5. Lumea islamică (I. M. Ţiplic) a) Arabia preislamică.
Formarea statului şi procesul de islamizare b) Califatul omayyad din
Damasc c) Califatul abbasid din Bagdad. Spania şi supravieţuirea omeyyadă |
PRELEGERI DE
ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA ŞI ORIENTUL APROPIAT Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN
MARIAN ŢIPLIC - pentru uzul învăţământului de zi
şi I.D.D. - © copyright: 2004 Prelucrare
Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural
Transilvanean în Context European
(IPTCE)
Califatul abbasid din Bagdad. Mişcarea
anti-omayyadă - apărută în Iran, reclamând tronul califal
exclusiv pentru membrii familiei lui Muhammad, pentru descendenţii lui
Abbas, unchiul Profetului - a organizat în 747 o mare răscoală în
Khorasan. Trei ani mai târziu, trupele rebele înving ultima
rezistenţă a armatelor omayyade şi Abu l-Abbas este proclamat
calif în marea moschee din Kufa, fondând o nouă dinastie şi
inaugurând o perioadă profund diferită în istoria Islamului.
Dinastia abbasidă, care în timpul celor cinci secole de domnie
(750-1258) a însemnat o perioadă de mare strălucire, începând din
secolul al XI-lea, urmată de o progresivă decadenţă, a
instaurat un regim politic absolutist de tipul vechilor monarhii orientale.
Hegemonia politică arabă se transformă într-o hegemonie culturală
arabă, care preia, asimilează şi vehiculează
tradiţiile culturale ale popoarelor supuse. Organizarea
administrativă se bazează pe ministere
(diwan), pe departamente specializate, conduse de un vizir, după
modelul persan; model care, de altfel, domină întreaga viaţă
publică şi privată. Printre
cei mai reprezentativi califi, din lungul şir al califilor abbasizi, au
fost al Mansur (754-775), Harun al Raşid (786-809), suveranul noctambul
din O mie şi una de nopţi
şi al Ma'mun (813-833); trei lungi domnii, trei perioade de stabilitate
în care se materializează virtuţile militare, administrative
şi intelectuale ale noului imperiu. Pe de altă parte, cu timpul are
loc şi un proces de dezagregare, de dislocare a statului în mai multe
formaţiuni politice, care respectau doar formal suveranitatea califului.
Chiar din primii ani ai acestei perioade, un membru al familiei omayyade
masacrate de abbasizi scapă şi ajunge în Spania, fondând o dinastie
independentă care s-a menţinut timp de mai bine de două
secole; emiratul şi apoi califatul său şi-au avut capitale la
Cordoba. Un alt calif stăpânea în Egipt şi astfel lumea
musulmană a avea trei califi simultan. Califatul abbasid este
desfiinţat în anul 1258 de armatele mongole, dar procesul de dezagregare
dura din secolul al IX-lea, când turcii preiau controlul politic asupra unei
mari părţi a califatului. Spania şi supravieţuirea omayyadă. Încă înainte de venirea
omayyazilor în peninsula Iberică, francii carolingieni îşi îndreptaseră
privirile asupra acestui teritoriu şi era logic, prin urmare, ca
abbasizii să folosească interesul francilor faţă de
ţara de dincolo de Pirinei împotriva uzurpatorului omayyad, în
funcţie de împrejurări. Această colaborare
franco-abbasidă s-a manifestat pentru prima oară prin schimburi de misiuni
diplomatice între cei doi suverani, Pepin cel Scurt şi Mansur, începând
cu anul 765. Scăpat
cu fuga din masacrul dinastiei sale, omayyadul 'Abd ar-Rahman întemeiază
în anul 138 al Hegirei/756, emiratul de Cordoba, care în timpul lui 'Abd ar-
Rahman III (912-961) se transformă în califat. Simbol al regatului, al
gloriei şi al culturii sale este marea moscheee din Cordoba, la care au
lucrat fără încetare, începând cu fondatorul dinastiei, toţi
suveranii omayyazi. |