Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Căderea Imperiului Roman de Apus.

În părţile de apus ale imperiului, pe lângă împăraţii marionetă ce se perindă pe tron, o importanţă tot mai mare încep să o aibă conducătorii armatei, aşa-zişii „magister militum”. Ca şi armatele pe care le comandau, aceştia erau de obicei neromani şi prin acest aspect se poate deja întrezări procesul tranziţiei puterii din mâna romanilor în cea a germanicilor sau ceea ce este numit în literatura de specialitate mai nouă „procesul de germanizare a imperiului apusean”. Această evoluţie atinge deja sub Valentinian al II-lea un oarecare apogeu, când francul Arbogast, alungat din patria sa renană ajunge să comande legiunile Romei. Mai mult decât atât, din plângerile autorilor romani ai epocii se poate deduce că francii au început să domine la Roma nu numai în armată. Apoi tânărul împărat Honorius, este clar dominat de semivandalul Stilicho, care ajunge să ocupe poziţii importante în ierarhia politică romană încă în vremea tatălui acestuia, Teodosius cel Mare. Stilicho se bucura de o educaţie romană deosebită iar talentul său de conducător şi alianţa matrimonială cu dinastia i-au permis să reuşească încă să apere eficient Roma. Aceasta a necesitat fireşte un efort militar deosebit, ce nu se putea materializa în această perioadă decât prin părăsirea de provincii marginale greu de apărat şi concentrarea armatei în Italia. Această politică i-a atras însă destui duşmani, în special din rândul aristocraţiei posesoare de latifundii în provinciile părăsite, iar intenţia sa de atragere a Imperiului Roman de Răsărit într-un program defensiv comun a generat un complot împotriva sa. Pe baza zvonului lansat de duşmanii săi cum că Stilicho ar urmări încoronarea propriului fiu, Honorius ordonă executarea marelui strateg în anul 408, an în care Claudian, geniul poetic al epocii, îl cânta în versurile sale ca salvator şi părinte al Romei. Cert este că imediat după moartea lui Stilicho, goţii reuşesc să pătrundă în Italia şi să înainteze sub comanda regelui lor Alaric până la Roma, sub privirile neputincioase ale împăratului. În perioada lui Valentinian al III-lea, împărat-copil şi nepot al lui Honorius, se ridică un nou strateg de marcă, de data aceasta originar din Moesia, generalul Aetius, cunoscut mai ales datorită răsunătoarei victorii repurtate asupra hunilor în Câmpiile Catalaunice de la Troyes în anul 451, prima înfrângere a acestor înspăimântători războinici ai stepelor asiatice. Parcă într-o voită tactică de tăiere a crăcii de sub picioare, în loc de răsplată, curia imperială îl execută pe marele general în luna decembrie a anului 454, la doi ani după moartea lui Atila şi în acelaşi an în care, la Nedao, hunii sunt definitiv înfrânţi de coaliţia germanică dominată de gepizi. Probabil că de aceste evenimente se leagă şi raţionamentul înlăturării unui strateg de care se credea că nu va mai fi nevoie şi care prin marea sa popularitate părea periculos. Dar acest raţionament nu a funcţionat, căci, la numai câteva luni după executarea lui Aetius, cade ucis de mâna uni uzurpator şi împăratul Valentinian şi încă în acelaşi an vandalii jefuiesc cumplit Roma complet lipsită de apărare.

Ultimele două decenii de existenţă ale Imperiului Roman de Apus sunt tragic marcate de un declin evident. Nu mai puţin de nouă împăraţi se perindă pe tronul Romei în foarte scurte şi neînsemnate domnii, existând chiar perioade în care tronul rămâne vacant. Există însă şi unele tentative de redresare. Senatorii galo-romani încearcă să-l încoroneze în anul 455 la Arles, cu sprijin vizigot, pe Avitus care la numai un an după instalarea la Roma este însă detronat de conducătorul sueb al armatei pe nume Ricimer, ce va conduce efectiv până la moartea sa, survenită în 472, destinele imperiului. Acesta va reuşi chiar să impună un succesor în persoana nepotului său Gundobard, care va renunţa însă curând la putere întorcându-se în patria sa. În aceste tragice condiţii, o ultimă încercare vine din partea patricianului roman Orestes, care îşi încoronează cu diadema imperială fiul minor Romulus Augustus, diminutivat dispreţuitor în epocă „Augustulus”. Revolta germanicilor din armată sub conducerea lui Odoacru dejoacă însă planurile lui Orestes, micuţul împărat fiind trimis, după numai un an de aşa-zisă domnie, în exil la Neapole. Preluarea puterii de către Odoacru este legiferată de Senat iar insignele imperiale sunt trimise la Constantinopol însoţite de mesajul lui Odoacru, prin care se afirma că Apusul nu mai are nevoie de împărat fiind destul cu unul la Constantinopol. Dar micul împărat, care numai cu numele amintea de legendarul întemeietor al cetăţii eterne, nu a fost totuşi ultimul împărat roman. Abia în anul 480 se stinge din viaţă, în Dalmaţia, imperatorul Iulius Nepos, numit de Constantinopol împărat în părţile apusene ale imperiului. În Galia a mai supravieţuit un teritoriu roman sub conducerea lui Syagrius, numit chiar şi în documentele mai târzii „Rex Romanorum”. Se pare că acest Syagrius, fiul generalului roman Aegidius care s-a opus deja lui Ricimer şi curţii sale de la Ravena, a fost un adevărat imperator, probabil mai adevărat decât Romulus Augustus, deoarece abia Clovis, întemeietorul puternicului regat al francilor va reuşi cu greu în anul 486 să cucerească Soissons, reşedinţa lui Syagrius. Dar chiar şi în Italia se mai cunoaşte un aşa-zis împărat. Odoacru, în timpul războiului cu Teodoric îşi încoronează fiul pe nume Thela cu diadema imperială, în anul 490. După cucerirea Ravenei de către ostrogoţii lui Teodoric şi uciderea lui Odoacru, Thela este exilat în Galia, de unde întreprinde o încercare nereuşită de întoarcere în Italia, fiind executat ca uzurpator. Anul morţii sale nu este cunoscut, aşa că sfârşitul Imperiului Roman de Apus nici măcar nu se poate data cu exactitate.