Cuprins

4. Constituirea regatelor barbare (Z. K. Pinter)

Regatul franc merovingian

Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc

Perioada carolingiană

Carol cel Mare şi restaurarea Imperiului occidental

Expansiunea teritorială a francilor sub Carol cel Mare

Organizarea Imperiului Carolingian

Decăderea şi destrămarea Imperiului Carolingian

PRELEGERI DE ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ

I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA

ŞI ORIENTUL APROPIAT

Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN MARIAN ŢIPLIC

- pentru uzul învăţământului de zi şi I.D.D. - © copyright: 2004

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Longobarzii şi cucerirea Italiei.

Unirea Peninsulei Italice cu Imperiul Roman de Răsărit nu avea însă să dureze. Un alt popor germanic, cel al longobarzilor, va marca istoria acestei părţi a Europei la numai un deceniu de la înfrângerea ostrogoţilor în cea mai amplă şi cea din urmă încercare a Constantinopolului de a restaura vechiul imperiu.

Încă în timpul războiului cu Totila, un masiv şi foarte puternic contingent longobard se afla în slujba trupelor imperiale ale lui Narses, luptând foarte eficient împotriva ostrogoţilor. Probabil că deşi distrus de războaie, sudul cu clima sa plăcută i-a fascinat pe aceşti luptători plecaţi din nordul continentului, aşezaţi iniţial pe cursul inferior al Elbei, apoi în zona părăsită de poporul rugilor de la nord de Dunărea austriacă şi după emanciparea de sub suzeranitatea hunică, în Pannonia lăsată liberă de ostrogoţi. Ceea ce i-a determinat însă finalmente să pornească sub conducerea regelui lor Alboin în anul 568 spre Italia, au fost noile realităţi politice create în Pannonia prin pătrunderea în acest spaţiu a triburilor avarilor. După unele afirmaţii vehiculate în epocă, longobarzii ar fi fost chemaţi în peninsulă de chiar generalul Narses, nemulţumit de poziţia marginală în care se afla ca şi comandant militar al Italiei şi de intrigile ce se urzeau împotriva sa la Constantinopol. Cel mai probabil, se confundă, însă, în izvoarele vremii, chemarea longobarzilor cu deja menţionata colaborare militară împotriva goţilor. Deşi un număr foarte mare de soldaţi ai armatei imperiale, cei mai mulţi de origine germanică, au trecut de partea longobarzilor, iar populaţia total nemulţumită de administraţia şi fiscalitatea excesivă impusă de Constantinopol îi aştepta pe aceşti noi barbari ca pe nişte salvatori, cucerirea peninsulei nu s-a făcut foarte rapid datorită frământărilor din sânul societăţii longobarde. Partea de nord a Italiei şi zona muntoasă au fost rapid cucerite, dar Pavia, viitoarea capitală a regatului longobard a rezistat unui asediu de 3 ani. Ea cade abia în anul 572, cu câteva săptămâni înainte de asasinarea regelui Alboin, pusă la cale de soţia sa de origine gepidă. Şi următorul rege longobard moare asasinat, iar tronul rămâne vacant mai mult de un deceniu, ceea ce face ca Italia să fie cucerită în continuare, mai mult prin acţiuni individuale ale unor principi longobarzi. Acest proces nu a putut fi oprit nici după anul 584, când este ales un nou rege în persoana lui Autharis. Principii cuceritori, prin eforturi proprii, ai diferitelor provincii pretindeau autonomie deplină şi suveranitate, acţionând în continuare pe cont propriu şi marcând în acest fel evoluţia ulterioară, nu doar a istoriei regatului longobard, ci a întregii Italii. Colonizarea şi aşezarea longobarzilor nu s-a desfăşurat ca de obicei, după sistemul de încartiruire roman sau cu comisii mixte, ci pe baza dreptului cuceritorului, populaţia romană fiind expropiată total în zonele de mai puternică densitate a populaţiei longobarde. Acesta a fost cazul zonei care şi astăzi poartă în nume amintirea poporului longobarzilor: Lombardia (de la Longobardia). Deşi sedentarizaţi şi stabilizaţi în mare parte, longobarzii au continuat acţiunile de jaf în peninsulă trecând Apeninii şi ameninţând Roma. În sudul Italiei este prădată, în anul 581, vestita mănăstire benedictină de la Monte Cassino, este asediat Neapolul şi jefuit tot ţinutul Beneventului. O parte a populaţiei romane de aici se refugiază acum în Sicilia, în timp ce papa Grigore cel Mare reuşeşte prin plata unui tribut să-l îndepărteze de Roma pe noul rege Agilulf. Important este că prin caracterul cuceririlor longobarde, acum se cristalizează în Italia nişte graniţe ce vor persista pe toată durata Evului Mediu. Imperiului Roman de Răsărit îi rămân practic doar câteva posesiuni în sudul peninsulei şi Ravena cu împrejurimile sale, unde mai rezida un exarh ca reprezentant al puterii imperiale. Astfel în zonele nordice au mai rămas cu populaţie predominant romană Insulele Veneţiene, Istria, Romagna şi Pentopolisul pe coasta Adriaticii. În sud se întindea principatul longobard de Spoleto, care izola Roma cu Campagna şi Tuscia de Ravena, oferind papalităţii posibilitatea creerii unei puteri laice şi punând bazele viitorului stat papal. Mai la sud de Roma se întindea un alt principat longobard în Benevent, permanentă ameninţare pentru districtul de Neapole, condus încă de un Dux bizantin. Supuse unei administraţii bizantine erau şi ţinuturile din sudul extrem, Calabria şi Bruthia ca şi insulele Sicilia şi Sardinia, ameninţate însă în această perioadă nu de vreun popor germanic ci de primii piraţi mahomedani.

În Italia se naşte acum, după cum s-a arătat deja, o nouă forţă determinantă pentru evoluţia lumii medievale: papalitatea, iar Grigore cel Mare este fără îndoială personalitatea care a dominat această turbulentă perioadă din istoria peninsulei. Deşi posteritatea l-a numit „cel mare”, el nu s-a numit pe sine decât „servus servorum Dei” (slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu), formulă pe care a consacrat-o şi pe care a lăsat-o moştenire tuturor papilor ce i-au urmat. Grigore a fost considerat în acelaşi timp primul papă medieval şi ultimul reprezentant al Antichităţii romane. Reprezentant al ordinului senatorial roman, el îşi începe cariera în administraţia publică ajungând să ocupe funcţia de prefect al Romei înainte de a se dedica bisericii. Se retrage apoi la o mănăstire ctitorită de el, dar este trimis curând ca reprezentant al papalităţii la Constantinopol pentru a-şi pune talentul diplomatic în slujba idealurilor bisericii romane în timpul conflictelor dogmatice. Întors din Bizanţ este ales papă şi prin aceasta practic conducător al Romei. În pontificatul său de 14 ani, a stabilit contacte cu noile state create pe ruinele Imperiului Roman de Apus, ridicând în acest fel rolul spiritual al Romei şi făcând din papalitate o instituţie universală, în care romanitatea vedea o nouă modalitate de continuitate a imperiului, în planul spiritual. În acest sens, adoptarea titlului de slujitor al lui Dumnezeu a avut rolul de respingere a pretenţiilor de dominaţie universală ale patriarhului de la Constantinopol şi de a scoate în evidenţă adevărata universalitate a papalităţii şi a bisericii romane bazată doar pe servirea idealului creştin.

Evenimentele politice din Italia au avut fireşte urmări şi asupra evoluţiei bisericii creştine romane. Frământări importante au început odată cu cucerirea peninsulei de către armatele lui Justinian, prilej cu care în anul 553, papalitatea îşi dă consimţământul monofizitismului agreat de împărat. Urmările nu au întârziat să apară. Sub conducerea Aquileii, nordul Italiei se rupe de papalitate, iar arhiepiscopul de Aquileea îşi ia titlul de patriarh. Problema cea mai importantă o constituiau însă longobarzii creştinaţi în rit arianist la sosirea lor în Italia. Primele încercări de convertire a acestora la catolicism le întreprinde prinţesa bavareză Theudelinde, care devine în anul 589 regină prin căsătoria cu Autharis. După moartea acestuia, se căsătoreşte cu noul rege Agilulf, iar după ce şi acest rege moare, conduce regatul în numele fiului comun Adalwald, botezat deja în rit roman. Theudelinde a fost colaboratoarea cea mai importantă a papei Grigore cel Mare, atât în politica de catolicizare a longobarzilor cât şi în eforturile sale de pacificare a peninsulei. Dar această pacificare a fost de scurtă durată, căci după moartea reginei în anul 628, se ajunge la revitalizarea curentului antiroman şi la reabilitarea arianismului. Regele Rotharis care urmează la tron, este cunoscut mai ales datorită codificării dreptului popular longobard în aşanumitul „Edictus Rothari” un adevărat monument de drept germanic. După moartea lui Rotharis, în anul 652, urmează o perioadă de jumătate de secol de lupte dinastice. Cu toate acestea în acest interval de timp se înregistrează trei evenimente pozitive prin urmările lor istorice: catolicizarea longobarzilor sub regii de origine bavareză, desfiinţarea schismei din Aquileea prin Conciliul de la Pavia şi încheierea păcii cu Bizanţul. Principii catolici de origine bavareză ajung la coroana longobardă prin ducele Aripert de Asti, un nepot al Theudelindei, în anul 653. Acesta va împărţi regatul între fiii săi, dar împotriva acestora se va ridica ducele Grimoald de Benevent, uzurpându-le puterea. În anul 671 se întoarce din exil Perctorit, unul dintre fiii lui Aripert de Asti reuşind să-l instaleze în tronul longobard pe fiul său Kunikpert, restabilind politica proromană a familiei sale şi accelerând în acest fel procesul de romanizare a poporului său. Sub aceste auspicii se încheie probabil şi pacea cu Imperiul Roman de Răsărit.

Dintre regii care au urmat, demn de menţionat este Liutprand (712-744), foarte energic şi ambiţios el reuşeşte să supună ducatele independente de Spoleto şi Benevent şi să încheie un contract pentru Veneţia cu primul doge cunoscut cu numele Paulutius. Urmaşul său, regele Ratchis (744-749) este înlăturat şi trimis la mănăstirea Monte Cassino de fratele său Aistulf (749-756). Acesta reuşeşte să înlăture definitiv dominaţia bizantină din Ravena, desfiinţând exarhatul şi alungând pe ultimul exarh Eutychus în anul 751.