Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

DECLINUL LUMII ANTICE

Orice reflectare asupra Evului Mediu ne duce inevitabil cu gândul la începuturile sale, căci, aşa cum deja s-a putut constata, orice epocă istorică îşi are rădăcinile în perioada precedentă şi lasă moştenire anumite trăsături epocii următoare. În acest sens, se poate observa că la geneza universului medieval au contribuit trei factori constructiv determinanţi: moştenirea culturală a antichităţii, religia creştină şi organizarea politică impusă de migraţia popoarelor. Migratorii au creat relaţiile de dominare şi relaţiile politice, atât în privinţa înfăţişării hărţii Europei cât şi în privinţa ţesutului interior al noilor ţări şi regate, a căror guvernare şi organizare a fost determinată de noii stăpâni. Biserica creştină oferea în acelaşi timp omului de rând comunitatea într-un mod deosebit, atât pentru prezent, cât şi dincolo de aceste limite. Ea apreciază cu totul alte valori şi încearcă să atragă membrii ei spre acestea. Tot biserica este principalul mijlocitor al culturii antice, desigur doar în măsura în care elementele acestei culturi erau apreciate drept bune şi folositoare. Este evident că o perpetuare a culturii şi civilizaţiei antice în toate aspectele şi domeniile nu putea fi de durată, nici biserica nu putea să-şi impună neîngrădit ideologia şi nici noii stăpâni migratori nu puteau ignora realităţile întâlnite şi rezultate în urma unui îndelungat proces evolutiv al societăţii umane, istoria şi viaţa scurgându-se spre o sinteză a acestor elemente în totalitatea lor, sinteză care înseamnă întotdeauna altceva decât părţile ei componente.

După cum s-a arătat deja, Cellarius delimitează începutul Evului Mediu cu domnia lui Constantin cel Mare (306-337), primul împărat roman care şi-a avut reşedinţa în Byzantion/Constantinopol. Mutarea capi-talei de la Roma la Constantinopol şi transformarea, încetul cu încetul, a Imperiului Roman într-unul bizantin constituie într-adevăr un capitol important al începuturilor Evului Mediu. De acum teritoriul imperiului devine loc de desfăşurare a unor evenimente turbulente la care participă numeroase popoare ce îşi fac tumultuos intrarea pe scena istoriei europene. Tocmai aceste popoare atrag acum întreaga atenţie asupra lor, romanii trecând în planul secund iar imperiul aflat în permanentă defensivă nu mai reprezintă decât culisele pentru istoria altor popoare. Domnia lui Constantin aparţine încă perioadei reformelor antichităţii romane târzii, când se mai fac unele eforturi de reorganizare a imperiului, eforturi în care, conform opiniei împăratului, biserica creştină trebuia să joace şi ea un rol. Unele legende care au circulat mai târziu afirmă că însăşi mutarea capitalei la Constantinopol ar fi avut semnificaţii mult mai adânci decât căutarea unui loc mai prielnic şi mai uşor de apărat. În Constantinopol, oraşul apostolilor, Constantin nu ar mai fi dorit să fie împărat roman, ci principe al creştinătăţii iar plecarea din Roma ar fi avut simbol de rupere a legăturilor cu trecutul şi cu zeităţile păgâne ale căror temple dominau cetatea eternă. Cert este că din punct de vedere politic, vechea capitală Roma, pierduse orice rol şi semnificaţie, din ea rămânând doar urmele fostei glorii, iar dacă barbarii se străduiau să ajungă la Roma, o făceau doar în virtutea unor tradiţii de mult depăşite de realităţi, în virtutea legendelor despre oraşul de aur şi despre nenumăratele şi neasemuitele comori ce s-ar afla acolo. In realitate Roma nu a rămas capitală nici măcar pentru părţile apusene ale imperiului târziu, când noua reşedinţă a acestor teritorii se va stabili la Ravena. Chiar dacă împăratul Constantin a primit botezul creştin de la episcopul Eusebius abia pe patul de moarte, chiar dacă până în acelaşi moment nu a renunţat niciodată la funcţia de „Pontifex Maximus” al credinţelor romane păgâne, chiar dacă metodele sale de guvernare numai creştine nu pot fi numite, datorită opririi persecuţiilor asupra creştinilor prin edictul de la Mediolanum, a intervenţiei sale în conciliul de la Niceea, Constantin cel Mare a intrat în credinţa creştină ca sfânt alături de mama sa Elena. Antipodul său a fost, mai târziu, ultimul împărat al dinastiei constaniniene, Iulian, numit în mod îndreptăţit de creştini Apostatul (361-363), dar domnia sa a fost prea scurtă pentru a mai anula cursul dat istoriei de Constantin.

Iniţiativa lui Diocleţian de introducere a unui sistem de guvernare bazat pe împărţirea imperiului a fost păstrată şi de Constantin, deşi acesta a domnit vreme îndelungată singur. Prin împărţirea imperiului se dorea păstrarea de fapt a unităţii statale şi nicidecum dezmembrarea, coregenţa a doi împăraţi impunându-se din motive de apărare a unui teritoriu imens, supus la presiuni fără precedent pe limes, situaţie în care securitatea putea fi mai uşor asigurată de doi împăraţi cu responsabilităţi zonale. Rezultatul a fost însă altul decât cel scontat, ajungându-se în cele din urmă la despărţirea reală şi definitivă a imperiului. Doar pentru scurtă vreme imperiul se mai reunifică sub Constantius (337-341), care reuşeşte să-i înlăture pe ceilalţi patru contracandidaţi, pentru ca apoi Valentinian (364-375) să fie silit să-l accepte pe fratele său Valens (367-378) drept coregent. După ce împăratul Teodosius (379-395), numit „cel Mare”, mai mult din motive religioase decât politice reuşeşte mai mult din întâmplare şi pentru scurt timp să stăpânească întregul imperiu, se ajunge ca la moartea sa imperiul să fie definitiv împărţit între fii săi. Fiul mai vârstnic, Arcadius (396-408) moşteneşte partea de răsărit mai bogată şi cu capitala Constantinopol, pe când fiul mezin, Honorius (395-423) trebuie să se mulţumească cu părţile apusene, unde - fapt semnificativ – nu rezidează la Roma, ci mai întâi la Mediolanum (Milano) şi din anul 404 la Ravena. Relaţia de fraternitate a celor doi împăraţi trebuia să reprezinte în continuare o garanţie a păstrării unităţii şi a conducerii coerente a imperiului, dar tinereţea celor doi şi nu în ultimul rând ambiţiile unor sfetnici au dus la distanţarea celor două părţi, chiar şi la conflicte de graniţă, cu rezultatul inevitabil al evoluţiei părţilor răsăritene spre un Imperiu Bizantin în timp ce Imperiul Apusean se va sfărâma sub tăvălugul migraţiei popoarelor. Nici părţile răsăritene nu au fost scutite de atacuri şi asedii ale unor popoare migratoare, dar desfiinţarea toală a acestui stat nu se va produce decât în anul 1453, prin cucerirea Constantinopolului de către armatele turceşti ale lui Mehmed al II-lea, dată considerată de acelaşi Cellarius ca sfârşit al Evului Mediu.

a) Triburile germanice în primele secole ale mileniului I

b) Căderea Imperiului Roman de Apus

c) Organizarea bisericii creştine şi primele concilii ecumenice