Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Structuri sociale în mediul rural

Dislocarea Imperiului de Apus, fărâmiţarea regatelor în mari principate teritoriale, hărţuirea continuă exercitată de sarazini şi normanzi, apoi lenta creştere demografică care începe să se manifeste odată cu secolul al X-lea, în timp ce activitatea comercială îşi reia avântul - în Adriatica, Marea Nordului, Baltica -, toate acestea au făcut ca sistemul carolingian al marilor domenii să evolueze. Sistemul feudal, care reprezintă originalitatea societăţii Occidentului medieval, începând cu secolul al XI-lea, combină un număr de date observabile încă înainte de anul 1000, dar care, la această dată, dobândesc un caracter definitiv, în ciuda importantelor decalaje de la o regiune la alta a creştinătăţii.

Sistemul feudal se întemeiază pe un mod de exploatare a pământului şi de integrare a oamenilor pe care francezii îl numesc seigneurie rurale, englezii manorial system iar germanii Landsherrschaft. Ca structură, domeniul feudal era împărţit în rezerva seniorială şi în gospodării deţinute de ţărani, gospodării grevate de diverse statute juridice. Pe de o parte, proprietarul feudal acordă ţăranilor, oricare ar fi statutul lor juridic, astfel de gospodării pentru care aceştia îi sunt datori cu prestaţii în bani, în natură sau în muncă. Pe de altă parte, marele proprietar profită de situaţia lui excepţională, de edificiul unui castel şi de acapararea puterii politice, pentru a-şi impune dominaţia - le ban/banus - nu numai asupra oamenilor care-i lucrează pământurile, ci şi asupra celor cărora le poate acorda protecţie, deci pe care-i poate constrânge datorită castelului său. Această realitate feudală şi seniorială ţine de o viziune coerentă despre societate, viziune exprimată de gânditorii timpului, adică oamenii Bisericii, prin două noţiuni esenţiale:

· fiecare ocupă în lume locul pe care-l vrea Dumnezeu;

· locul fiecăruia e hotărât ţinând seama de una dintre cele trei funcţii pe care omul le poate îndeplini în societate - rugăciunea, lupta şi munca.

Rolul cel mai important în societate revenea Bisericii, bunul mers al lumii medievale se sprijinea pe ordinul războinicilor, dar supravieţuirea clericilor şi a războinicilor era asigurată de cea de a treia stare, a ţăranilor, care lucra pământul în cadrul satului, al domeniului seniorial şi al parohiei rurale. După dispariţia sclaviei, practic desfiinţată spre anul 1000, statutul lor juridic oferă nenumărate varietăţi şi trepte, de la ţăranul iobag până la ţăranul liber.

Societatea medievală, la fel ca cea antică, era bazată în mare parte - la începuturile ei - pe munca sclavilor, deosebirea este că Evul Mediu i-a creat sclavului condiţii de viaţă mai uşoare şi încă din secolul al IX-lea a manifestat tendinţa de a înlocui sclavia cu starea de iobăgie. Triburile germanice care au migrat în Imperiul Roman de Apus în secolul al V-lea au contribuit la slăbirea şi descompunerea relaţiilor de tip sclavagist. În timpul incursiunilor sau al cuceririi unor provincii de către migratori, numeroşi sclavi, profitând de fuga stăpânilor, au izbutit să se elibereze din sclavie. Eliminarea progresivă a sclaviei nu s-a datorat Bisericii, declinul ei în Europa medievală a început - în perioada cuprinsă între secolele X-XIII - când în ţările occidentale sursele de aprovizionare cu sclavi se împuţinaseră.

Satele. Izvoarele istorice cu privire la viaţa rurală a Europei apusene în Evul Mediu timpuriu sunt puţine şi de valoare inegală; în polipticele sau inventarele de bunuri funciare aparţinând mănăstirilor sunt înregistrate numele domeniilor, întinderea rezervei senioriale şi a loturilor ţăranilor dependenţi, cu indicarea situaţiei juridice a deţinătorilor lor şi a obligaţiilor. Pentru epoca carolingiană, însă, s-au păstrat informaţii relativ mai numeroase despre structura, organizarea şi funcţionarea domeniului rural.

Gruparea în jurul unor incinte rituale a jucat un rol în formarea aşezărilor ţărăneşti încă la celţi şi vechii germani, de asemenea necesitatea de a se apăra în caz de pericol era un motiv puternic pentru a determina micile colectivităţi constituite din câteva familii mari să se aşeze în zone înalte - o modalitate tipică pentru satele din regiunile mediteraneene, evidentă îndeosebi în Italia. Dar ceea ce a jucat un rol extrem de mare în fixarea acestor colectivităţi a fost exploatarea solului; prima funcţie a aglomeraţiei a fost de ordin economic (calitatea solului, vecinătatea unui curs de apă sau un drum aflat în apropiere) - J. Chapelote, R. Fossier.

Satul, desemnând o categorie social-teritorială complexă, constituit în jurul celor două centre economice, castelul şi biserica, se consideră că apare abia spre sfârşitul secolului al XI-lea, când familiile ţărăneşti erau concentrate în astfel de aşezări, aglomeraţii de gospodării în jurul cărora se întindeau terenurile arabile. Începând din secolul al XII-lea şi până la sfârşitul Evului Mediu în viaţa satului se petrece un proces de progresivă diferenţiere între ţăranii mai săraci şi cei mai bogaţi. Sub presiunea unor necesităţi - nevoia de a-şi asigura subzistenţa, nevoia de a fi protejaţi împotriva incursiunilor de jaf -, ţăranii vor ajunge sub dependenţa seniorului, constituindu-se astfel un sistem de relaţii economice şi sociale între categoriile societăţii medievale: sclavii, colonii, servii, ţăranii liberi.

Sclavii. Aşa cum am văzut sclavia - cel puţin în accepţiunea clasică - nu reprezenta un segment social foarte numeros în Evul Mediu timpuriu, dar nici nu a fost eradicată, chiar dacă Biserica venea cu precepte prin care se considera că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Biserica însăşi folosea munca sclavilor pe domeniile sale, în schimb interzicea aducerea în stare de sclavie a unui creştin şi propunea stăpânilor de sclavi, ca o faptă bună, să-i elibereze (sic!).

Istoriografia clasică, ilustrată mai ales de Marc Bloch, consideră că şerbia, puţin răspândită în secolul al IX-lea, i-a înglobat, progresiv, pe toţi descendenţii sclavilor carolingieni, ai colonilor incapabili de a rezista presiunii stăpânilor şi chiar pe proprietarii unui alodiu, a căror situaţie economică s-a degradat continuu. La sfârşitul secolului al XI-lea şerbii erau constrânşi, din punct de vedere fiscal, la plata a trei taxe: chevage - măruntă sumă de bani pe care şerbul o dădea seniorului în chip de recunoaştere a condiţiei sale inferioare; formariage - taxă datorată de către un şerb stăpânului său atunci când dorea să se căsătorească cu fata unui şerb aparţinând unui alt domeniu decât al său; la mainmorte - un fel de drept de succesiune dat seniorului de către moştenitorii vreunui şerb, în caz contrar bunurile defunctului revenind seniorului.

Dacă nu era un adevărat sclav, şerbul medieval nu era un om liber: îi era interzis să devină călugăr sau preot, nu putea da în judecată, nici să dispună liber de bunurile sale, nu era recrutat în serviciul de oaste, cu excepţia Germaniei unde exista o cavalerie servilă, nu putea să se mişte liber, fiind legat de senior printr-o legătură personală. Sclavii nu posedau nimic, aparţinând toată viaţa stăpânului lor, iar copiii născuţi de mame sclave deveneau şi ei sclavi. Mai putea deveni sclav şi un om liber ca urmare a unei pedepse sau pur şi simplu o disperată situaţie de mizerie, care-l împingea să se vândă ca sclav. Eliberarea sclavilor implica obligativitatea plăţii unei sume de răscumpărare, a unei taxe (capitatio) şi obligaţia sclavilor de a rămâne în continuare pe domeniul fostului stăpân, devenind cottari adscripti. Sclavii eliberaţi - o categorie juridică intermediară între sclavi şi oamenii liberi - continuau să rămână dependenţi.

Colonii. Această categorie socială este cunoscută sub numele general de coloni, tributarii sau specifice aldii şi aldiones, ultimul folosit mai ales în izvoarele longobarde. Juridic liberi ca persoană (ingenui), ei continuau să fie legaţi, ca şi în secolele IV-V, de lotul de pământ pe care-l deţineau de la proprietar, fiind astfel, de fapt, semiliberi. Pentru lotul pe care-l deţineau (colonica), ei datorau proprietarului redevenţe din recolte şi uneori bani şi prestaţii în muncă.

Instituţia colonatului îşi are originea în antichitate; în Imperiul Roman colonul era un cultivator agricol legat de pământul pe care îl avea cu drept de moştenire şi pe care-l cultiva în schimbul livrării unor produse şi al unui impozit personal. Colonii Evului Mediu, la fel ca cei din perioada romană, nu puteau părăsi acest lot, nici să-l vândă, nu se puteau căsători decât cu permisiunea seniorului, nu se puteau căsători în afara senioriei, nu le era interzisă căsătoria cu o femeie liberă, dar nici nu era prea uşor acceptată de senior şi, la fel ca şi sclavul, nu erau scutiţi de pedepse corporale. În relaţiile sale cu statul, colonul avea, în schimb, o poziţie juridică net superioară sclavului: putea apela la o instanţă judecătorească, putea să intenteze proces, putea să depună mărtuire într-un proces, era supus obligaţiei serviciului militar şi presta jurământ de credinţă suveranului. În raporturile sale cu proprietarul, colonul avea obligaţia să-şi cultive lotul dat, fără să poată fi obligat la alte obligaţii decât cele prevăzute de dreptul cutumiar.

Servii. Termenul de servus este folosit în textele epocii carolingiene în mai multe sensuri, indicând la început sclavul, apoi iobagul, adică servul legat de domeniul unei seniorii (servus glebae adscriptus). În secolul al XI-lea, delimitarea conceptului şi termenului de servus, cu sensul de iobag este clară şi definitivă; în texte sunt numiţi homines, rustici, villani. Spre deosebire de sclav, servul avea personalitate juridică, prin urmare putea să-şi întemeieze o familie şi să-şi constituie un patrimoniu. Sub aspect economic servul se deosebea de sclav prin faptul că el poseda patrimoniu real, avea aproape aceleaşi drepturi ca şi ţăranul liber, în sensul că posesiunea sa nu mai era precară şi nu era legat de pământ ca şi colonul. Sub aspect juridic, ceea ce îl definea pe serv în mod esenţial era faptul că, în timp ce sclavul avea în proprietarul său un stăpân, servul avea în el şi un apărător, căruia, ca atare, îi datora o compensaţie. M. Bloch spunea, referindu-se la mutaţiile terminologice imperceptibile pentru un contemporan, că în Evul Mediu toţi oamenii - cu excepţia războinicilor şi a clericilor - erau servi.

Ţăranii liberi şi ţăranii dependenţi. Fie că este desemnat ca manat[1], ca villan[2] sau ca şerb, ţăranul medieval era supus unui stăpân, seniorul proprietar al domeniului. Ţăranii liberi, mici proprietari individuali sau membri ai obştilor săteşti, reprezentau în secolele VI-VIII o însemnată parte a populaţiei Europei apusene. Obştile săteşti, îndeosebi de tip germanic, aveau o însemnată pondere în sistemul relaţiilor agrare în Italia de Nord, în nordul şi estul Galliei, în Britania anglo-saxonă şi pe tot teritoriul Germaniei de la est de Rin şi nord de Dunărea superioară şi mijlocie. Totuşi documentele vremii au referiri extrem de puţine cu privire la ţăranii liberi, încât această categorie rămâne cel mai puţin cunoscută în cadrul societăţii medievale.

Punând accentul pe locul de reşedinţă al ţăranului, termenul de mansus se referea la început la zona împrejmuită a gospodăriei familiei, apoi, circumscria toate bunurile agricole şi horticole iar în cele din urmă, cuvântul mansus a fost folosit şi ca unitate de măsură, definind întinderea de pământ socotită necesară întreţinerii unei familii[3]. Păstrându-şi dreptul de preemţiune (dominum eminens) asupra posesiunilor pe care le concesiona ţăranilor săi, seniorul primea, de pe fiecare astfel de mansă, o taxă în bani sau natură: censul. Structura unei proprietăţi ţărăneşti diferea după natura aşezării satului; în zonele colinare şi în cele recent defrişate, terenul agricol al familiei era concentrat într-o singură arie, iar în regiunile de câmpie, unde aşezările erau mai compacte, era împărţit în mai multe loturi.

Ţăranul liber sub raport juridic poseda in proprio un teren agricol şi în acelaşi timp putea primi de la senior o bucată de pământ pe care să o cultive în schimbul unor obligaţii, fiind, deci, totodată proprietar şi colon. Lotul de pământ deţinut de ţăran se numea precarium sau precaria, adică lucru obţinut prin rugăminte, considerându-se că feudalul lua sub "ocrotirea" lui pe micul proprietar, la "rugămintea" acestuia. În virtutea statutului său, ţăranul liber din punct de vedere juridic avea dreptul de a purta arme (la vechii germani, omul liber fusese în primul rând războinic), dreptul de a se întruni periodic în adunări în care se aprobau legi sau se împărţea dreptatea, de a exploata în comun terenuri necultivate (păduri, păşuni) şi de a hotărî primirea sau nu de noi membri în comunitatea sătească. Toate aceste privilegii, în provinciile romanizate, au ajuns, chiar din secolul al VIII-lea, să se piardă, deoarece ţăranul liber a fost tot mai mult împovărat de îndatoriri, încât situaţia lui de liber se apropia de cea a colonului şi în această situaţie multora nu le mai rămânea decât să caute protecţia unui feudal, ajungând în stare de dependenţă. Situaţie este ilustrată de Grigore de Tours, care relatează că în anul 585, în timpul foametei care a bântuit în întreaga Gallie, pentru a obţine hrană, săracii intrau în dependenţă. Datoriile, amenzile judiciare grele sau impozitele mari sileau adesea pe cei care nu aveau posibilitatea să le plătească să-şi închine pământul celor bogaţi şi puternici, devenind dependenţi sau chiar iobagi.

Formele de intrare în dependenţă a oamenilor liberi erau variate, în ceea ce priveşte condiţia lor juridică, natura deţinerii pământului şi obligaţiile datorate. Când ţăranul îşi închina pământul şi persoana unui feudal laic sau ecleziastic, lotul său, devenit din proprietate posesiune, era numit precaria oblata, când ţăranul primea de la feudal o bucată de pământ spre a-l munci, acesta era numit precaria data. O formă combinată a acestor două era reprezentată de precaria remuneratoria, practicată îndeosebi de biserică, care spre a-l stimula pe micul proprietar liber să-şi cedeze pământul sub forma de precaria oblata, îi adăuga un lot suplimentar, sub formă de precaria data.

În secolele VI-IX categoriile constitutive ale ţărănimii dependente din fostele provincii ale Imperiului Roman de Apus - sclavii înzestraţi cu gospodărie, colonii, ţăranii liberi ajunşi în stare de dependenţă - treceau printr-un proces de contopire. Aservirea ţărănimii libere s-a desăvârşit în timpul urmaşilor lui Carol cel Mare, îndeosebi de la mijlocul secolului al IX-lea, în condiţiile sporirii obligaţiilor militare şi fiscale. Oglindind acest proces, ţăranii dependenţi şi lipsiţi de libertate personală au fost indicaţi prin numele generic de servi, termenul antic de servus, iniţial propriu numai sclavilor, fiind extins asupra tuturor celor care îşi pierduseră libertatea personală. Paralel cu cele două categorii ale ţărănimii dependente - şerbii şi cei liberi în dependenţă - s-a păstrat şi categoria redusă numericeşte a ţăranilor alodiali, liberi ca persoană şi totodată mici proprietari de pământ.

[3] O familie includea trei generaţii, ceea ce însemna că numărul ei putea fi de 20-30 de persoane. Mansus ca unitate de măsură varia de la o regiune la alta, în funcţie de natura solului şi de toate condiţiile legate de productivitatea terenului respectiv.