Cuprins

4. Constituirea regatelor barbare (Z. K. Pinter)

Regatul franc merovingian

Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc

Perioada carolingiană

Carol cel Mare şi restaurarea Imperiului occidental

Expansiunea teritorială a francilor sub Carol cel Mare

Organizarea Imperiului Carolingian

Decăderea şi destrămarea Imperiului Carolingian

PRELEGERI DE ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ

I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA

ŞI ORIENTUL APROPIAT

Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN MARIAN ŢIPLIC

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Italia sub dominaţie ostrogotă.

Revenind în Italia, constatăm că sfârşitul secolului al V-lea a fost din nou marcat de neamul goţilor, respectiv de ramura răsăriteană, a ostrogoţilor. Fracţiunea ostrogotă intrată în supunere faţă de huni îşi redobândeşte libertatea după moartea lui Attila. În perioada dominaţiei hunice, ostrogoţii sălăşuiau în zona Pannoniei răsăritene până în Transilvania, iar o parte dintre aceştia participă alături de gepizi la coaliţia antihunică biruitoare la Nedao. La scurt timp, însă, după înfrângerea duşmanului comun, între foştii aliaţi izbucnesc neînţelegeri, gepizii reuşind să-şi impună dominaţia şi să preia moştenirea hunică, ostrogoţii fiind nevoiţi să-şi caute noi locuri de colonizare. O parte a poporului ostrogoţilor se deplasează spre apus, spre Galia, unde sunt primiţi de rudele lor vizigote, ce le permit aşezarea în regatul lor. O altă fracţiune se îndreaptă mai întâi spre sud, spre Imperiul Roman de Răsărit, unde vor face carieră istorică sub dinastia Amaliană. Din anul 471 este cunoscut drept conducător al acestor ostrogoţi din Peninsula Balcanică amalianul Teodoric, care şi-a petrecut copilăria ca ostatec la curtea imperială din Constantinopol, bucurându-se de o aleasă educaţie romană. La fel ca în Apus, în această perioadă, armata Imperiului Roman de Răsărit era dominată de elemente germanice, fracţiunea cea mai puternică fiind cea comandată de către un şef militar numit Teuderic-Strabo, aşezat cu grupul său în Tracia ca federat. Acest grup germanic a fost folosit iniţial de către guvernanţii de la Constantinopol împotriva ostrogoţilor lui Teodoric, scutind astfel pentru început imperiul de ameninţarea tânărului rege amalian. După moartea lui Teuderic-Strabo, coeziunea şi implicit puterea fracţiunii sale scade ameninţarea ostrogotă devenind din nou acută. Astfel, curtea de la Constantinopol încearcă să cumpere bunăvoinţa lui Teodoric prin acordarea de privilegii şi titluri înalte. În anul 484, amalianul Teodoric este numit „magister militum” al armatei imperiale şi i se conferă titlul de consul roman. Se pare însă că aceste titluri nu l-au impresionat pe ambiţiosul rege ostrogot, care încă în acelaşi an îşi pune în mişcare armata îndreptându-se spre Constantinopol. Doar după lungi tratative şi după intervenţia surorii sale, ce locuia în capitala Imperiului Roman de Răsărit, Teodoric se retrage din faţa oraşului. Pentru a scăpa de permanenta ameninţare ostrogotă, abila diplomaţie constantinopo-litană reuşeşte să îndrepte atenţia lui Teodoric spre Italia, însărcinându-l să pornească, în calitatea sa de consul roman, război împotriva uzurpatorului Odoacru, şi să restabilească în numele împăratului răsăritean ordinea şi legitimitatea în părţile apusene ale imperiului. Mirajul Italiei îl determină pe Teodoric să treacă în luna august a anului 489 în peninsulă şi să obţină o lună mai târziu o răsunătoare victorie în apropiere de Verona. Dar Odoacru nu capitulează şi războiul începe să devină unul de durată şi de uzură, cu victorii schimbătoare de ambele părţi. Abia în anul 492 Odoacru este încercuit în zona din jurul capitalei şi apoi asediat în Ravena. Este aşa-numitul „război al corbilor”. În luna februarie a anului 493, prin mijlocirea arhiepiscopului de Ravena încep negocierile de pace şi se stabileşte un condominiu între Teodoric şi Odoacru. Dar la numai câteva zile după acest act, Teodoric îl ucide pe Odoacru punând astfel capăt scurtului condominiu şi devenind singur stăpânitor al Italiei, recunoscut imediat ca rege, nu numai de germanici, ci de întreaga populaţie a peninsulei. În anul 497, împăratul Anastasie şi curia din Constantinopol îl recunoaşte la rândul ei pe regele ostrogot ca suveran al Italiei cu titlul de patriciu şi comandant suprem al armatei, iar doi ani mai târziu noul stăpân îşi va face intrarea triumfală în Roma. Ostrogoţii lui Teodoric sunt deci cei ce preiau moştenirea Imperiului Roman de Apus în această etapă, iar sub regele amalian unitatea peninsulei se menţine. Pe de altă parte, cucerirea ostrogotă a Italiei nu s-a vrut a fi una absolută, Teodoric venind în Italia ca împuternicit al împăratului de la Constantinopol şi ca atare dorind să conducă în această calitate destinele populaţiei romane, menţinându-şi în acelaşi timp prerogativele de rege al poporului său, pe a cărui putere militară se baza. În general perioada guvernării lui Teodoric în Italia este considerată ca o epocă de echilibru între elementul germanic şi cel romanic. În general el rezervă aristocraţiei ostrogote rolul predominant în conducerea statului şi războinicilor săi atribuţiunile militare, dar nu desfiinţează aparatul administrativ roman şi colaborează cu Senatul şi patricienii romani de a căror servicii se foloseşte, în special, în domeniul relaţiilor diplomatice. Pentru împărţirea pământurilor va constitui o comisie mixtă romano-germanică pusă sub conducerea senatorului Liberius, iar înalte funcţii în aparatul administrativ vor deţine senatorii Boethius, Symmachus sau Cassiodorus Senator. Acesta din urmă va deveni şeful cancelariei lui Teodoric, iar prin scrierile sale ni s-a transmis cel mai important izvor privitor la perioada în discuţie, reunit în colecţia numită „Varia”, ce cuprinde corespondenţa diplomatică a regelui ostrogot. Lui Cassiodorus Senator i se datorează şi prima istorie a goţilor, pierdută din păcate şi păstrată doar prin unele fragmente preluate de istoricul got Jordanes în secolul al VI-lea. Pentru a păstra totuşi controlul asupra aparatului administrativ roman, Teodoric va institui un aparat paralel de supraveghere. Astfel, activa alături de guvernatorul roman un „comite al ostrogoţilor din provincie”, alături de defensorul roman din oraşe un „comite al ostrogoţilor din cetate", iar funcţionarii romani de rând erau supravegheaţi de slujbaşi ostrogoţi numiţi „saiones”. Desigur au existat şi dificultăţi: Filosoful Boetius care iniţial s-a pus în slujba lui Teodoric este executat în anul 524 pentru înaltă trădare împreună cu socrul său, senatorul Symmachus, iar protocoalele păstrate ale procesului sunt relevante pentru imaginea societăţii acelei perioade, dezvăluindu-ne cât de fragilă era încă stăpânirea ostrogotă şi cât de puternică era încă opoziţia romană. Alte probleme destul de importante au fost cele de ordin confesional, dintre ostrogoţii creştinaţi în rit arianist şi localnicii de rit roman. Cât de grave erau aceste disensiuni reiese din încarcerarea şi moartea în temniţă a papei Ioan I în anul 526.

În planul politicii externe Teodoric a fost foarte activ, încercând introducerea unui sistem ce va fi urmat de-a lungul Evului Mediu de numeroase capete încoronate: respectiv încheierea unor tratate bazate pe alianţe matrimoniale prin care se încerca constituirea unei puternice alianţe germanice pe plan european. Această politică a dat roade în numeroase cazuri, dar a generat şi conflicte, aşa ca în cazul vandalilor cărora Teodoric a fost nevoit să le declare război, după ce regele acestora o repudiase pe soţia sa ostrogotă, lăsând-o să moară în temniţă. Ostrogoţii nu au mai apucat însă să răzbune moartea prinţesei lor, pentru că în anul 526 Teodoric se stinge găsindu-şi odihna de veci în maosoleul ridicat încă în timpul vieţii sale la Ravena, devenit celebru datorită cupolei sale realizate dintr-un monolit imens şi considerat prima construcţie monumentală germanică.

Recucerirea Italiei sub Justinian. Cât de importantă a fost pentru epoca pe care o parcurgem personalitatea lui Teodoric, se va putea vedea forte curând prin urmările pe care dispariţia sa le-a generat. Se pare că urmaşii săi au pierdut cu totul măsura pe care Teodoric a găsit-o pentru menţinerea echilibrului dintre goţi şi romani. Mai întâi, pentru perioada minoratului nepotului lui Teodoric, se instituie o regenţă sub conducerea prinţesei Amalawintha, fiica defunctului rege şi mama moştenitorului minor. Datorită atitudinii ei conciliante sau de-a dreptul prietenoase faţă de Constantinopol, îşi face mulţi duşmani în rândul aristocraţiei ostrogote ce pune mai întâi la cale un atentat nereuşit, după care prinţesa este încarcerată şi ucisă fără judecată, în închisoare, în anul 535. Aceasta i-a dat motiv lui Justinian, energicul împărat ce ocupă acum tronul Imperiului Roman de Răsărit, să intervină cu război în Italia, în cadrul ambiţioaselor sale planuri de recucerire a întregului Imperiu Roman de odinioară. Noul rege al ostrogoţilor, Theodahat este o figură ştearsă, fiind înlocuit după numai un an, în 536, cu Witigis. Acesta nefiind membru al dinastiei încearcă să-şi legitimeze poziţia, obligând-o la căsătorie pe foarte tânăra prinţesă Mataswintha din dinastia amaliană. Prin educaţia ei aleasă, această prinţesă s-a simţit însă apropiată culturii şi modului de viaţă roman, iar căsătoria forţată a determinat-o să sprijine opoziţia romană şi să devină trădătoarea propriului popor. Armatele lui Justinian puse sub comanda generalului Belizarie pătrund în acest timp în Italia şi sunt primite ca forţe eliberatoare, numeroase oraşe fiind ocupate prin fraternizarea garnizoanelor, astfel încât în anul 540 Ravena este împresurată. Regele Witigis abdică şi oferă coroana lui Belizarie, care îl trimite cu toată familia şi cu întregul tezaur al ostrogoţilor la Constantinopol unde regele dispare, în timp ce regina Mataswintha devine soţia unui nepot al lui Justinian. Acest episod nu a încheiat însă conflictul, goţii rămaşi în Italia regrupându-şi forţele şi alegând în anul 541 un nou rege în persoana tânărului şi energicului Totila. Acesta declanşează un război de uzură cu mari distrugeri, în urma căruia aproape întreaga peninsulă este recucerită de ostrogoţi şi datorită dezamăgirii populaţiei care se vede supusă unei fiscalităţi excesive impusă de Constantinopol în vederea susţinerii armatei şi a politicii de reconchistă duse de Justinian. În anul 552, împăratul ia măsura înlocuirii lui Belizarie cu generalul Narses, geniul militar al epocii, care încă în acelaşi an reuşeşte să-i antreneze pe ostrogoţi într-o bătălie decisivă şi să-i înfrângă, se pare şi cu ajutor longobard, la Tadinae în Umbria unde Totila cade pe câmpul de luptă. Urmaşul său, Teja, moare un an mai târziu, în 553, într-o ultimă încleştare armată la Mons Lactaris, iar doi ani mai târziu ultimii goţi aflaţi sub arme capitulează. Unei părţi a populaţiei ostrogote i s-a permis accesul liber peste Alpi, o altă parte a intrat în solda armatei romane, iar o parte nu lipsită de importanţă a poporului de rând a rămas pe loc contribuind la împestriţarea covorului demografic al Italiei.