Cuprins 

 

 

5. Lumea islamică (I. M. Ţiplic)

a) Arabia preislamică. Formarea statului şi procesul de islamizare

b) Califatul omayyad din Damasc

c) Califatul abbasid din Bagdad. Spania şi supravieţuirea omeyyadă

PRELEGERI DE ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ

 

I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA

 ŞI ORIENTUL APROPIAT

Autori: dr. ZENO - KARL  PINTER, dr. IOAN MARIAN ŢIPLIC

- pentru uzul învăţământului de zi şi I.D.D. -  © copyright: 2004

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

 

Califatul abbasid din Bagdad. Mişcarea anti-omayyadă - apărută în Iran, reclamând tronul califal exclusiv pentru membrii familiei lui Muhammad, pentru descendenţii lui Abbas, unchiul Profetului - a organizat în 747 o mare răscoală în Khorasan. Trei ani mai târziu, trupele rebele înving ultima rezistenţă a armatelor omayyade şi Abu l-Abbas este proclamat calif în marea moschee din Kufa, fondând o nouă dinastie şi inaugurând o perioadă profund diferită în istoria Islamului. Dinastia abbasidă, care în timpul celor cinci secole de domnie (750-1258) a însemnat o perioadă de mare strălucire, începând din secolul al XI-lea, urmată de o progresivă decadenţă, a instaurat un regim politic absolutist de tipul vechilor monarhii orientale. Hegemonia politică arabă se transformă într-o hegemonie culturală arabă, care preia, asimilează şi vehiculează tradiţiile culturale ale popoarelor supuse. Organizarea administrativă se bazează pe ministere (diwan), pe departamente specializate, conduse de un vizir, după modelul persan; model care, de altfel, domină întreaga viaţă publică şi privată.

Printre cei mai reprezentativi califi, din lungul şir al califilor abbasizi, au fost al Mansur (754-775), Harun al Raşid (786-809), suveranul noctambul din O mie şi una de nopţi şi al Ma'mun (813-833); trei lungi domnii, trei perioade de stabilitate în care se materializează virtuţile militare, administrative şi intelectuale ale noului imperiu. Pe de altă parte, cu timpul are loc şi un proces de dezagregare, de dislocare a statului în mai multe formaţiuni politice, care respectau doar formal suveranitatea califului. Chiar din primii ani ai acestei perioade, un membru al familiei omayyade masacrate de abbasizi scapă şi ajunge în Spania, fondând o dinastie independentă care s-a menţinut timp de mai bine de două secole; emiratul şi apoi califatul său şi-au avut capitale la Cordoba. Un alt calif stăpânea în Egipt şi astfel lumea musulmană a avea trei califi simultan. Califatul abbasid este desfiinţat în anul 1258 de armatele mongole, dar procesul de dezagregare dura din secolul al IX-lea, când turcii preiau controlul politic asupra unei mari părţi a califatului.

 

Spania şi supravieţuirea omayyadă. Încă înainte de venirea omayyazilor în peninsula Iberică, francii carolingieni îşi îndreptaseră privirile asupra acestui teritoriu şi era logic, prin urmare, ca abbasizii să folosească interesul francilor faţă de ţara de dincolo de Pirinei împotriva uzurpatorului omayyad, în funcţie de împrejurări. Această colaborare franco-abbasidă s-a manifestat pentru prima oară prin schimburi de misiuni diplomatice între cei doi suverani, Pepin cel Scurt şi Mansur, începând cu anul 765.

Scăpat cu fuga din masacrul dinastiei sale, omayyadul 'Abd ar-Rahman întemeiază în anul 138 al Hegirei/756, emiratul de Cordoba, care în timpul lui 'Abd ar- Rahman III (912-961) se transformă în califat. Simbol al regatului, al gloriei şi al culturii sale este marea moscheee din Cordoba, la care au lucrat fără încetare, începând cu fondatorul dinastiei, toţi suveranii omayyazi.