Cuprins

4. Constituirea regatelor barbare (Z. K. Pinter)

Regatul franc merovingian

Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc

Perioada carolingiană

Carol cel Mare şi restaurarea Imperiului occidental

Expansiunea teritorială a francilor sub Carol cel Mare

Organizarea Imperiului Carolingian

Decăderea şi destrămarea Imperiului Carolingian

PRELEGERI DE ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ

I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA

ŞI ORIENTUL APROPIAT

Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN MARIAN ŢIPLIC

- pentru uzul învăţământului de zi şi I.D.D. - © copyright: 2004

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Peninsula Iberică.

La sud de Pirinei, odată cu vandalii pătrund şi suebii, care în secolul al V-lea întemeiază sub regele lor Hermerich un regat ce se va extinde treptat, mai ales după trecerea aliaţilor lor în Africa, asupra unor zone întinse din Galicia şi până pe coastele de sud-est ale Peninsulei Iberice. Asupra acestui regat înfloritor avea însă să planeze curând ameninţarea armată, venită nu din partea romanilor, ci din partea vizigoţilor, aliaţi ai romanilor. După mijlocul secolului al V-lea, în urma unui tratat încheiat cu reprezentanţii stăpânirii romane din provincie, vizigoţii pătrund în Hispania împingându-i pe suebi tot mai mult spre Galicia, de unde începuse expansiunea lor şi unde vor fi obligaţi să se aşeze ca supuşi ai vizigoţilor. Bineînţeles că vizigoţii nu au cucerit provincia spre folosul administraţiei romane ce i-a solicitat şi în loc să se restabilească autoritatea provincială romană, în Hispania, începe aşezarea vizigoţilor. Deja în a doua jumătate a secolului al V-lea începe colonizarea vizigotă cu precădere în teritoriile cuprinse între Ebro şi Tojo, în zona oraşelor Zaragoza şi Toledo. Regatul sueb din extremitatea nord-vestică a peninsulei este sfâşiat mai întâi de lupte interne, după care intră în anonimat pentru mai bine de un secol. În schimb despre vizigoţii conduşi acum de Alarich al II-lea ştim că sunt înfrânţi în anul 507 de francii lui Clovis, iar un an mai târziu capitala lor Toulouse este cucerită, aproape toate posesiunile vizigote de la nord de Pirinei intrând în componenţa statului franc. Iată deci premisele mutării centrului de greutate a statului vizigot la sud de Pirinei la începutul secolului al VI-lea. Centrul regatului vizigot din Hispania se stabileşte la Toledo, oraş renumit în epocă datorită conciliilor ecleziastice desfăşurate aici. Oraşul devine de fapt cu adevărat capitală abia spre sfârşitul secolului al VI-lea, odată cu catolicizarea vizigoţilor în urma celui de-al treilea conciliu de la Toledo, din anul 589. Regii vizigoţi au mai rezidat până în anul 580 la Barcelona, şi chiar la nord de Pirinei în oraşul Narbonne, pe care îl recuceresc pentru scurt timp, cu sprijin ostrogot, de la franci. Înfrângerea din anul 507 de la Vouillé a atras mai întâi o perioadă de dominaţie ostrogotă, care s-a făcut destul de puternic simţită cu toată înrudirea dintre cele două ramuri ale goţilor. Dominaţia ostrogotă încetează practic abia când trimisul lui Teodoric, pe nume Theudis, ce trebuia să exercite o regenţă pentru nepotul său vizigot, se proclamă el insuşi rege al vizigoţilor şi este ucis în anul 548. Uciderea lui Theudis nu a fost decât rezultatul unor lungi lupte dinastice declanşate încă în anul 531, când Amalrich, ultimul rege al vechii dinastii vizigote, se stinge fără urmaş. Războaiele dinastice au slăbit foarte mult regatul şi au permis astfel intervenţia unor puteri străine în Hispania. Astfel regele Athanagild (551-568) cere ajutor bizantinilor împotriva înaintaşului său Agila, ceea ce a avut ca urmare instaurarea pentru aproape un secol a dominaţiei bizantine în sud-estul peninsulei. Athanagild devine prin fiicele sale Galswintha şi Brunhilda socrul regilor franci Chilperich de Neustria şi Sigibert de Austrasia, prin această alianţă dinastică încercându-se stabilirea păcii între cele două popoare. Fiica lui Sigibert de Austrasia şi a Brunhildei, prinţesa Ingunde, devine soţia prinţului vizigot Hermengild pe care îl converteşte la catolicism şi îl determină să se ridice împotriva tatălui său arianist, regele Leowigild. Conflictul extins pe durata mai multor ani a fost din nou prilej de amestec al francilor, suebilor, bascilor şi nu în ultimul rând al bizantinilor, care îl încurajează şi îl susţin pe prinţul rebel. Cu tot acest sprijin, Hermengild este învins în anul 854 şi moare un an mai târziu în împrejurări necunoscute. În timpul acestui război civil, luptând împotriva fiului rebel şi a aliaţilor săi, regele Leowigild reuşeşte să recucerească de la bizantini unele teritorii şi chiar oraşul Cordoba, dar nu poate elimina definitiv stăpânirea bizantină din peninsulă. Expediţiile sale se îndreaptă şi spre nord, contra bascilor pe care îi înfrânge, dar nu îi poate supune definitiv. În schimb reuşeşte să desfiinţeze statul suebilor şi să supună autorităţii sale Galicia. Aici, după primirea botezului în rit roman, regele sueb Theudemir (558-570), întreprinde unele acţiuni de emancipare de sub dominaţia vizigotă, fiind însă împiedicat de intervenţia energică a lui Leowigild. Fiul şi urmaşul lui Theudemir, pe nume Miro (570-582) reuşeşte încă să menţină integritatea statului suebilor printr-o politică de pace promovată şi de urmaşul său. Odată cu uzurparea acestuia de către cumnatul său, regele vizigot consideră că este cea mai bună ocazie de invadare a Galiciei. În urma unui succes rapid, ultimul rege sueb a fost ras pe cap, călugărit şi trimis în exil, iar teritoriul se alipeşte regatului vizigot în anul 585. Mai importantă poate, decât expansiunea teritorială, a fost tot ca urmare a războiului civil, trecerea acestui popor la religia oficială romană. Fiul şi urmaşul lui Leowigild, pe nume Rekkared I (586-601), a urmat exemplul nefericitului său frate Hermengild, primind botezul în rit roman, ce-i drept abia după ocuparea tronului. Urmând exemplul regelui franc Clovis, el încearcă să atragă clerul de partea sa şi să realizeze aşa-numita uniune tron–altar prin proclamarea în anul 589, cu prilejul celui de-al treilea conciliu de la Toledo, a creştinismului de rit roman ca religie de stat a tuturor vizigoţilor. Arianismul se mai practică, însă, în special în cercurile dominate de sentimente antiromane, ducând chiar la izbucnirea unor revolte contra lui Rekkared şi la refugierea unor episcopi arianişti în Mauretania, unde se va înfiinţa chiar o misiune ariană pentru Africa.

Convertirea suebilor şi vizigoţilor la credinţa romană nu se datorează însă doar atitudinii regilor lor, ci şi unor personalităţi de marcă ale lumii creştine ce au activat în această perioadă în Hispania. Una dintre aceste personalităţi a fost Martin de Braga. Originar din Pannonia, el a întreprins un pelerinaj în Palestina, unde se călugăreşte şi este trimis de mănăstirea sa în Galicia. Aici devine mai întâi abate, apoi episcop şi arhiepiscop, funcţie pe care o va îndeplini cu cinste până la moartea sa, în anul 579. Opera sa teologică este puternic marcată de morala stoică a lui Seneca şi a fost dedicată în mare parte regelui sueb Miro. Lui Martin de Braga îi datorăm şi o amplă colecţie de protocoale conciliuale de inestimabilă valoare istoriografică. Un alt personaj de marcă al vieţii bisericeşti hispanice a fost Leandru din Sevilla, provenit dintr-o familie romană înstărită din Cartagena în sud-estul Hispaniei. Nu se cunosc amănunte ale ascensiunii sale, dar se ştie că a fost unul dintre cei mai importanţi sfetnici şi sprijinitori ai prinţului rebel Hermengild, calitate în care a fost şi trimis la Constantinopol ca negociator al alianţei cu bizantinii. După moartea lui Leowigild, devine sfetnic al lui Rekkared şi sufletul celui de-al treilea conciliu de la Toledo. Din păcate ampla sa operă antiarianistă s-a pierdut, iar în domeniul operei scrise este astfel depăşit de fratele său mai tânăr Isidor, care i-a şi urmat ca arhiepiscop de Sevilla. Opera sa teologică cuprinsă în 20 de volume şi numită „Etymologiae” a devenit un fel de manual de dogmatică, iar tratatul său de ştiinţe ale naturii „Denatura rerum” s-a bucurat de mare apreciere în epocă. Aceste lucrări au fost dedicate regelui Sisebut (612-621) al cărui principal sfătuitor a fost şi pe care l-a îndemnat însă să ia şi unele măsuri mai puţin apreciabile împotriva evreilor pe care îi socotea stânjenitori ai unităţii religioase a regatului.

Ca istoric, Isidor marchează trecerea de la Antichitate la Evul Mediu, căci cronica sa universală mai trădează încă ceva din universalismul istoriografiei imperiale în timp ce din „Historia Gothorum” se desprinde atât admiraţia faţă de poporul germanic, de fapt străin lui, cât şi un puternic sentiment patriotic spaniol. De o importanţă covârşitoare este şi opera sa juridică, transmisă posterităţii prin celebra culegere de legi eclesiastice şi hotărâri conciliuale „Colectio Isidoriana”, unul dintre cele mai vechi documente de acest fel păstrate. Dealtfel, talentul său politic şi juridic s-a demonstrat cel mai pregnant cu prilejul organizării celui de-al patrulea conciliu de la Toledo din anul 633, care practic pune capăt războaielor dinastice prin stabilirea electivităţii tronului vizigot printr-un consiliu de baroni şi episcopi.

Unificarea religioasă a peninsulei a avut repercusiuni deloc neglijabile asupra relaţiilor dintre noii veniţi germanici şi autohtonii romanici, ducând practic la formarea poporului spaniol şi a limbii spaniole. Deja regele Leowigild ridicase interdicţia căsătoriilor între vizigoţi şi romani, iar prin legiuirea cunoscută drept „Lex Visigothorum” a regelui Rekkeswind (649-672) romanii şi vizigoţii sunt supuşi aceloraşi legi şi prin aceasta devin de fapt supuşi egali ai aceleiaşi ţări şi ai aceluiaşi rege. Cu toate că prin conciliul de la Toledo din anul 633 s-a pus capăt conflictelor dinastice, regii care au urmat pe tronul vizigot nu au fost personalităţi marcante, fapt explicabil tocmai prin electivitatea tronului şi ca atare prin tot mai accentuata dependenţă a suveranilor faţă de aristocraţie şi înaltul cler. De menţionat ar fi regele Wamba (672-680), remarcabil mai ales prin politica sa culturală şi prin numeroasele construcţii cu care împodobeşte capitala Toledo. Regatul vizigot pare să fi atins sub Wamba maxima înflorire, sau cel puţin aşa reiese din „Historia Wambae regis”, scrisă de Iulian, arhiepiscop de Toledo şi cel dintâi primat al Spaniei. După acest apogeu urmează însă declinul, căci regii care se perindă în continuare pe tron nu sunt decât marionete în mâinile marii aristocraţii laice şi ecleziastice. În aceste condiţii Spania a fost o pradă uşoară pentru expansiunea arabă ce cuprinsese deja Africa de Nord. Regele Roderich, care ocupase în anul 710 tronul prin uzurpare, este înfrânt un an mai târziu în bătălia de pe Guadalete, la Jerez de la Frontera, de către musulmanii chemaţi, după unele izvoare, de duşmanii regelui. Marii aristocraţi şi comandanţi militari vizigoţi încheie păci separate cu arabii, lăsând practic capitala să cadă fără luptă în mâinile purtătorilor războiului sfânt islamic. Episcopul fuge la Roma părăsindu-şi cu laşitate comunitatea, iar regele marionetă Agila al II-lea priveşte neputincios prăbuşirea totală a regatului. Deja în anul 716, la numai cinci ani după ce au pus piciorul în Europa, arabii ocupaseră deja întreaga peninsulă, începând chiar incursiuni peste Pirinei până la Narbonne. Doar în regiunea bascilor niciodată total supusă de regii vizigoţi, se refugiază acum urmaşul regelui Roderich, Pelajo şi conduce o îndârjită rezistenţă antiarabă. El pune aici bazele regatului Asturiei, ultimul germene al Spaniei creştine şi punctul de plecare al acţiunii de recucerire din Evul Mediu dezvoltat