CAPITOLUL V

Încadrarea cronologică şi culturală a materialelor arheologice descoperite la Turdaş–Luncă în contextul neoliticului şi eneoliticului românesc

3. Neoliticul dezvoltat în Transilvania. Preliminariile culturii Turdaş.

Dezorientarea cercetării arheologice româneşti cu privire la neoliticul dezvoltat din Transilvania se poate constata cu uşurinţă în momentul parcurgerii ultimelor cercetări teoretice publicate sub formă de sinteză. Această stare vine din necunoaşterea fazelor timpurii vinciene din Transilvania aşa cum le-am definit noi în rândurile anterioare şi din neputinţa acceptării evoluţiei unor comunităţi ale acestei culturi, mult mai mult decât în Banat, datorită unui fenomen de izolare şi dezvoltare locală. Sigur că soluţia propusă de noi pentru evoluţia culturală a neoliticului dezvoltat poate părea a fi nesatisfăcătoare, dar pentru varianta noastră pledează atât datele C¹⁴, care arată că această perioadă este mai scurtă decât altele anterioare sau ulterioare, ca şi lipsa – deocamdată – a unor relaţii stratigrafice satisfăcătoare şi credibile între culturile Vinča timpurie–Lumea Nouă–Turdaş.

Vom trece în revistă în continuare câteva dintre grupurile culturale sau culturile încadrate în neoliticul dezvoltat transilvănean şi vom discuta critic principalele lor repere cronologice şi culturale.

În Transilvania se defineşte, mai nou, grupul cultural Cluj–Cheile Turzii–Lumea Nouă–Iclod (LAZAROVICI şi colab. 1991b, 100-140; KALMAR 1999, 69-100), ca un conglomerat cultural ce sintetizează, măcar teoretic, manifestări culturale eterogene ca şi compoziţie tipologico–stilistică şi – chiar – cronologică. Dacă lăsăm autoarea ultimei abordări de acest fel (Z. Kalmar) să vorbească aflăm că: Din complexul CCTLNI fac parte grupele Cluj–Cheile Turzii; Lumea Nouă; Pişcolt; Turdaş; Tăualaş; Gilău şi primele două faze ale grupelor Iclod şi Suplac. Nu a putut fi definită o singură cultură, deoarece nu există nici o staţiune cercetată, care să aibă o stratigrafie completă (poate Zau de Câmpie), legăturile genetice au fost stabilite, doar, pe baza stratigrafiei comparate şi a materialului ceramic. Trăsăturile caracteristice ale acestui complex sunt: ceramica cu pasta degresată cu pleavă (nu este o caracteristică a culturii Turdaş, a categoriei pictate a culturii Turdaş numite Tăualaş şi, parţial, a grupului Iclod şi Suplac !, fenomene culturale care ar trebui să îndeplinească aceste condiţii n.n.); fondul cu angobă albă pe care se pictează cu roşu, brun, negru cu decor în spirale şi rectilinii (din nou nu este o caracteristică a culturii Turdaş, categoriei pictate a culturii Turdaş numite Tăualaş şi parţial grupului Iclod şi Suplac ! n.n.); picioarele de cupă (existente în aşezări din Crişana, mai ales, dar ca picioare de vas; picioarele de cupă de genul celor din vestul ţării fiind ca şi inexistente în Transilvania; dacă se face referire la picioarele de vas de tipul celor vinciene, cu fusul piciorului înalt şi plin, situaţia răspândirii este inversă, acestea fiind caracteristice mai ales Transilvaniei, ca o influenţă dinspre Banat, nu Crişanei, de exemplu n.n.); cupele şi bolurile cu pasta împinsă din interior în patru zone mediane, astfel încât, dacă se priveşte vasul de sus, pare să fie patrulater (vasele patrulatere sunt întotdeauna străchini deschise, niciodată boluri sau cupe, acestea fiind o caracteristică a culturii Turdaş, dar apărând şi în alte culturi de influenţă vinciană sau turdăşeană n.a.); străchinile lobate şi motivele decorate în zig-zag şi curbilinii.

Fiind vorba de un complex cultural unitar (în varietatea sa). . . . (KALMAR 1999, 69).

Din definiţia şi caracteristicile complexului cultural citat constatăm – în primul rând – că nici măcar autoarea nu este prea convinsă de existenţa acestuia, deoarece unitatea în varietate este, în mod cert, un concept filosofic neaplicabil la tipul de realitate materială la care ne referim. De altfel, autoarea ne arată la una dintre paginile următoare că: . . .Din păcate aceste materiale (grupul Cluj–Cheile Turzii n.a.) au rămas neprelucrate în totalitate, fiind cunoscute, doar, materialele selective. Caracterul ceramicii pictate şi elementele vinciene l-au determinat pe Vlassa (sic!) să caute legături pentru aceste materiale la Tărtăria şi Tăualaş (KALMAR 1999, 72) (cel puţin ultima staţiune este mai târzie decât orizontul cronologic Vinča A₂/A₃–B₁, propus de autoare pentru acest moment cultural – KALMAR 1999, 69; despre ceea ce se întâmplă la acest orizont cronologic şi cultural ne-am exprimat părerea în scris în mai multe rânduri: LUCA 1995–1996; 1997, 72-76; 1999b, 8-10; LUCA–BOROFFKA–CIUTĂ 1998). Chiar dacă există această lipsă în informaţii, recunoscută de toată lumea, inclusiv de domnia sa, autoarea afirmă că: Studiind evoluţia ceramicii şi legăturile cu civilizaţiile vecine (pe ce baze stratigrafice ? n.n.), s-a constatat o evoluţie a grupului Cluj–Cheile Turzii pe parcursul a două faze, după care se sfârşeşte transformându-se în grupul Iclod (pus de aceeaşi autoare la două etape distanţă, mai târziu, de momentul cerut în aceeaşi lucrare ! – KALMAR 1999, 69). Materialele din prima fază nu au fost îndeajuns studiate, deoarece, la Cluj stratul de cultură este la mare adâncime, iar în Cheile Turzii nu s-a epuizat cercetarea din lipsă de fonduri (KALMAR 1999, 73). Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra insuficienţei datelor pe baza cărora s-a creat faza incriminată (Cluj–Cheile Turzii), în contextul în care faza timpurie a culturii Vinča, aşa cum o cunoaştem din descoperirile bănăţene sau sârbe, este bine reprezentată în Transilvania (LUCA 1995–1996; 1999b, 8-11).

Cât priveşte grupul Lumea Nouă aceeaşi autoare ne informează că: Din puţinele date oferite de materialele publicate am încercat să ordonăm staţiunile, cu nivelurile definite de cercetători, în funcţie de caracteristicile ceramicii. Datele fiind trunchiate şi uneori insuficiente, rezultatele prelucrărilor trebuie privite cu rezervă (ceea ce se face de ani de zile; atunci cum de s-a încercat, totuşi, fără o săpătură sistematică, ordonarea informaţiei ? n.n.). . .În jurul acestui grup cultural sunt multe discuţii şi multe teorii, fără însă a se publica materiale, ceea ce a creat o atmosferă de mister, care a favorizat o serie de sincronisme dintre cele mai diversificate cu . . . .(KALMAR 1999, 74). Iată încă o componentă a CCTLNI ce se remarcă prin lipsa de informaţii ştiinţifice şi prin lipsa de credibilitate a concluziilor.

Concluzia firească ce se poate trage după acest excurs este că relaţia Turdaş – Lumea Nouă este neclară. Acestea sunt două manifestări culturale parţial contemporane (?), ceramica pictată de tip Lumea Nouă putând fi doar o specie a culturii materiale Turdaş, în anumite momente ale dezvoltării culturale a acesteia (LUCA 1997b, 71).

Cu privire la grupul Pişcolt (LAZAROVICI–NÉMETI 1983; LAZAROVICI–CIARNĂU 1985; NÉMETI 1986–1987; 1986–1987a), acesta aparţine cu certitudine altui areal cultural, includerea sa în CCTLNI fiind, fără îndoială, forţată şi determinată de subiectivismul cercetătorului (KALMAR 1999, 75-80).

În continuare, trebuie să ne exprimăm opinia asupra componentei CCTLNI formată din grupul Tăualaş (KALMAR 1999, 80-81) şi grupul Turdaş (KALMAR 1999, 81-87). Opiniile noastre sunt adresate aceleaşi autoare, care nu a avut răbdarea (sau bunăvoinţa ?) de a parcurge singura carte publicată până în acest moment ca rezultat al unei săpături bazată pe criterii moderne de cercetare, efectuată de noi la Orăştie–Dealul Pemilor, punct X₂ (LUCA 1997b), ale cărei concluzii au fost publicate şi în mod separat, cu un an mai devreme (LUCA 1996), la care se adaugă şi alte încercări de publicare ştiinţifică bazate pe aceleaşi descoperiri (LUCA–COSMA 1993; PAUL–LUCA şi colab. 1994a; 1994b; 1995a; 1995b; 1996; 1997) sau pe noile rezultate ale săpăturilor de la Turdaş ce au văzut lumina tiparului – este drept – fragmentar, nu monografic, în mai multe rânduri. Chiar dacă aceste articole sunt amintite – în mare parte – la sfârşitul lucrării, în lista bibliografică, nu sunt folosite de autoare şi în text, pentru justificarea fundamentării ştiinţifice a acestuia (KALMAR 1999, 268). Simpla înşiruire a lucrărilor arată marele efort făcut în ultimul deceniu pentru lămurirea problemelor culturii Turdaş şi a tipului de ceramică pictată a culturii Turdaş numit Tăualaş. Acest efort nu a fost luat în considerare de autoarea citată ! Datele ştiinţifice prelevate din cel puţin patru situri neolitice arată că ceramica pictată cu bitum în stil Tăualaş este caracteristică tuturor aşezărilor de fază clasică Turdaş (Turdaş, Orăştie, peştera Cauce, Călan ş.a.), fiind – în consecinţă – o categorie ceramică a acesteia din urmă. Astfel că – pentru noi cel puţin – teoriile doamnei Zoia Kalmar reprezintă deja un capitol al istoricului cercetărilor bazat pe observaţii empirice, de neregăsit în teren. Suntem citat – însă – în cartea autoarei cu o lucrare (LAZAROVICI–KALMAR–DRAŞOVEAN–LUCA 1984; de fapt LAZAROVICI şi colab. 1985 – la KALMAR 1999, 86) care – după cum se observă – nu are nici anul apariţiei citat corect ! Alte amănunte despre categoria pictată cu bitum a culturii Turdaş, numită uneori şi Tăualaş, se pot constata la momentul discuţiei cu privire la originea picturii cu bitum peste câteva paragrafe.

Componenta CCTLNI exemplificată prin grupul Iclod în lucrarea colegei noastre (KALMAR 1999, 87-92) este, fără îndoială, încă un prilej pentru noi de a contesta existenţa complexului cultural discutat. Acesta – grupul Iclod – se remarcă prin independenţă în cadrul fenomenelor culturale ale epocii, după cum ne-o sugerează şi bibliografia extrem de elaborată şi bine structurată a grupului (LAZAROVICI 1977b; 1977e; 1983b; 1991b; LAZAROVICI şi colab. 1983–1984; 1985; 1994; 1995; 1996; 1997; LAZAROVICI–KALMAR 1982; 1986; 1987; 1989; 1990; 1990–1993). Este greu de crezut ca un grup cultural definit într-o manieră atât de categorică să-şi piardă independenţa culturală demonstrată de atâtea ori în favoarea unui concept teoretic, „de seră”.

Aportul culturii Turdaş la originea grupului Iclod este incontestabil, realizându-se prin deplasarea unor comunităţi turdăşene în zona Someşurilor. Se pare că unele aşezări Iclod I sau I–II au afinităţi cu faza târzie a culturii Turdaş (LUCA 1997b, 71-72 şi nota 337) elementele turdăşene vieţuind în fazele I şi II Iclod, dispărând apoi, prin asimilare culturală. Această observaţie îndepărtează şi grupul Iclod de CCTLNI, deoarece este o entitate culturală de sine stătătoare.

Despre următoarea componentă a complexului CCTLNI – grupul Suplacu de Barcău (Suplac) (KALMAR 1999, 93-97) – ne-am pronunţat când am analizat cartea cercetătoarei Doina Ignat. Caracterul eterogen al descoperirilor acestui grup arată clar labilitatea argumentaţiei ştiinţifice a existenţei acestuia. În mare parte, materialele arheologice ale acestui grup aparţin culturii Salca–Herpály.

Grupul Gilău (KALMAR 1999, 97) este definit pe seama unor materiale arheologice ce se disting prin faptul că sunt degresate cu mâl şi pleavă. Această caracteristică face ca alte materiale degresate în acest mod aflate la sute de km distanţă, în medii culturale deosebite, să fie alocate aceluiaşi „grup”.

În sfârşit, ultima componentă a complexului cultural CCTLNI este cea a culturii Boian (faza Giuleşti, etapa Aldeni) şi cea a culturii Precucuteni (KALMAR 1999, 98-100). Ne rezervăm plăcerea să discutăm această relaţie mai târziu, când vom analiza ceramica excizată descoperită la Turdaş–Luncă, mai ales pentru că este de notorietate aserţiunea conform căreia materialele Precucuteni nu apar mai timpuriu de orizontul cronologic Vinča C.

Dar să vedem, mai departe, încadrarea culturală şi cronologică a aşezării de la Turdaş–Luncă.

Capitolul V. Încadrarea cronologică şi culturală a materialelor arheologice descoperite la Turdaş–Luncă în contextul neoliticului şi eneoliticului românesc

1. Aşezări aparţinând culturii Vinča, faza timpurie, din Transilvania.

2. Elemente liniare timpurii în Transilvania.

3. Neoliticul dezvoltat în Transilvania. Preliminariile culturii Turdaş.

4. Încadrarea culturală şi cronologică a aşezării de la Turdaş–Luncă sau unele date despre începutul eneoliticului în Transilvania.