Cuprins

4. Constituirea regatelor barbare (Z. K. Pinter)

�Regatul franc merovingian

�Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor �n statul franc

�Perioada carolingiană

�Carol cel Mare şi restaurarea Imperiului occidental

�Expansiunea teritorială a francilor sub Carol cel Mare

�Organizarea Imperiului Carolingian

�Decăderea şi destrămarea Imperiului Carolingian

PRELEGERI DE ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ

I. EVUL MEDIU TIMPURIU �N EUROPA

�ŞI ORIENTUL APROPIAT

Autori: dr. ZENO - KARL� PINTER, dr. IOAN MARIAN ŢIPLIC

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean �n Context European (IPTCE)

Britania şi cucerirea anglo-saxonă.

��n cealaltă extremitate a lumii romane, �n Britania, lucrurile stau altfel. Această provincie nu a fost cucerită practic de la romani, ea fiind părăsită de trupele imperiului �ncă �nainte ca anglii, iuţii şi saxonii să pornească acţiunile de cucerire a insulei. Aici aceste populaţii germanice nu s-au lovit de scuturile legiunilor romane, ci de �nd�rjita rezistenţă a populaţiei locale, care �n anumite zone, ca Ţara Galilor, nu a fost de fapt nicic�nd supusă de noii veniţi. Parte a populaţiei galice din zonele ocupate de germanici a fost �mpinsă spre zonele marginale necucerite, Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor iar o parte s-a refugiat pe continent �n provincia Armorica, devenită Bretania. P�nă la acest moment trebuie �nsă semnalate unele trăsături comune cu Dacia. Primele lovituri date stăp�nirii romane vin din partea autohtonilor nesupuşi, �n cazul Britaniei: picţii şi scoţii, care deja �n anul 367 străpung impresionantul val al lui Hadrian, fiind doar cu mare greutate respinşi de armata aflată �ncă �n provincie. �n anul 401, Stilicho retrage o mare parte a trupelor pentru a le folosi �n apărarea Italiei, iar c�ţiva ani mai t�rziu, comandantul armatei staţionate �ncă �n Britania este proclamat de aceste legiuni �mpărat, sub numele de Constantin al III-lea şi �n fruntea acestor trupe porneşte spre Italia pentru a-şi impune pretenţia la tron, lăs�nd Britania complet lipsită de apărare. La scurt timp după aceste evenimente, �mpăratul Honorius va trimite supuşilor săi din această provincie o scrisoare prin care le face cunoscut că trebuie să se apere singuri, imperiul nemaiput�ndu-le asigura nici cea mai mică protecţie. De fapt �n acel moment Britania nici nu avea nevoie de protecţie, deoarece acţiunile de cucerire ale triburilor anglilor, iuţilor şi saxonilor vor �ncepe abia c�teva decenii mai t�rziu, după mijlocul secolului al V-lea. Izvoare scrise ce relatează despre aceste acţiuni sunt destul de puţine şi nu pot fi completate �n mod substanţial, nici de izvoare arheologice, deşi cercetarea �n acest domeniu special al arheologiei medievale este foarte avansată �n Marea Britanie. Relatările scrise nu sunt chiar contemporane evenimentelor, călugărul Gildas redact�nd lucrarea sa �De excidio et conquestu Britaniae� cu 100 de ani după petrecerea evenimentelor, iar cronicarul anglo-saxon Beda Venerabilis scrie la �nceputul secolului al VIII-lea. După relatările acestor cronicari, populaţia galo-romană s-ar fi adresat cu cereri repetate de ajutor generalului roman Aetius. Acesta nu �i poate ajuta �n mod direct, dar �i mijloceşte unui principe britanic pe nume Vortigern, legătura cu unele grupuri de saxoni şi iuţi mercenari din armata sa, dispuşi să lupte �n solda britanicilor. Mercenarii conduşi de doi şefi militari pe nume Hengist şi Horsa sunt aduşi �n Britania, unde se nasc, �nsă, repede ne�nţelegeri �ntre aceştia şi reprezentanţii populaţiei galo-romane, ce degenerează �n conflicte armate. Practic, cei aduşi pentru apărarea Britaniei devin mai periculoşi dec�t confraţii lor, care atacă permanent de pe mare �n grupuri mici, pătrunz�nd pe r�uri şi fluvii tot mai ad�nc �n interiorul insulei. Populaţia galo-romană reuşeşte �ncă �n jurul anului 500 să �şi regrupeze forţele şi sub conducerea lui Ambrosius Aurelianus să obţină o victorie �mpotriva invadatorilor la Mons Badonicus. Această victorie atribuită pe nedrept de tradiţie legendarului rege Arthur, personaj ce apare doar �n scrierile din jurul anului 800 din �Historia Britanorum� a lui Nennius şi �n eposurile, baladele şi romanele cavalereşti medievale, nu a reuşit �nsă să schimbe soarta războiului, aşezarea triburilor germanice ale saxonilor, anglilor şi iuţilor şi constituirea unor regate barbare continu�nd �n etape succesive. Astfel �ntr-o primă etapă, p�nă �n anul 519, se constituie regatele: saxonilor de sud (Sussex) sub conducerea lui Aella şi Cissa, ale saxonilor de vest (Wessex) sub conducerea lui Cerdic, ale anglilor de est (East Anglie) precum şi regatul Kent condus de Hengist. A doua etapă se �ncheie �n jurul anului 600 prin formarea regatelor Mercia şi Northumberland. Populaţia nesupusă a fost �n continuare �mpinsă spre zonele de margine, �n regiunile Walles (Ţara Galilor), Devon, Cornwall şi Scoţia, de unde au continuat să lupte �mpotriva noilor stăp�ni ai Britaniei.