Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Relaţiile vasalice şi cavalerismul

Din punct de vedere etimologic, termenii de “vasal” şi “vasalitate” au intrat în limbajul istoric derivând din rădăcina celtică “gwas” sau “gwasaul”, cu înţelesul de slujitor, de unde prin latinizare s-a ajuns la “vassus” sau “vassalus”, prin care se desemnează un om liber intrat în serviciul unui “dominus” sau “senior”, în schimbul unui beneficiu. Acest beneficiu este numit şi “feud”, termen ce provine din germana veche, “fehü” însemnând animal iar „fehü-od“ răsplată în animale, amintind de perioada migraţiei, în care răsplata unor fapte de arme se făcea cel mai adesea în vite.

Relaţia de interdependenţă personală datorată unui bun transferat în posesia unei persoane pe baza unei obligaţii contractuale prestabilite a existat din totdeauna dar nu a definit fundamentul relaţiilor sociale aşa ca în Occidentul medieval. Relaţii de tip vasalic au mai fost practicate şi în alte spaţii geografice sau în alte epoci. Încă în vechiul regat egiptean, în perioada dinastiei a VI-a, deci mileniul III î.d.C., regele înzestra pe înalţii funcţionari în schimbul slujbelor lor cu pământ ce nu putea fi înstrăinat ci doar moştenit, deci în posesie condiţionată. Şi în China „relaţii de tip vasalic” sau „feudal” sunt amintite din vremuri străvechi, dar cu certitudine ele sunt atestate din perioada dinastiei Tschou, cca. 1100 î.d.C., când funcţionează o reală ierarhie vasalică. Feudul chinez era numit „feng” şi putea exista ca beneficiu, „kvoh” sau ca alodiu „fuiung” iar vasalii erau ierarhizaţi pe cinci categorii: „kung” erau vasali ai coroanei, „hou” vasalii primilor urmaţi de micii vasali: „peh”, „tsi” şi „nan”. În Bizanţ sunt cunoscute din secolul al VII-lea d.C., aşa-numite „teritorii de soldă” acordate în schimbul serviciului militar „stratioţilor”, iar în lumea islamică este cunoscut încă din antichitatea târzie feudul numit „ikta” ca beneficiu condiţionat de serviciul militar. În Turcia relaţiile vasalice au supravieţuit impresionant de mult, sistemul pământului atribuit în schimbul serviciului militar desfiinţându-se abia în anul 1856.

În Europa apuseană relaţiile vasalice apar în secolul al VIII-lea, când se generalizează şi se legiferează practica existentă deja din perioada migraţiilor, de intrare a oamenilor liberi, capabili să poarte arme, în ceata militară, respectiv sub protecţia unui şef militar. În perioada migraţiei, şeful militar devenea proprietarul tuturor bunurilor capturate în urma campaniilor militare şi era cel ce hotăra împărţirea prăzii de război, în general a beneficiilor către luptătorii cei mai buni. În această perioadă, când comunităţile se aflau încă în mişcare, bunul cel mai de preţ îl reprezentau animalele, în special vitele, (Fehü), de unde un bun primit ca recompensă în urma unui serviciu prestat sau în vederea prestării în continuare a unui serviciu începe să se numească "feud" (Fehü-od). În momentul sedentarizării populaţiilor germanice, atributele şefului militar se transferă asupra regelui, care acum deţine ca singur proprietar, bunul cel mai de preţ dobândit în urma aşezării şi întemeierii primelor state: pământul. De acum, pe lângă termenul de feud, va apare tot mai des şi cu precădere în izvoarele de limbă latină, termenul de "beneficium", care era perceput în secolele VI-VII, în sensul său etimologic, de "binefacere", de răsplată pentru slujbe aduse anterior. În urma perceperii unei astfel de danii, cunoscută şi sub denumirea de "beneficiu necondiţionat" sau "alodiu", obligaţia vasalului înceta, el putând folosi pământul sau animalele obţinute în această formă fără să mai datoreze seniorului alte slujbe. Dacă dorea să mai obţină şi alte beneficii, el participa şi la următoarele campanii militare, fără o înţelegere prealabilă certă, sperând doar într-o recompensă în urma victoriei, a implicării sale personale în obţinerea acestei victorii şi desigur în cazul în care va supravieţui.

Situaţia se schimbă radical în secolele VIII-IX, când prin întărirea puterii centrale şi datorită sustragerii tot mai adesea a vasalilor cu beneficii necondiţionate de la îndatoririle militare, se trece la sistemul beneficiului condiţionat de îndeplinirea unor slujbe, ba chiar se încearcă transformarea vechilor danii necondiţionate în feude condiţionate de serviciul militar. Prin acordarea unui beneficiu viager condiţionat, între suzeran, numit iniţial "dominus" apoi "senior" şi vasal se încheie un contract bilateral prin care ambele părţi se puneau de acord asupra obligaţiilor reciproce bazate în special pe fidelitate şi ajutor şi consfinţite prin "omagiul vasalic", un legământ prin care vasalul devenea "omul" seniorului său. Un astfel de contract de vasalitate era valabil doar atâta timp cât cele două părţi îşi puteau îndeplini obligaţiile prestabilite şi doar pe perioada vieţii persoanelor care încheiau contractul. Neachitarea obligaţiei contractuale era automat considerată trădare sau în limbajul epocii „felonie” sau „hiclenie” şi însemna pentru vasal pierderea feudului, care putea fi atribuit unui alt vasal capabil să se achite de obligaţiile prestabilite. Desigur existau şi excepţii, Carol cel Mare stabilind printr-un capitulariu databil între anii 801 şi 813 condiţiile în care un vasal îşi putea părăsi seniorul, respectiv: dacă seniorul încearcă să-l aservească, deci să atenteze la libertatea sa, dacă seniorul atentează la viaţa vasalului sau la onoarea soţiei acestuia sau dacă având posibilitatea să-l ajute nu l-a ajutat. Dacă până în secolul al VIII-lea mulţi vasali numiţi şi "vasii pauperiores" erau adăpostiţi şi hrăniţi de senior aidoma cetei militare din perioada migraţiei şi confundându-se adesea cu servitorii de curte, începând cu secolul al VIII-lea se produce o radicală schimbare în statutul vasalului. Această modificare este determinată în special de modificarea strategiei şi tacticii militare, a concepţiei generale de purtare a războiului. În epoca migraţiilor, toţi bărbaţii apţi să poarte arme participau la campaniile militare, însă după sedentarizare şi după dobândirea unor loturi agricole fertile, mulţi foşti migratori se transformă în agricultori sedentari cărora nu le mai convine să-şi rişte viaţa şi să-şi părăsească ogoarele de câte ori regele purta război, mai ales că în această perioadă campaniile militare se purtau numai vara, când lucrările agricole erau în toi. În aceste condiţii, mulţi dintre foştii luptători preferau să se pună cu pământul lor sub protecţia unui senior pe care se obligau să-l întreţină iar în schimb acesta le prelua obligaţiile militare. Situaţia convenea şi regalităţii care începe să prefere o armată chiar mai mică dar de profesionişti bine echipaţi şi motivaţi, unei gloate numeroase de ţărani neantrenaţi, prost înarmaţi şi dornici doar să se întoarcă la gospodăriile lor cât mai curând. Mai mult decât atât, în această perioadă, pe întregul continent se produce o amplă transformare a organizării interne a armatelor. Din antichitate şi până în secolele VII-VIII, nucleul armatelor europene îl constituia infanteria, însă prin apariţia pe scena istoriei continentale a popoarelor de călăreţi asiatici şi apoi a arabilor, care datorită folosirii scăriţei de călărie dezvoltă trupe de cavalerie uşoară extrem de eficiente, apare necesitatea reformării structurale a oştirilor Europei. Majordomul francilor, Carol Martel, a fost se pare cel ce a sesizat importanţa trecerii rapide de la infanterie la cavalerie şi mai mult a creerii unei armate de cavalerie grea, cu care să se poată opune cavaleriei uşoare a arabilor care ameninţau teritoriul său. Marele strateg franc a observat excelent diferenţa între calul asiatic rapid, dar mic şi calul european mult mai masiv şi capabil să poarte în şa un luptător înarmat greu şi cu armură de protecţie, punând practic bazele armatelor ce vor domina evul mediu european şi câştigându-şi renumele de "părinte al relaţilor vasalice". Un echipament de cavalerie grea costa însă foarte mult şi nu era la îndemâna fiecărui luptător. Astfel echipamentul minim al unui cavaler costa 34 de solidi, respectiv: un cal de luptă - 7 solidi, o spadă - 7 solidi, o armură - 12 solidi, un coif - 6 solidi, un scut - 1 solid şi o lance - 1 solid, ceea ce echivala în epocă preţul a 17 boi. Prin urmare vasalul care era obligat să se prezinte la oaste cu un astfel de echipament, trebuia să deţină un beneficiu condiţionat suficient de mare ca să-i acopere cheltuielile de înarmare şi întreţinere. Datorită acestui cost ridicat, Carol cel Mare a stabilit prin lege în anul 805, în urma consiliului imperial de la Heristal, ca feudul minim al unui cavaler să cuprindă 12 manse ţărăneşti dependente. Cu alte cuvinte 12 gospodării ţărăneşti puteau susţine un luptător echipat cu armament de cavalerie grea, respectiv un cavaler prelua sarcinile militare ale luptătorilor pe care iniţial îi furnizau cele 12 gospodării. Aşadar raporturile între senior şi vasal erau stabilite şi în funcţie de mărimea sau importanţa beneficiului. Un vasal ce deţinea un beneficiu cuprinzând dublul sau triplul numărului de manse minim stabilit prin lege, trebuia să participe la oaste cu un număr proporţional de cavaleri pe care ori îi înarma şi întreţinea el, ori îşi subvasaliza beneficiul.

Necesarul mereu crescând de cavaleri pentru numeroasele campanii militare ale carolingienilor a dus însă foarte repede la o criză de feude, pământul regatului fiind în mare parte epuizat datorită daniilor necondiţionate oferite de merovingieni marilor seniori şi bisericii. Mai întâi Carol Martel încearcă să îşi răsplătească vasalii cu feude provenite din confiscarea marilor domenii deţinute necondiţionat de nobilii răzvrătiţi şi opozanţi ai politicii sale. După epuizarea acestei resurse, carolingienii îşi vor îndrepta privirea spre cel mai mare proprietar funciar după rege: biserica. Pământurile acordate ca beneficiu condiţionat bisericii, numite şi „precariu” aveau de fapt acelaşi statut juridic cu feudele cavalereşti însă obligaţia vasalică a bisericii nu era de natură militară ci spirituală. Spre deosebire de cavaleri care în schimbul beneficiului depuneau un omagiu personal şi prestau serviciu militar, preoţii sau călugării ce obţineau un beneficiu viager condiţionat îl preluau în numele instituţiei bisericii şi erau obligaţi în schimbul acestuia să se roage pentru mântuirea sufletului donatorului. Cum aceste rugăciuni continuau şi după moartea seniorului şi deci obligaţia contractuală era mereu îndeplinită de alţi şi alţi slujitori ai bisericii, contractul vasalic nu se putea desface prin dispariţia uneia dintre părţi aşa ca în cazul feudului cavaleresc, ceea ce determina practic blocarea feudului şi intrarea acestuia în posesia perpetuă a bisericii. Secularizarea parţială a pământurilor bisericii i-a pus la dispoziţie lui Carol Martel un imens fond funciar, pe baza căruia a reuşit să închege puternica armată vasalică francă. Desigur aceste măsuri au dus la încordarea relaţiilor cu biserica, motiv pentru care Pepin cel Scund, nevoit fiind din nou să apeleze la domeniul eclesiastic pentru armată şi în acelaşi timp interesat fiind în stabilirea unor raporturi cordiale cu papalitatea, s-a văzut obligat în anul 751 să acorde episcopilor dreptul de strângere a decimei bisericeşti pe toate pământurile regatului, indiferent cui aparţineau ele. Carol cel Mare, cu abilitatea sa diplomatică desăvârşită, pus fiind în aceeaşi situaţie ca înaintaşii săi, ştie să rezolve problema printr-un compromis. El a reuşit să îi convingă pe înalţii prelaţi că este periculos ca marile domenii ale bisericilor şi mănăstirilor să nu fie apărate de nişte cavaleri destoinici, capabili să ofere în timp util o protecţie eficientă acestor lăcaşuri de cult şi atunci când suveranul, prins de alte probleme sau aflat la mare distanţă, nu le poate veni destul de repede în ajutor. Ca atare sunt înzestraţi cu feude din domeniile eclesiastice vasali cavaleri într-un sistem de supunere mixt. Capitolele 7 şi 13 ale capitulariului de la Heristal, emis în anul 779, definesc acest beneficiu militar şi bisericesc ca „precariu din poruncă regească”, respectiv „precariae de verbo dominico” sau „precariae verbo regis datae”, posesorii lui fiind obligaţi să plătească bisericii o parte a censului adunat de la ţărani şi decima dublă. Prin acest sistem se ajungea de fapt la o dublă vasalizare, faţă de biserică şi faţă de rege. Vasalitate dublă sau multiplă apare de altfel şi prin stabilirea în capitulariul de la Heristal a participării la oaste proporţional cu mărimea beneficiului, ceea ce iniţial se încearcă a se rezolva de marii seniori prin înarmarea servitorilor de curte sau a scutierilor, ulterior însă din ce în ce mai mulţi vasali cu beneficii mari recurg la înzestrarea cu pământ a unor oameni liberi, deci la subvasalizare. În acest fel, vasalul regelui îşi crea el însuşi o ceată de cavaleri vasali care se înarmau şi se întreţineau dintr-un feud mai mic şi având aceleaşi obligaţii faţă de seniorul lor, ca acelea pe care acesta le avea faţă de rege. Astfel se întâmplă ca aceeaşi persoană să fie vasal al regelui şi senior al altor vasali mai mici generându-se ierarhizarea vasalităţii sau piramida vasalică excelent oglindită în cataloage heraldice ca „Schwabenspiegel” sau „Sachsenspiegel” din Germania, în care în vârful piramidei apare regele „primul scut”, urmat de principii eclesiastici „al doilea scut”, apoi principii laici „al treilea scut” iar la bază toţi ceilalţi vasali „al patrulea scut”. Această ierarhizare a fost repede acceptată de capetele încoronate care în acest fel pot mai uşor coordona administrarea statelor şi a armatelor. Deja Carol cel Mare afirma: „...şi fiecare să ceară supunere celor de sub ascultarea sa pentru ca să se supună şi să asculte şi mai bine de hotărârile şi poruncile noastre...”. În acest fel legăturile vasalice devin relaţia de bază a evului mediu, fiind practic indispensabile atât în raporturile dintre stat şi supuşi cât şi în cele stabilite între particulari. Această situaţie se legiferează sub Carol cel Pleşuv, în anul 847, când printr-un capitulariu se prevede ca fiecare om liber al regatului să fie vasal al regelui sau vasal al unui vasal al regelui. Sistemul vasalic a funcţionat destul de bine pe toată durata evului mediu timpuriu, atâta timp cât beneficiul a fost condiţionat şi feudul nu a intrat în proprietatea, ci doar în posesia vasalilor, iar legătura stabilită prin omagiu a rămas una personală. În momentul în care, începând cu secolul al IX-lea feudul poate fi moştenit ereditar vor apare şi primele crize ale sistemului. Ajungându-se la situaţia ca un vasal prin moştenire să deţină feude de la mai mulţi seniori apare imediat problema faţă de care dintre aceştia trebuie să-şi facă datoria în cazul în care între aceşti seniori se iscă un conflict. Aşa se ajunge la ierarhizarea omagiului, vasalul depunând „omagiu ligiu” sau principal faţă de unul dintre seniori, pe care trebuia să îl sprijine în orice condiţii şi „omagiu plan” sau secundar faţă de ceilalţi seniori pe care era obligat să îi ajute doar în afara obligaţiei principale şi doar dacă aceasta nu contravenea intereselor seniorului faţă de care a depus omagiu ligiu.

Relaţiile vasalice au generat prin caracterul lor o instituţie şi o mentalitate: cavalerismul, care la rându-i a creat o elită războinică, o castă militară privilegiată s-ar putea spune; cea a cavalerilor. Aceştia reprezintă în evul mediu una dintre cele trei categorii fundamentale ce constituie societatea medievală, aşa cum deja în secolul al XI-lea sesiza Adalbert de Laon ce împarte ierarhic oamenii vremii sale în „oratores” adică cei ce se roagă, „belatores” adică războinicii, cei ce se luptă – cavalerii şi „laboratores” cei ce muncesc. În categoria cavalerilor puteau intra doar oamenii liberi şi în general cei ce proveneau din familii nobiliare. Doar cu foarte mici excepţii şi doar în cazuri absolut speciale, pentru merite militare deosebite sau pentru servicii extraordinare, aveau acces în această categorie oameni din alte pături sociale. În general băieţii născuţi din familii cavalereşti urmau o educaţie specială, structurată pe cicluri de 7 ani. Astfel până la vărsta de 7 ani, copilul era lăsat în grija femeilor. Urma al doilea ciclu, între 7 şi 14 ani, când era încredinţat unui educator fie la un alt cavaler fie alături de alţi copii de aceeaşi vârstă şi situaţie la curtea tatălui său. Educaţia din această perioadă se axa în principal pe exerciţii fizice pregătitoare folosirii armelor şi pe mânuirea armelor simple sau „nenobile”: arcul, praştia, bâta. Pe lângă acest gen de educaţii aceşti tineri numiţi paji, erau iniţiaţi în arta muzicii şi a poesiei prin care trebuiau să întreţină pe soţia cavalerului şi pe celelalte femei din anturajul acesteia. De la vârsta de 14 ani, tinerii nobili deveneau scutieri şi se mutau de obicei la curtea unui senior mai mare unde încep pregătirea militară riguroasă învăţând să mânuiască armele cavalereşti: spada, lancea, scutul, buzduganul, securea de luptă. În această a treia perioadă scutierii mai în vârstă puteau primi şi „botezul focului”, luptând în condiţii reale în ceata armată a seniorului lor. La împlinirea vârstei de 21 de ani, tinerii scutieri erau consideraţi majori şi teoretic puteau să devină cavaleri. Practic însă nu toţi scutierii deveneau automat cavaleri la împlinirea acestei vârste deoarece noua calitate implica şi primirea unui feud care să poată întreţine un luptător individual. Din acest motiv unii scutieri rămâneau încă mulţi ani luptători întreţinuţi în ceata unui cavaler mai mare sperând să se remarce pe câmpul de luptă şi să fie înzestraţi cu un feud în urma unor fapte deosebite de arme. Cel ce avea posibilitatea să-şi procure un cal, un echipament adecvat şi un feud, fie prin grija familiei sau prin înzestrarea unui senior – care în acest caz devenea naşul tânărului – putea deveni cavaler în urma unui somptuos ceremonial la care participau numeroşi invitaţi din întregul ţinut. Ceremoniile se desfăşurau îndeobşte la curtea viitorului senior şi debutau de cu seara când tânărul era închis în capelă, unde trebuia să-şi petreacă noaptea în costum de penitenţă, cufundat în rugăciune şi meditaţie împăcându-se cu Domnul. Nu în ultimul rând se urmărea prin această „probă” şi testarea calităţilor psihice ale viitorului cavaler, căci într-o perioadă dominată de misticism şi superstiţii petrecerea unei nopţi singur într-o biserică nu era un lucru simplu. Dimineaţa zilei următoare debuta tot în capelă cu slujba religioasă, prilej cu care candidatul primea absoluţiunea şi se împărtăşea depunând apoi jurământul de credinţă faţă de biserică, suveran şi starea de cavaler. După slujbă tânărul se echipa de luptă şi trebuia să demonstreze calităţile sale militare într-un turnir în care se confrunta cu foştii săi colegi scutieri sau cu cavaleri invitaţi pentru a participa la acest eveniment. În unele cazuri se practicau însă şi simple exerciţii de mânuire a spadei şi a lanciei. Urma ceremonialul „încingerii” sau „loviturii” de cavaler. Un astfel de eveniment este redat în imagini foarte sugestive în „Codexul de la Oxford” a lui Mateus din Paris unde tânărul candidat urcat pe un podium îmbracă aşa-numita „cămaşe de arme” purtând blazonul său în timp ce doi paji îi leagă la picioare pintenii, unul dintre simbolurile cavalerilor. Apoi flancat de un scutier ce poartă lancea cu fanion şi scutul, seniorul îi „încinge” la brâu centura cu spada, cel mai însemnat simbol al cavalerilor. După sărutul seniorului urma „lovitura” de cavaler, aplicată de senior cu palma, cu mănuşa sau cu latul spadei şi care trebuia să fie ultima pe care un cavaler trebuia să o suporte fără să o răzbune. De obicei imediat după acest ritual urma omagiul vasalic pe care proaspătul cavaler trebuia să îl depună faţă de seniorul său. În armură completă şi îngenunchiat în faţa seniorului aşezat de data aceasta într-un tron, vasalul pune mâinile sale împreunate ca pentru rugăciune între palmele seniorului său jurând credinţă şi fidelitate, ajutor şi sfat. Apoi seniorul îi înmânează vasalului un însemn al beneficiului cu care îl înzestrează: un inel sigilar, o lance-drapel cu însemnele feudului respectiv sau pur şi simplu un bulgăre de pământ, o ramură de copac sau un mănunchi de spice din acel feud. Cu aceasta festivitatea propriu zisă era încheiată, însă de cele mai multe ori totul se termina cu un mare banchet. Aceste festivităţi la care se adunau cavalerii unui întreg ţinut sau chiar din zone îndepărtate împreună cu familiile lor, erau şi un foarte bun prilej de punere la cale a logodnei celui ce de acum era considerat bărbat capabil să întemeieze o familie.

Viaţa cotidiană a unor astfel de cavaleri se desfăşura în coordonate destul de spartane. Locuinţa cavalerească a fost iniţial turnul locuinţă, „donjonul”, o construcţie în primul rând militară ce asigura însă şi adăpost cavalerului şi familiei sale. Aceste turnuri organizate în general pe trei nivele: parter, etaj şi platformă de luptă, erau destul de neconfortabile, cu ziduri groase de piatră şi deschideri înguste, de fapt ambrazuri de tragere, prin care lumina zilei pătrundea anevoios. Parterul era folosit în general doar ca depozit şi nu avea deschidere de acces dinspre exterior. Accesul în turn se făcea cu o scară mobilă direct la primul etaj ce reprezenta locuinţa cavalerului de unde pe scări interioare se cobora la parter sau se urca pe platforma de luptă. Mobilierul era extrem de sărăcăcios iar încălzirea precară a acestui spaţiu de locuit se realiza la început printr-o vatră deschisă de la care fumul nu se evacua printr-un horn ci prin ferestre asigurând adesea şi afumarea şi conservarea unor produse din carne atârnate în tavan. Donjonul era iniţial înconjurat cu un şanţ şi val de apărare cu palisadă în interiorul căruia erau ridicate construcţii uşoare din lemn pentru adăpostul slugilor, grajduri şi coteţe pentru animale de curte. În jurul acestor turnuri locuinţă se va dezvolta în decursul timpului castelul nobiliar prin ataşarea unor clădiri anexe, a unei capele şi a unor ziduri de incintă. Ocupaţia principală a nobililor cavaleri era războiul iar în vederea permanentei pregătiri de luptă participau la turniruri, care în prima fază erau un fel de mini războaie sau la vânătoare, un fel de război cu animalele sălbatice. Ambele „sporturi cavalereşti” erau destul de riscante şi se terminau adesea tragic. Turnirul se practica de fapt cu aceleaşi arme ce se foloseau şi în război doar că nu erau ascuţite, iar o vânătoare cavalerească urmărea răpunerea unor animale mari şi periculoase, fiind practicată tot cu arme cavalereşti şi mai rar cu arme de luptă la distanţă ca arcul sau arbaleta considerate nedemne şi generatoare de laşitate. Activităţi cavalereşti ce nu erau direct legate de război şi pregătirea militară se regăsesc mai ales în muzică şi poezie, domenii în care idealul cavaleresc de eroism, onoare şi fidelitate îşi găseşte câmp de exprimare. Aşa sunt create adevărate capodopere ale literaturii universale ca romanele cavalereşti, eposurile de curte sau poemele eroice alături de creaţiile liricii de adolaţiune, transmise înainte de aşternerea lor pe hârtie prin cavalerii trubaduri ce colindau regatele medievale sau se întruneau în aşa-numitele „turniruri ale trubadurilor” ca cel de la Wartburg din Turingia, cunoscut prin scrierile şi imaginile păstrate în „Codex Manesse”.