Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean �n Context European (IPTCE)

Relaţiile vasalice şi cavalerismul

Din punct de vedere etimologic, termenii de �vasal� şi �vasalitate� au intrat �n limbajul istoric deriv�nd din rădăcina celtică �gwas� sau �gwasaul�, cu �nţelesul de slujitor, de unde prin latinizare s-a ajuns la �vassus� sau �vassalus�, prin care se desemnează un om liber intrat �n serviciul unui �dominus� sau �senior�, �n schimbul unui beneficiu. Acest beneficiu este numit şi �feud�, termen ce provine din germana veche, �feh�� nsemn�nd animal iar �feh�-od� răsplată �n animale, amintind de perioada migraţiei, �n care răsplata unor fapte de arme se făcea cel mai adesea �n vite.

Relaţia de interdependenţă personală datorată unui bun transferat �n posesia unei persoane pe baza unei obligaţii contractuale prestabilite a existat din totdeauna dar nu a definit fundamentul relaţiilor sociale aşa ca �n Occidentul medieval. Relaţii de tip vasalic au mai fost practicate şi �n alte spaţii geografice sau �n alte epoci. �ncă �n vechiul regat egiptean, �n perioada dinastiei a VI-a, deci mileniul III �.d.C., regele �nzestra pe �nalţii funcţionari �n schimbul slujbelor lor cu păm�nt ce nu putea fi �nstrăinat ci doar moştenit, deci �n posesie condiţionată. Şi �n China �relaţii de tip vasalic� sau �feudal� sunt amintite din vremuri străvechi, dar cu certitudine ele sunt atestate din perioada dinastiei Tschou, cca. 1100 �.d.C., c�nd funcţionează o reală ierarhie vasalică. Feudul chinez era numit �feng� şi putea exista ca beneficiu, �kvoh� sau ca alodiu �fuiung� iar vasalii erau ierarhizaţi pe cinci categorii: �kung� erau vasali ai coroanei, �hou� vasalii primilor urmaţi de micii vasali: �peh�, �tsi� şi �nan�. �n Bizanţ sunt cunoscute din secolul al VII-lea d.C., aşa-numite �teritorii de soldă� acordate �n schimbul serviciului militar �stratioţilor�, iar �n lumea islamică este cunoscut �ncă din antichitatea t�rzie feudul numit �ikta� ca beneficiu condiţionat de serviciul militar. �n Turcia relaţiile vasalice au supravieţuit impresionant de mult, sistemul păm�ntului atribuit �n schimbul serviciului militar desfiinţ�ndu-se abia �n anul 1856.

�n Europa apuseană relaţiile vasalice apar �n secolul al VIII-lea, c�nd se generalizează şi se legiferează practica existentă deja din perioada migraţiilor, de intrare a oamenilor liberi, capabili să poarte arme, �n ceata militară, respectiv sub protecţia unui şef militar. �n perioada migraţiei, şeful militar devenea proprietarul tuturor bunurilor capturate �n urma campaniilor militare şi era cel ce hotăra �mpărţirea prăzii de război, �n general a beneficiilor către luptătorii cei mai buni. �n această perioadă, c�nd comunităţile se aflau �ncă �n mişcare, bunul cel mai de preţ �l reprezentau animalele, �n special vitele, (Feh�), de unde un bun primit ca recompensă �n urma unui serviciu prestat sau �n vederea prestării �n continuare a unui serviciu �ncepe să se numească "feud"� (Feh�-od). �n momentul sedentarizării populaţiilor germanice, atributele şefului militar se transferă asupra regelui, care acum deţine ca singur proprietar, bunul cel mai de preţ dob�ndit �n urma aşezării şi �ntemeierii primelor state: păm�ntul. De acum, pe l�ngă termenul de feud, va apare tot mai des şi cu precădere �n izvoarele de limbă latină, termenul de "beneficium", care era perceput �n secolele VI-VII, �n sensul său etimologic, de "binefacere", de răsplată pentru slujbe aduse anterior. �n urma perceperii unei astfel de danii, cunoscută şi sub denumirea de "beneficiu necondiţionat" sau "alodiu", obligaţia vasalului �nceta, el put�nd folosi păm�ntul sau animalele obţinute �n această formă fără să mai datoreze seniorului alte slujbe. Dacă dorea să mai obţină şi alte beneficii, el participa şi la următoarele campanii militare, fără o �nţelegere prealabilă certă, sper�nd doar �ntr-o recompensă �n urma victoriei, a implicării sale personale �n obţinerea acestei victorii şi desigur �n cazul �n care va supravieţui.�

Situaţia se schimbă radical �n secolele VIII-IX, c�nd prin �ntărirea puterii centrale şi datorită sustragerii tot mai adesea a vasalilor cu beneficii necondiţionate de la �ndatoririle militare, se trece la sistemul beneficiului condiţionat de �ndeplinirea unor slujbe, ba chiar se �ncearcă transformarea vechilor danii necondiţionate �n feude condiţionate de serviciul militar. Prin acordarea unui beneficiu viager condiţionat, �ntre suzeran, numit iniţial "dominus" apoi "senior" şi vasal se �ncheie un contract bilateral prin care ambele părţi se puneau de acord asupra obligaţiilor reciproce bazate �n special pe fidelitate şi ajutor şi consfinţite prin "omagiul vasalic", un legăm�nt prin care vasalul devenea "omul" seniorului său. Un astfel de contract de vasalitate era valabil doar at�ta timp c�t cele două părţi �şi puteau �ndeplini obligaţiile prestabilite şi doar pe perioada vieţii persoanelor care �ncheiau contractul. Neachitarea obligaţiei contractuale era automat considerată trădare sau �n limbajul epocii �felonie� sau �hiclenie� şi �nsemna pentru vasal pierderea feudului, care putea fi atribuit unui alt vasal capabil să se achite de obligaţiile prestabilite. Desigur existau şi excepţii, Carol cel Mare stabilind printr-un capitulariu databil �ntre anii 801 şi 813 condiţiile �n care un vasal �şi putea părăsi seniorul, respectiv: dacă seniorul �ncearcă să-l aservească, deci să atenteze la libertatea sa, dacă seniorul atentează la viaţa vasalului sau la onoarea soţiei acestuia sau dacă av�nd posibilitatea să-l ajute nu l-a ajutat. Dacă p�nă �n secolul al VIII-lea mulţi vasali numiţi şi "vasii pauperiores" erau adăpostiţi şi hrăniţi de senior aidoma cetei militare din perioada migraţiei şi confund�ndu-se adesea cu servitorii de curte, �ncep�nd cu secolul al VIII-lea se produce o radicală schimbare �n statutul vasalului. Această modificare este determinată �n special de modificarea strategiei şi tacticii militare, a concepţiei generale de purtare a războiului. �n epoca migraţiilor, toţi bărbaţii apţi să poarte arme participau la campaniile militare, �nsă după sedentarizare şi după dob�ndirea unor loturi agricole fertile, mulţi foşti migratori se transformă �n agricultori sedentari cărora nu le mai convine să-şi rişte viaţa şi să-şi părăsească ogoarele de c�te ori regele purta război, mai ales că �n această perioadă campaniile militare se purtau numai vara, c�nd lucrările agricole erau �n toi. �n aceste condiţii, mulţi dintre foştii luptători preferau să se pună cu păm�ntul lor sub protecţia unui senior pe care se obligau să-l �ntreţină iar �n schimb acesta le prelua obligaţiile militare. Situaţia convenea şi regalităţii care �ncepe să prefere o armată chiar mai mică dar de profesionişti bine echipaţi şi motivaţi, unei gloate numeroase de ţărani neantrenaţi, prost �narmaţi şi dornici doar să se �ntoarcă la gospodăriile lor c�t mai cur�nd. Mai mult dec�t at�t, �n această perioadă, pe �ntregul continent se produce o amplă transformare a organizării interne a armatelor. Din antichitate şi p�nă �n secolele VII-VIII, nucleul armatelor europene �l constituia infanteria, �nsă prin apariţia pe scena istoriei continentale a popoarelor de călăreţi asiatici şi apoi a arabilor, care datorită folosirii scăriţei de călărie dezvoltă trupe de cavalerie uşoară extrem de eficiente, apare necesitatea reformării structurale a oştirilor Europei.� Majordomul francilor, Carol Martel, a fost se pare cel ce a sesizat importanţa trecerii rapide de la infanterie la cavalerie şi mai mult a creerii unei armate de cavalerie grea, cu care să se poată opune cavaleriei uşoare a arabilor care ameninţau teritoriul său. Marele strateg franc a observat excelent diferenţa �ntre calul asiatic rapid, dar mic şi calul european mult mai masiv şi capabil să poarte �n şa un luptător �narmat greu şi cu armură de protecţie, pun�nd practic bazele armatelor ce vor domina evul mediu european şi c�ştig�ndu-şi renumele de "părinte al relaţilor vasalice". Un echipament de cavalerie grea costa �nsă foarte mult şi nu era la �ndem�na fiecărui luptător. Astfel echipamentul minim al unui cavaler costa 34 de solidi, respectiv: un cal de luptă - 7 solidi, o spadă - 7 solidi, o armură - 12 solidi, un coif - 6 solidi, un scut - 1 solid şi o lance - 1 solid, ceea ce echivala �n epocă preţul a 17 boi. Prin urmare vasalul care era obligat să se prezinte la oaste cu un astfel de echipament, trebuia să deţină un beneficiu condiţionat suficient de mare ca să-i acopere cheltuielile de �narmare şi �ntreţinere. Datorită acestui cost ridicat, Carol cel Mare a stabilit prin lege �n anul 805, �n urma consiliului imperial de la Heristal, ca feudul minim al unui cavaler să cuprindă 12 manse ţărăneşti dependente. Cu alte cuvinte 12 gospodării ţărăneşti puteau susţine un luptător echipat cu armament de cavalerie grea, respectiv un cavaler prelua sarcinile militare ale luptătorilor pe care iniţial �i furnizau cele 12 gospodării. Aşadar raporturile �ntre senior şi vasal erau stabilite şi �n funcţie de mărimea sau importanţa beneficiului. Un vasal ce deţinea un beneficiu cuprinz�nd dublul sau triplul numărului de manse minim stabilit prin lege, trebuia să participe la oaste cu un număr proporţional de cavaleri pe care ori �i �narma şi �ntreţinea el, ori �şi subvasaliza beneficiul.

Necesarul mereu cresc�nd de cavaleri pentru numeroasele campanii militare ale carolingienilor a dus �nsă foarte repede la o criză de feude, păm�ntul regatului fiind �n mare parte epuizat datorită daniilor necondiţionate oferite de merovingieni marilor seniori şi bisericii. Mai �nt�i Carol Martel �ncearcă să �şi răsplătească vasalii cu feude provenite din confiscarea marilor domenii deţinute necondiţionat de nobilii răzvrătiţi şi opozanţi ai politicii sale. După epuizarea acestei resurse, carolingienii �şi vor �ndrepta privirea spre cel mai mare proprietar funciar după rege: biserica. Păm�nturile acordate ca beneficiu condiţionat bisericii, numite şi �precariu� aveau de fapt acelaşi statut juridic cu feudele cavalereşti �nsă obligaţia vasalică a bisericii nu era de natură militară ci spirituală. Spre deosebire de cavaleri care �n schimbul beneficiului depuneau un omagiu personal şi prestau serviciu militar, preoţii sau călugării ce obţineau un beneficiu viager condiţionat �l preluau �n numele instituţiei bisericii şi erau obligaţi �n schimbul acestuia să se roage pentru m�ntuirea sufletului donatorului. Cum aceste rugăciuni continuau şi după moartea seniorului şi deci obligaţia contractuală era mereu �ndeplinită de alţi şi alţi slujitori ai bisericii, contractul vasalic nu se putea desface prin dispariţia uneia dintre părţi aşa ca �n cazul feudului cavaleresc, ceea ce determina practic blocarea feudului şi intrarea acestuia �n posesia perpetuă a bisericii. Secularizarea parţială a păm�nturilor bisericii i-a pus la dispoziţie lui Carol Martel un imens fond funciar, pe baza căruia a reuşit să �nchege puternica armată vasalică francă. Desigur aceste măsuri au dus la �ncordarea relaţiilor cu biserica, motiv pentru care Pepin cel Scund, nevoit fiind din nou să apeleze la domeniul eclesiastic pentru armată şi �n acelaşi timp interesat fiind �n stabilirea unor raporturi cordiale cu papalitatea, s-a văzut obligat �n anul 751 să acorde episcopilor dreptul de str�ngere a decimei bisericeşti pe toate păm�nturile regatului, indiferent cui aparţineau ele. Carol cel Mare, cu abilitatea sa diplomatică desăv�rşită, pus fiind �n aceeaşi situaţie ca �naintaşii săi, ştie să rezolve problema printr-un compromis. El a reuşit să �i convingă pe �nalţii prelaţi că este periculos ca marile domenii ale bisericilor şi mănăstirilor să nu fie apărate de nişte cavaleri destoinici, capabili să ofere �n timp util o protecţie eficientă acestor lăcaşuri de cult şi atunci c�nd suveranul, prins de alte probleme sau aflat la mare distanţă, nu le poate veni destul de repede �n ajutor. Ca atare sunt �nzestraţi cu feude din domeniile eclesiastice vasali cavaleri �ntr-un sistem de supunere mixt. Capitolele 7 şi 13 ale capitulariului de la Heristal, emis �n anul 779, definesc acest beneficiu militar şi bisericesc ca �precariu din poruncă regească�, respectiv �precariae de verbo dominico� sau �precariae verbo regis datae�, posesorii lui fiind obligaţi să plătească bisericii o parte a censului adunat de la ţărani şi decima dublă.� Prin acest sistem se ajungea de fapt la o dublă vasalizare, faţă de biserică şi faţă de rege. Vasalitate dublă sau multiplă apare de altfel şi prin stabilirea �n capitulariul de la Heristal a participării la oaste proporţional cu mărimea beneficiului, ceea ce iniţial se �ncearcă a se rezolva de marii seniori prin �narmarea servitorilor de curte sau a scutierilor, ulterior �nsă din ce �n ce mai mulţi vasali cu beneficii mari recurg la �nzestrarea cu păm�nt a unor oameni liberi, deci la subvasalizare. �n acest fel, vasalul regelui �şi crea el �nsuşi o ceată de cavaleri vasali care se �narmau şi se �ntreţineau dintr-un feud mai mic şi av�nd aceleaşi obligaţii faţă de seniorul lor, ca acelea pe care acesta le avea faţă de rege. Astfel se �nt�mplă ca aceeaşi persoană să fie vasal al regelui şi senior al altor vasali mai mici gener�ndu-se ierarhizarea vasalităţii sau piramida vasalică excelent oglindită �n cataloage heraldice ca �Schwabenspiegel� sau �Sachsenspiegel� din Germania, �n care �n v�rful piramidei apare regele �primul scut�, urmat de principii eclesiastici �al doilea scut�, apoi principii laici �al treilea scut� iar la bază toţi ceilalţi vasali �al patrulea scut�. Această ierarhizare a fost repede acceptată de capetele �ncoronate care �n acest fel pot mai uşor coordona administrarea statelor şi a armatelor. Deja Carol cel Mare afirma: �...şi fiecare să ceară supunere celor de sub ascultarea sa pentru ca să se supună şi să asculte şi mai bine de hotăr�rile şi poruncile noastre...�. �n acest fel legăturile vasalice devin relaţia de bază a evului mediu, fiind practic indispensabile at�t �n raporturile dintre stat şi supuşi c�t şi �n cele stabilite �ntre particulari. Această situaţie se legiferează sub Carol cel Pleşuv, �n anul 847, c�nd printr-un capitulariu se prevede ca fiecare om liber al regatului să fie vasal al regelui sau vasal al unui vasal al regelui. Sistemul vasalic a funcţionat destul de bine pe toată durata evului mediu timpuriu, at�ta timp c�t beneficiul a fost condiţionat şi feudul nu a intrat �n proprietatea, ci doar �n posesia vasalilor, iar legătura stabilită prin omagiu a rămas una personală. �n momentul �n care, �ncep�nd cu secolul al IX-lea feudul poate fi moştenit ereditar vor apare şi primele crize ale sistemului. Ajung�ndu-se la situaţia ca un vasal prin moştenire să deţină feude de la mai mulţi seniori apare imediat problema faţă de care dintre aceştia trebuie să-şi facă datoria �n cazul �n care �ntre aceşti seniori se iscă un conflict. Aşa se ajunge la ierarhizarea omagiului, vasalul depun�nd �omagiu ligiu� sau principal faţă de unul dintre seniori, pe care trebuia să �l sprijine �n orice condiţii şi �omagiu plan� sau secundar faţă de ceilalţi seniori pe care era obligat să �i ajute doar �n afara obligaţiei principale şi doar dacă aceasta nu contravenea intereselor seniorului faţă de care a depus omagiu ligiu.

Relaţiile vasalice au generat prin caracterul lor o instituţie şi o mentalitate: cavalerismul, care la r�ndu-i a creat o elită războinică, o castă militară privilegiată s-ar putea spune; cea a cavalerilor. Aceştia reprezintă �n evul mediu una dintre cele trei categorii fundamentale ce constituie societatea medievală, aşa cum deja �n secolul al XI-lea sesiza Adalbert de Laon ce �mparte ierarhic oamenii vremii sale �n �oratores� adică cei ce se roagă, �belatores� adică războinicii, cei ce se luptă � cavalerii şi �laboratores� cei ce muncesc. �n categoria cavalerilor puteau intra doar oamenii liberi şi �n general cei ce proveneau din familii nobiliare. Doar cu foarte mici excepţii şi doar �n cazuri absolut speciale, pentru merite militare deosebite sau pentru servicii extraordinare, aveau acces �n această categorie oameni din alte pături sociale. �n general băieţii născuţi din familii cavalereşti urmau o educaţie specială, structurată pe cicluri de 7 ani. Astfel p�nă la vărsta de 7 ani, copilul era lăsat �n grija femeilor. Urma al doilea ciclu, �ntre 7 şi 14 ani, c�nd era �ncredinţat unui educator fie la un alt cavaler fie alături de alţi copii de aceeaşi v�rstă şi situaţie la curtea tatălui său. Educaţia din această perioadă se axa �n principal pe exerciţii fizice pregătitoare folosirii armelor şi pe m�nuirea armelor simple sau �nenobile�: arcul, praştia, b�ta. Pe l�ngă acest gen de educaţii aceşti tineri numiţi paji, erau iniţiaţi �n arta muzicii şi a poesiei prin care trebuiau să �ntreţină pe soţia cavalerului şi pe celelalte femei din anturajul acesteia. De la v�rsta de 14 ani, tinerii nobili deveneau scutieri şi se mutau de obicei la curtea unui senior mai mare unde �ncep pregătirea militară riguroasă �nvăţ�nd să m�nuiască armele cavalereşti: spada, lancea, scutul, buzduganul, securea de luptă. �n această a treia perioadă scutierii mai �n v�rstă puteau primi şi �botezul focului�, lupt�nd �n condiţii reale �n ceata armată a seniorului lor. La �mplinirea v�rstei de 21 de ani, tinerii scutieri erau consideraţi majori şi teoretic puteau să devină cavaleri. Practic �nsă nu toţi scutierii deveneau automat cavaleri la �mplinirea acestei v�rste deoarece noua calitate implica şi primirea unui feud care să poată �ntreţine un luptător individual. Din acest motiv unii scutieri răm�neau �ncă mulţi ani luptători �ntreţinuţi �n ceata unui cavaler mai mare sper�nd să se remarce pe c�mpul de luptă şi să fie �nzestraţi cu un feud �n urma unor fapte deosebite de arme. Cel ce avea posibilitatea să-şi procure un cal, un echipament adecvat şi un feud, fie prin grija familiei sau prin �nzestrarea unui senior � care �n acest caz devenea naşul t�nărului � putea deveni cavaler �n urma unui somptuos ceremonial la care participau numeroşi invitaţi din �ntregul ţinut. Ceremoniile se desfăşurau �ndeobşte la curtea viitorului senior şi debutau de cu seara c�nd t�nărul era �nchis �n capelă, unde trebuia să-şi petreacă noaptea �n costum de penitenţă, cufundat �n rugăciune şi meditaţie �mpăc�ndu-se cu Domnul. Nu �n ultimul r�nd se urmărea prin această �probă� şi testarea calităţilor psihice ale viitorului cavaler, căci �ntr-o perioadă dominată de misticism şi superstiţii petrecerea unei nopţi singur �ntr-o biserică nu era un lucru simplu. Dimineaţa zilei următoare debuta tot �n capelă cu slujba religioasă, prilej cu care candidatul primea absoluţiunea şi se �mpărtăşea depun�nd apoi jurăm�ntul de credinţă faţă de biserică, suveran şi starea de cavaler. După slujbă t�nărul se echipa de luptă şi trebuia să demonstreze calităţile sale militare �ntr-un turnir �n care se confrunta cu foştii săi colegi scutieri sau cu cavaleri invitaţi pentru a participa la acest eveniment. �n unele cazuri se practicau �nsă şi simple exerciţii de m�nuire a spadei şi a lanciei. Urma ceremonialul ��ncingerii� sau �loviturii� de cavaler. Un astfel de eveniment este redat �n imagini foarte sugestive �n �Codexul de la Oxford� a lui Mateus din Paris unde t�nărul candidat urcat pe un podium �mbracă aşa-numita �cămaşe de arme� purt�nd blazonul său �n timp ce doi paji �i leagă la picioare pintenii, unul dintre simbolurile cavalerilor. Apoi flancat de un scutier ce poartă lancea cu fanion şi scutul, seniorul �i ��ncinge� la br�u centura cu spada, cel mai �nsemnat simbol al cavalerilor. După sărutul seniorului urma �lovitura� de cavaler, aplicată de senior cu palma, cu mănuşa sau cu latul spadei şi care trebuia să fie ultima pe care un cavaler trebuia să o suporte fără să o răzbune. De obicei imediat după acest ritual urma omagiul vasalic pe care proaspătul cavaler trebuia să �l depună faţă de seniorul său. �n armură completă şi �ngenunchiat �n faţa seniorului aşezat de data aceasta �ntr-un tron, vasalul pune m�inile sale �mpreunate ca pentru rugăciune �ntre palmele seniorului său jur�nd credinţă şi fidelitate, ajutor şi sfat. Apoi seniorul �i �nm�nează vasalului un �nsemn al beneficiului cu care �l �nzestrează: un inel sigilar, o lance-drapel cu �nsemnele feudului respectiv sau pur şi simplu un bulgăre de păm�nt, o ramură de copac sau un mănunchi de spice din acel feud. Cu aceasta festivitatea propriu zisă era �ncheiată, �nsă de cele mai multe ori totul se termina cu un mare banchet. Aceste festivităţi la care se adunau cavalerii unui �ntreg ţinut sau chiar din zone �ndepărtate �mpreună cu familiile lor, erau şi un foarte bun prilej de punere la cale a logodnei celui ce de acum era considerat bărbat capabil să �ntemeieze o familie.

Viaţa cotidiană a unor astfel de cavaleri se desfăşura �n coordonate destul de spartane. Locuinţa cavalerească a fost iniţial turnul locuinţă, �donjonul�, o construcţie �n primul r�nd militară ce asigura �nsă şi adăpost cavalerului şi familiei sale. Aceste turnuri organizate �n general pe trei nivele: parter, etaj şi platformă de luptă, erau destul de neconfortabile, cu ziduri groase de piatră şi deschideri �nguste, de fapt ambrazuri de tragere, prin care lumina zilei pătrundea anevoios. Parterul era folosit �n general doar ca depozit şi nu avea deschidere de acces dinspre exterior. Accesul �n turn se făcea cu o scară mobilă direct la primul etaj ce reprezenta locuinţa cavalerului de unde pe scări interioare se cobora la parter sau se urca pe platforma de luptă. Mobilierul era extrem de sărăcăcios iar �ncălzirea precară a acestui spaţiu de locuit se realiza la �nceput printr-o vatră deschisă de la care fumul nu se evacua printr-un horn ci prin ferestre asigur�nd adesea şi afumarea şi conservarea unor produse din carne at�rnate �n tavan. Donjonul era iniţial �nconjurat cu un şanţ şi val de apărare cu palisadă �n interiorul căruia erau ridicate construcţii uşoare din lemn pentru adăpostul slugilor, grajduri şi coteţe pentru animale de curte. �n jurul acestor turnuri locuinţă se va dezvolta �n decursul timpului castelul nobiliar prin ataşarea unor clădiri anexe, a unei capele şi a unor ziduri de incintă. Ocupaţia principală a nobililor cavaleri era războiul iar �n vederea permanentei pregătiri de luptă participau la turniruri, care �n prima fază erau un fel de mini războaie sau la v�nătoare, un fel de război cu animalele sălbatice. Ambele �sporturi cavalereşti� erau destul de riscante şi se terminau adesea tragic. Turnirul se practica de fapt cu aceleaşi arme ce se foloseau şi �n război doar că nu erau ascuţite, iar o v�nătoare cavalerească urmărea răpunerea unor animale mari şi periculoase, fiind practicată tot cu arme cavalereşti şi mai rar cu arme de luptă la distanţă ca arcul sau arbaleta considerate nedemne şi generatoare de laşitate. Activităţi cavalereşti ce nu erau direct legate de război şi pregătirea militară se regăsesc mai ales �n muzică şi poezie, domenii �n care idealul cavaleresc de eroism, onoare şi fidelitate �şi găseşte c�mp de exprimare. Aşa sunt create adevărate capodopere ale literaturii universale ca romanele cavalereşti, eposurile de curte sau poemele eroice alături de creaţiile liricii de adolaţiune, transmise �nainte de aşternerea lor pe h�rtie prin cavalerii trubaduri ce colindau regatele medievale sau se �ntruneau �n aşa-numitele �turniruri ale trubadurilor� ca cel de la Wartburg din Turingia, cunoscut prin scrierile şi imaginile păstrate �n �Codex Manesse�.