Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Biserica occidentală, Papalitatea şi puterea laică în evul mediu timpuriu

Şi în biserică şi în structurile sale organizatorice pătrund în perioada carolingiană relaţiile de tip vasalic. Deşi legaţi teoretic doar de papa de la Roma şi de Dumnezeu, preoţii şi mai ales înalţii prelaţi nu se puteau lipsi de cele lumeşti şi ca atare erau nevoiţi să obţină beneficii de la suveranii laici. Pe lângă aceste aspecte, înaltele funcţii eclesiastice erau de la sine considerate şi înalte funcţii în ierarhia statală ceea ce făcea ca suveranii să fie interesaţi în a interveni în alegerea acestor principi eclesiastici de a căror servicii se foloseau în administraţia statală. Cum orice serviciu era răsplătit cu un beneficiu iar relaţia vasalică se baza pe omagiul personal, se ajunge ca reprezentanţii bisericii să deţină mari beneficii funciare condiţionate şi ca atare să devină practic vasali ai suveranilor. Această situaţie va sta la baza unor îndelungate controverse şi chiar conflicte între puterea laică şi cea eclesiastică.

S-a arătat deja că biserica romană a devenit protejată a carolingienilor încă din vremea în care suveranilor franci le-a fost acordat titlul de „patricius romanorum” iar încoronarea suveranilor franci prin ungere şi sub auspiciile bisericii, ca şi restaurarea imperiului au făcut treptat din papalitate cea mai înaltă instanţă spirituală a Occidentului. Pe de altă parte, deşi papei îi era garantată suveranitatea în teritoriile pontificale create prin donaţii carolingiene, nu era exclus amestecul suveranului – care de altfel era şi patricius şi mai târziu chiar imperator – în Roma şi în „Patrimonium Petri”. Această relaţie în fond tot de tip vasalic dintre papalitate şi puterea laică a fost reglementată în prima etapă prin jurăminte omagiale pentru ca apoi să fie instituţionalizată prin ceremonialul încoronării şi consfinţită în scris. Printre primele griji ale papilor s-a numărat întotdeauna confirmarea sau reconfirmarea de către noul suveran încoronat a donaţiilor lui Pepin cel Scund şi Carol cel Mare către biserica romană, precum şi stabilirea reglementărilor legate de alegerea papilor şi de autoritatea patriciului sau împăratului în Roma.

În anul 817, împăratul Ludovic cel Pios a întărit şi confirmat prin actul cunoscut drept „Ludovicianum” donaţiile făcute de iluştrii săi înaintaşi Pepin şi Carol către biserica romană reprezentată în acel moment de papa Pascal I. Deşi păstrate doar în copii mai recente, aceste documente reprezintă cea mai veche atestare a privilegiului imperial acordat bisericii şi ca atare prima menţiune a unui stat papal. Din acest document se poate deduce destul de limpede că suveranii carolingieni şi-au păstrat dreptul şi autoritatea asupra acestor teritorii ceea ce ne duce cu gândul mai mult la o vasalizare a acestor teritorii, în formă de beneficiu condiţionat, decât la o donaţie necondiţionată. Condiţionarea acestui beneficiu consta în principal în păstrarea dreptului de imixtiune în alegerea papilor, întocmai ca în lumea vasalică laică, în care seniorul care oferă feudul îşi poate alege vasalul cel mai fidel. Ludovicianumul din anul 817 a fost completat în acest sens în mod concret în anul 824 prin aşa-numita „Constitutio Lothariana” devenind practic un contract de aproape două pagini cu clauze destul de clar stabilite pentru această perioadă. Necesitatea unui asemenea act într-o lume în care jurământul ţinea loc de contract scris a fost o necesitate dictată de nevoia unui document justificativ pentru puterea imperială în momentul unei intervenţii în Roma. În anul 824, anul redactării acestui document, la moartea papei Pascal izbucnesc în Roma nelinişti şi dezordini legate de ocuparea scaunului pontifical. Împăratul îşi trimite în consecinţă coregentul la Roma să facă ordine iar acesta îl instalează practic pe papa Eugen al II-lea dar îi smulge în schimb un jurământ de fidelitate însoţit de obligaţia ca în viitor orice suveran pontif, înainte de ungerea papală, să depună omagiu în faţa împăratului sau a trimişilor acestuia, pentru teritoriile statului papal. Prin urmare împăratul era implicat în alegerea papilor fără a i se putea reproşa amestecul în treburile bisericii. După alegerea papei în mod liber de către conclavul cardinalilor, împăratul trebuia informat pentru a putea trimite „missi” care să primească omagiul faţă de puterea imperială şi să asiste apoi la ungere. Deci nu papa, reprezentantul lui Dumnezeu, depunea omagiu şi devenea vasal ci omul care ulterior va fi uns în înalta funcţie eclesiastică. Astfel, spre deosebire de perioada dominaţiei bizantine, împăratul nu avea drept constitutiv de confirmare ci doar un drept de consens asupra scaunului pontifical. S-ar putea spune că alegerile de papi erau doar supravegheate prin politica intimidării căci papa putea fi ales dar nu putea fi uns fără acordul împăratului. Aceasta lăsa destul loc pentru imixtiune în situaţii excepţionale şi păstra în acelaşi timp aparenţa neamestecului. Motivaţia rezida în faptul că împăratul chiar aflat la mare distanţă, era în calitatea sa de patricius cel mai înalt demnitar laic din Roma şi în consecinţă cetăţean roman cu drepturi depline, calităţi în care nu putea fi exclus de la o atât de importantă decizie. Din aceste calităţi decurge şi invers, dreptul de a se împotrivi în condiţii speciale, ca orice cetăţean, înscăunării unui papă nepotrivit. Sigur că spre deosebire de „orice cetăţean” împăratul avea şi mijloacele de a-şi impune voinţa, mijloace ce decurg din statutul teritoriilor statului papal. Este evident că cel ales canonic pe linie bisericească nu putea fi altă persoană decât cea investită de împărat cu beneficiile italiene ale statului papal..

Din perioada carolingiană există mărturii suficiente că datoria anunţării alegerii papei a fost luată în serios şi sunt cunoscute chiar relatări despre intervenţii ale autorităţii imperiale în cazuri excepţionale, chiar despre ameninţări de depunere a papei instalat fără acord imperial. O asemenea situaţie de criză se înregistrează în cazul papei Grigore al IV-lea, (827-844), care intervine de partea lui Lothar în conflictul acestuia cu tatăl său, împăratul Ludovic cel Pios, din anul 833, motiv pentru care trimişii împăratului îl ameninţă cu destituirea. Apoi când la moartea lui Grigore al IV-lea, un uzurpator reuşeşte pentru scurt timp să se instaleze la Lateran, împăratul Lothar îl trimite pe fiul său Ludovic al II-lea la Roma să cerceteze situaţia şi să facă ordine, deşi papa legitim Sergiu al II-lea reuşise deja să se impună. În cazul lui Leon al IV-lea, urmaşul lui Sergiu al II-lea, uns înainte de sosirea missilor imperiali, acesta se înjoseşte penibil în faţa trimişilor franci jurând că ungerea a fost absolut necesară datorită ameninţărilor sarazine şi depune imediat omagiul, deşi era deja papă uns după toate regulile canonice.

Desigur protecţia şi intervenţia imperială în Roma a dat şi greş în anumite situaţii. Astfel la atacul piraţilor sarazini asupra Romei în anul 846, prilej cu care Domul Sf. Petru aflat încă în afara zidurilor este jefuit, ajutorul franc ajunge prea târziu. Drept compensare împăratul va finanţa refacerea domului şi va înconjura zona cu un zid de apărare. Noul cartier a fost însă numit de romani „Civitas Leonina” după numele papei care a coordonat construcţia şi care probabil în faţa poporului şi-a asumat toate meritele acestor lucrări. La moartea papei Leon al IV-lea, missi imperiali încearcă să-l impună cu forţa, împotriva voinţei cetăţenilor romani şi a colegiului cardinalilor, pe un protejat al curţii imperiale: cardinalul Anastasius. Tentativa nu reuşeşte, francii fiind nevoiţi în cele din urmă să-l scoată din temniţă pe papa ales canonic, Benedict al III-lea, şi să-l recunoască.

Iată deci în linii mari tabloul relaţiilor dintre papalitate şi imperiu în perioada carolingiană, o situaţie de echilibru sensibil, ameninţat de cea mai mică schimbare a raporturilor de putere. O astfel de schimbare se produce în momentul dezmembrării imperiului carolingian şi a lipsei de autoritate a noilor suverani de la nord de Alpi, mult prea antrenaţi în conflicte succesorale şi lupte interne pentru a mai putea interveni eficient în Roma. Decăderea puterii imperiale şi eşuarea politică evidentă a acelui „Imperium Christianum” visat de Carol cel Mare, duce implicit la sporirea prestigiului papalităţii, făcând ca papa să fie privit tot mai mult ca singurul conducător al lumii creştine din Occident. Chiar în Francia se înregistrează acum o orientare reformatoare în sânul bisericii care încearcă desprinderea structurilor eclesiastice ale regatului de sub autoritatea laică şi supunerea directă sub singulara autoritate a Romei. Această tendinţă este vizibilă prin apariţia în secolul al IX-lea, mai întâi în Lotharingia şi apoi în Francia Apuseană a unor falsuri complexe privind legislaţia bisericească. Pline de hotărâri falsificate ale vechilor sinoade din perioada constituirii structurilor ierarhice ale bisericii apusene, aceste culegeri de legi bisericeşti caută să legitimeze supremaţia bisericii asupra lumii laice. Un exemplu în acest sens îl constituie „Capitula Angilrami”, care s-a vrut să pară un act al episcopului de Metz emis în anul 785 şi ale cărui precizări ar fi completat exact în sensul dorit cunoscuta „Collectio Dyonisio-Hadriana”, culegere de legi bisericeşti dăruită de papa Hadrian împăratului Constantin cel Mare. La acesta se adaugă un fals şi mai grosolan, al episcopului Otgar de Mainz care pretinde că ar fi găsit în arhiva domului o sumedenie de capitulare cu care încearcă din nou să „completeze” în sens dorit adevărata colecţie de capitulare a abatelui Ansegis. Cel mai renumit fals al epocii îl vor constitui însă aşa-numitele „Decrete Pseudoisidoriene” care vor da în istoriografie numele întregului complex de falsuri din această perioadă. Ca autor apare un oarecare Isidor Mercator, care vroia să pară în intenţia falsificatorului, unul şi acelaşi cu Isidor din Sevilla a cărui „Hispano Colectio” a reprezentat una dintre cele mai vechi culegeri de legi şi hotărâri conciliuale ale bisericii. Punctul în jurul căruia gravitează toate aceste falsuri este aşa-zisa „Donatio Constantiniana” prin care se încerca susţinerea ideii, vehiculate doar în tradiţia orală, conform căreia Constantin cel Mare ar fi investit pe papi cu puteri imperiale în părţile de apus ale imperiului, iar după stabilirea capitalei la Constantinopol ar fi dăruit bisericii Roma şi Italia. În fapt este interesant de semnalat faptul că în epocă nu a existat nici cea mai mică suspiciune asupra autenticităţii acestor documente, realitatea fiind descoperită abia la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne, după ce în mare parte aceste falsuri şi-au atins scopul şi au jucat un rol important în evoluţia dreptului bisericesc medieval. Impactul acestor prevederi asupra instituţiei papale este destul de vizibil prin schimbarea de atitudine a suveranilor pontifi sesizabilă tocmai în această perioadă. Mai întâi această schimbare de atitudine poate fi sesizată în perioada pontificatului lui Nicolae I (858-867). În aprigile dispute ce vor duce până la schisma cu Bizanţul, papa Nicolae îşi menţine neclintit poziţia, la fel ca în conflictul cu episcopii franci şi cu suveranii carolingieni. Când regele Lotharingiei, Lothar al II-lea, după o scurtă căsătorie de obligaţie îşi repudiază soţia legitimă Theudeberga în anul 857, pe motiv că nu îi poate dărui urmaşi şi doreşte să se căsătorească cu amanta sa Waldrada, conciliuul bisericii lorene desface căsătoria după presiuni din partea regelui şi mai ales după ce şi regina îşi dă acceptul. Papa intervine energic în favoarea reginei refugiate în Francia Apuseană şi îi depune pe arhiepiscopii de Köln şi Trier ameninţându-l pe Lothar al II-lea cu excomunicarea. Este pentru prima dată când papalitatea foloseşte cea mai puternică armă a ei împotriva unui suveran. Papa nu s-a lăsat înduplecat nici când împăratul Ludovic al II-lea a intervenit în favoarea fratelui său şi nici când acesta ocupă militar Roma. Este poate prima aplicare reuşită a grevei foamei şi a protestelor paşnice cunoscută în evul mediu, căci acum papa se retrage în post absolut şi îi îndeamnă pe romani la procesiuni împotriva acţiunii de forţă a împăratului care până la urmă se retrage din Roma. Neavând de ales, Lothar o reprimeşte pe Theudeberga dar probabil că a tratat-o în aşa fel încât acum ea este cea ce îl imploră pe papă să aprobe desfacerea uniunii conjugale. Papa rămâne însă neclintit în hotărârea sa iar cearta conjugală de la curtea Lotharingiei se va întinde în timp peste pontificatul lui Nicolae I, până la moartea regelui Lothar. Chiar dacă divorţul s-a „rezolvat” pe cale naturală prin moartea soţului, încăpăţânarea papei Nicolae a cauzat consecinţe politice grave dincolo de pontificatul său, căci deşi obligat să trăiască cu Theudeberga, regele Lothar nu a avut cu aceasta urmaşi, în schimb a avut bastarzi din relaţia cu Waldrada, ceea ce a generat mari probleme succesorale, generatoare de conflicte în care este atrasă şi Francia Apuseană. Tot papa Nicolae este cel ce intervine energic în cazul ocupării unor episcopate france, chestiune ce până atunci nu intra în atribuţiunile papei. El intervine împotriva destituirii episcopului Rothad de Soissons de către conciliul bisericii din Francia Apuseană şi de către arhiepiscopul Hinkmar. Motivul imixtiunii este găsit de papă exact în acele scrieri pseudoisidoriene în care judecarea unui episcop reprezenta „causa maior”, fiind deci de competenţa papei şi nu a arhiepiscopului. Iată deci de ce la Roma falsurile pseudoisidoriene au fost luate atât de serios şi în acelaşi timp motivul pentru care istoriografia îşi pune încă până astăzi întrebarea dacă aceste falsuri nu au putut fi sesizate sau nu s-a dorit să fie sesizate până în perioada premodernă când oricum nu mai aveau nici un sens.

Cert este că în această luptă pentru putere, papalitatea aproape că uită de „cele sfinte”, motiv pentru care în perioada secolului al IX-lea capitala ştiinţei teologice nu mai este la Roma. Ideile teologice novatoare ce vor duce la reformarea bisericii romane se vor naşte la nord de Alpi, în importantele centre episcopale sau aşezăminte mănăstireşti ca cele de la Reims, Mainz, St. Denis, St. Galen, Fulda sau Reichenau, mari lăcaşuri de cult şi cultură în acelaşi timp. În sfera politicului în schimb, papalitatea ajunge repede să se bucure de mare importanţă. Moartea lipsită de urmaşi a împăratului Ludovic al II-lea în anul 875, pune practic papalitatea în situaţia de a dispune după bunul plac de coroana imperială. Deşi împăratul decide pe patul de moarte stabilirea succesiunii pe linia unchiului său Ludovic Germanicul şi a urmaşilor acestuia, papalitatea se hotărăşte pentru regele Franciei Apusene, Carol Pleşuvul, mai apropiat curiei papale încă din perioada intrigilor legate de căsătoria lui Lothar al II-lea de Lorena. Ambiţiosul rege franc nici nu a aşteptat prea mult şi s-a pus pe drum spre Roma, pentru ca aici, asemeni bunicului său Carol cel Mare, să primească în ziua de Crăciun coroana imperială din mâinile papei Ioan al VIII-lea. Încă o dată se demonstra că în Occident puterea spirituală a papalităţii începe să se situeze deasupra puterii laice a împăratului. Noul împărat, de la care se aştepta restaurarea imperiului în vechea sa grandoare, a depus într-adevăr toate eforturile pentru a stăpâni situaţia de la sud de Alpi şi pentru a se impune definitiv în faţa pretenţiilor nepotului său din Francia Răsăriteană şi a aliaţilor acestuia din Italia. Pentru a face faţă acestei situaţii, împăratul a fost însă nevoit să facă unele concesii vasalilor săi pentru ca aceştia să-l susţină în nepopulara şi costisitoarea sa politică italiană. În acest sens, în anul 877, împăratul întăreşte şi consfinţeşte vasalilor săi dreptul de moştenire ereditară asupra feudelor, în cazul în care vasalul moare în luptă. Această a fost prima fisură în edificiul vasalităţii şi de fapt singurul rezultat al acestei hotărâri căci lui Carol nu-i va mai folosi deoarece se stinge încă în acelaşi an de boala contractată în Italia. În această situaţie papa doreşte să ofere coroana fiului lui Carol şi în acest sens întreprinde chiar o călătorie la nord de Alpi, dar fără rezultat. Căutările papei ţin până în anul 881 când este încoronat Carol cel Gros, care mai mult dintr-un context de împrejurări decât datorită calităţilor sale ajunge să stăpânească mai mult teoretic aproape tot teritoriul fostului imperiu. Handicapat şi grav bolnav acesta este uzurpat în anul 887, după ce pierduse de fapt deja autoritatea asupra Franciei Apusene, de către nepotul său nelegitim Arnulf de Carintia. În Italia domină în aceste condiţii o dezordine profundă, titlul imperial ajunge să fie disputat între nişte mici şi neînsemnaţi seniori locali. Marchizul Berengar de Friaul se războieşte cu ducele Wido de Spoleto pentru suprema funcţie lumească. Ducele Wido reuşeşte să obţină de la papa Ştefan al V-lea (885-891) şi apoi de la urmaşul acestuia, papa Formosus, (891-896) recunoaşterea şi încoronarea fiului său Lambert, care nu are decât singurul merit de a fi fost primul împărat necarolingian şi de a fi creat astfel un precedent. De asemenea, prin această încoronare a unui personaj oarecare se crează ideea că papa poate să încoroneze pe cine doreşte, fără a ţine cont de descendenţă, de dreptul de moştenire sau de capacitatea şi puterea celui ales. Interesant este că această atitudine nu se naşte neaparat din dorinţa papei ci mai mult din necesitate. În consecinţă nimic nu îl împiedică pe papă să cheme în 896 pe Arnulf de Carintia la sud de Alpi împotriva lui Lambert şi să îl încoroneze şi pe acesta făcând astfel să existe simultan doi împăraţi iar dacă Lambert nu ar fi murit într-un stupid accident de vânătoare această situaţie s-ar fi prelungit. În anul 899 moare şi Arnulf, făcând să nu mai existe nici un împărat după ce până nu de mult existau doi.