Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Califatul omayyad din Damasc.

În urma divergenţelor între cele două tabere, până la urmă a fost ales ca prim locţiitor al trimisului lui Allah (Halifa Rasul Allah), Abu Bekr, tatăl Aişei, soţia preferată a Profetului. Cu Abu Bekr şi cu următorii trei şefi ai noii comunităţi politico-religioase, au fost puse definitiv bazele instituţiei califatului, califul rămânând sursa unică a puterii politice.

Primul din cei patru califi pe care tradiţia îi desemnează sub numele de raşidun (inspiraţi) a fost Abu Bekr (632-634), în timpul căruia islamul îşi asigură stăpânirea asupra Arabiei, în special în regiunea centrală. Urmaşul lui a fost Omar ibn al-Khattab (634-644) şi în perioada califatului său, în urma victoriilor contra armatelor bizantine în anul 636, Siria şi Palestina devin teritorii ale nou creatului stat arab. A urmat cucerirea Irakului şi victoria împotriva Imperiului persan şi ocuparea Mesopotamiei. Latifundiile foste proprietăţi ale Imperiului Bizantin sau celui Persan au devenit domenii ale statului arab. Administrarea acestor domenii era lăsată în atribuţia organismelor locale existente, dar sub un atent control al guvernatorului numit. Conform principiului fundamental care călăuzea politica cuceritorilor, lumea era împărţită în musulmani şi ne-musulmani; existau deci două categorii sociale: a învingătorilor şi a supuşilor; între ultimii, privilegiaţi erau protejaţii (dimmi), practicanţii unei religii monoteiste, care în schimbul protecţiei acordate plăteau un impozit special. Domnia califului Omar se încheie după zece ani, el fiind asasinat de un sclav persan.

Pe tronul califilor inspiraţi s-a urcat Othman (644-656), un socru al lui Muhammad, care nu s-a dovedit la fel de incisiv în privinţa lărgirii graniţelor statului, deşi incursiunile militare au fost frecvente. Califatul lui s-a caracterizat prin polarizarea societăţii arabe şi prin apariţia discordiilor şi conflictelor interne. Ca urmare a acestei stări de lucruri Othman este la rândul său asasinat de un apropiat al său.

Noul calif, Ali ibn Abi Talib (656-661), nu a reuşit să facă faţă problemelor, fiind confruntat şi cu unele tendinţe de sciziune ale statului venite din partea guvernatorului Siriei, Muawiya, care s-a proclamat calif în anul 658. Treptat acesta şi-a extins dominaţia asupra Egiptului şi în anul 661, prin uciderea lui Ali, Muawiya a rămas singur stăpânitor. Noul calif a pus bazele unei dinastii, cea a omayyazilor, neacceptată de o minoritate (şiiţii), fideli memoriei şi drepturilor la califat familiei Profetului.

În cursul acestor lupte se definitivează şi unele tendinţe în sânul islamului, apărând trei orientări de tradiţie islamică: suniţii, şiiţii şi kharidjiţii.

Cei 90 de ani de domnie a dinastiei omayyade (661-750) au însemnat, din punct de vedere militar, cucerirea Maghrebului, a Khorasanului. Sub raport politic şi organizatoric, Muawiya a creat o monarhie ereditară cu tendinţe absolutiste. Cu omayyazii, islamul s-a înscris în plin Ev Mediu, ca prelungirea marilor imperii ale antichităţii. Teritorial, acest imperiu acoperă, fără Grecia şi Asia Mică, ţările unde s-au instalat statele succesoare lui Alexandru cel Mare, precum şi o bună parte a jumătăţii meridionale a cuceririlor romane. Faptul are consecinţe incalculabile: pentru prima dată, aceste două ansambluri, de la gurile Indusului până în Spania, sunt reunite sub aceeaşi autoritate, topite în acelaşi domeniu economic, destinate aceleiaşi culturi. Dintre califii omayyazi s-au remarcat îndeosebi Abd al Malik (685-705) şi al-Walid I (705-715), în timpul cărora imperiul cunoaşte maxima sa extensiune - din Spania până în oazele din Bukhara şi Samarkand.

Oricât de mare şi oricât de puternic va fi fost imperiul omayyad, crizele perpetue care-l zguduie, arată îndeajuns că arabii, părăsind peninsula, au dus cu ei obiceiurile tribale de instabilitate politică. Deşi, califii omayazi au încercat să înalţe interesele dinastice la rangul de principiu de guvernământ, chiar şi în cadrul clanului lor contestarea tribală era prezentă.