a fost cucerită practic de la romani, ea fiind părăsită de trupele imperiului încă înainte ca anglii, iuţii şi saxonii să pornească acţiunile de cucerire a insulei. Aici aceste populaţii germanice nu s-au lovit de scuturile legiunilor romane, ci de îndârjita rezistenţă a populaţiei locale, care în anumite zone, ca Ţara Galilor, nu a fost de fapt nicicând supusă de noii veniţi. Parte a populaţiei galice din zonele ocupate de germanici a fost împinsă spre zonele marginale necucerite, Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor iar o parte s-a refugiat pe continent în provincia Armorica, devenită Bretania. Până la acest moment trebuie însă semnalate unele trăsături comune cu Dacia. Primele lovituri date stăpânirii romane vin din partea autohtonilor nesupuşi, în cazul Britaniei: picţii şi scoţii, care deja în anul 367 străpung impresionantul val al lui Hadrian, fiind doar cu mare greutate respinşi de armata aflată încă în provincie. În anul 401, Stilicho retrage o mare parte a trupelor pentru a le folosi în apărarea Italiei, iar câţiva ani mai târziu, comandantul armatei staţionate încă în Britania este proclamat de aceste legiuni împărat, sub numele de Constantin al III-lea şi în fruntea acestor trupe porneşte spre Italia pentru a-şi impune pretenţia la tron, lăsând Britania complet lipsită de apărare. La scurt timp după aceste evenimente, împăratul Honorius va trimite supuşilor săi din această provincie o scrisoare prin care le face cunoscut că trebuie să se apere singuri, imperiul nemaiputându-le asigura nici cea mai mică protecţie. De fapt în acel moment Britania nici nu avea nevoie de protecţie, deoarece acţiunile de cucerire ale triburilor anglilor, iuţilor şi saxonilor vor începe abia câteva decenii mai târziu, după mijlocul secolului al V-lea. Izvoare scrise ce relatează despre aceste acţiuni sunt destul de puţine şi nu pot fi completate în mod substanţial, nici de izvoare arheologice, deşi cercetarea în acest domeniu special al arheologiei medievale este foarte avansată în Marea Britanie. Relatările scrise nu sunt chiar contemporane evenimentelor, călugărul Gildas redactând lucrarea sa „De excidio et conquestu Britaniae” cu 100 de ani după petrecerea evenimentelor, iar cronicarul anglo-saxon Beda Venerabilis scrie la începutul secolului al VIII-lea. După relatările acestor cronicari, populaţia galo-romană s-ar fi adresat cu cereri repetate de ajutor generalului roman Aetius. Acesta nu îi poate ajuta în mod direct, dar îi mijloceşte unui principe britanic pe nume Vortigern, legătura cu unele grupuri de saxoni şi iuţi mercenari din armata sa, dispuşi să lupte în solda britanicilor. Mercenarii conduşi de doi şefi militari pe nume Hengist şi Horsa sunt aduşi în Britania, unde se nasc, însă, repede neînţelegeri între aceştia şi reprezentanţii populaţiei galo-romane, ce degenerează în conflicte armate. Practic, cei aduşi pentru apărarea Britaniei devin mai periculoşi decât confraţii lor, care atacă permanent de pe mare în grupuri mici, pătrunzând pe râuri şi fluvii tot mai adânc în interiorul insulei. Populaţia galo-romană reuşeşte încă în jurul anului 500 să îşi regrupeze forţele şi sub conducerea lui Ambrosius Aurelianus să obţină o victorie împotriva invadatorilor la Mons Badonicus. Această victorie atribuită pe nedrept de tradiţie legendarului rege Arthur, personaj ce apare doar în scrierile din jurul anului 800 din „Historia Britanorum” a lui Nennius şi în eposurile, baladele şi romanele cavalereşti medievale, nu a reuşit însă să schimbe soarta războiului, aşezarea triburilor germanice ale saxonilor, anglilor şi iuţilor şi constituirea unor regate barbare continuând în etape succesive. Astfel într-o primă etapă, până în anul 519, se constituie regatele: saxonilor de sud (Sussex) sub conducerea lui Aella şi Cissa, ale saxonilor de vest (Wessex) sub conducerea lui Cerdic, ale anglilor de est (East Anglie) precum şi regatul Kent condus de Hengist. A doua etapă se încheie în jurul anului 600 prin formarea regatelor Mercia şi Northumberland. Populaţia nesupusă a fost în continuare împinsă spre zonele de margine, în regiunile Walles (Ţara Galilor), Devon, Cornwall şi Scoţia, de unde au continuat să lupte împotriva noilor stăpâni ai Britaniei.