|
|
REPERTORIUL ARHEOLOGIC AL JUDEŢULUI SIBIU Autor: Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter,
Adrian Georgescu. ISBN 973-590-856-5, Editura Economică, Sibiu 2003. Volum realizat cu sprijinul deosebit al: Asociaţia NIKE – pentru sprijinirea
învăţământului şi cercetării istorice şi
arheologice sibiene; S.C. Clio Consult S.R..L.;
Fundaţia AZZOLA, Sibiu. Copyright ă 2004 by Editura Economică 2003. Seria Bibliotheca
Septemcastrensis III, Universitatea “Lucian
Blaga” Sibiu, Institutul pentru Cercetarea
şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European.
134.
Micăsasa (Mikeszásza, Feigendorf, Fägendorf),
comună Anul primei atestări scrise: 1267; possessio Mikazaza.[1] 1. Pe teritoriul satului, spre comuna
Ţapu, s-a găsit o săpăligă din corn de cerb şi
o brăţară de bronz cu semiove, de factură celtică
(CLRCTM). Poate
că pe acelaşi loc, numit Şesul Ţapului, a fost
identificată o aşezare aparţinând culturii Petreşti. Bibliografie: Téglás 1888a, p.
70; Andrieşescu 1912, p. 33; Marţian 1920, p. 433; Roska
1942, p. 182, nr. 234; 1944, p. 65, nr. 84; Kalmar 2000, p.
169. 2.
În MBl se află un depozit de bronzuri din secolul XIII î.Chr., seria
Uriu-Domăneşti, format din 10 seceri, care a fost descoperit pe
teritoriul localităţii (MBl). Bibliografie: Petrescu-Dîmboviţa
1977, p. 63. 3.
Un altar votiv[2] şi
alte obiecte de epocă romană semnalează existenţa unei
aşezări din această epocă pe teritoriul
localităţii. Bibliografie: Neigebaur 1851,
p. 253; Ackner 1856, p. 20; Gooss 1873-1874, p. 46; 1876,
p. 73; Bielz 1899, p. 19; Marţian 1920, p. 433; Popa
2000, p. 190. 4.
Drumul roman de pe valea Târnavei Mari este identificat între Micăsasa
şi Mănărade. Bibliografie: Neigebaur 1851,
p. 253; Ackner 1856, p. 20; Gooss 1876, p. 73; Christescu
1929, p. 103; 1937, p. 109. 5.
La Micăsasa s-a descoperit un denar de la Septimius Severus. Bibliografie: Mitrea 1978, p. 58; 1980,
p. 376, nr. 117. 6. O dată cu anul
1968 s-au început cercetările sistematice ale unui sit civil, de
epocă romană, în care s-au descoperit ateliere pentru
obţinerea ceramicii de tip terra sigillata, unul dintre cele mai
mari centre de olărit din Dacia romană. Aşezarea rurală
romană este semnalată încă din secolele XVIII-XIX prin
constatarea existenţei unor fundaţii de ziduri, cărămizi
şi ţigle, ceramică şi obiecte diverse. Aici s-au descoperit
şi 168 de monede romane, dintre care 3 sunt republicane şi 165
imperiale. Cea mai nouă este de la Filip Arabul. În aşezare s-au mai
descoperit 76 de fibule şi brăţări, cercei, mărgele
şi inele. Aşezarea îşi
începe evoluţia din prima jumătate a secolului II. – poate din
momentul cuceririi provinciei – şi şi-o încheie în al treilea sfert
a secolului III. Bibliografie: Mitrofan-Ardevan 1997, p. 119-133;
*** 2000, p. 68; Protase 2000, p. 158; Popa 2000, p.
173, 190, 207; 2002, p. 121-122; Munteanu 2003, p. 116. 7. Pe malul Târnavei Mari,
în vecinătatea aşezării descrise mai sus, s-a cercetat un
bordei al cărui fund era străpuns de un mormânt roman de
inhumaţie cu sarcofag şi altul fără. În zonă s-a
descoperit şi un mormânt de incineraţie în urnă. Bibliografie: Popa 2002, p. 122-123. 8. În secolul XIV se
ridică o bazilică gotică. În cor se
păstrează bolta gotică pe nervuri, o nişă
sacramentară şi o sedilia, ce trădează
caracteristici ale goticului târziu. În secolul XVII biserica
este deja parţial în ruină iar în secolul XVIII, din nava
centrală nu mai stă în picioare decât zidul de S. În 1796, când comunitatea
luterană se stinge, patrimoniul bisericii este împărţit între
comunităţile catolică şi reformată. Astfel, în anul 1877 se
constată că în corul vechii biserici se celebrează liturghia
catolică, iar în partea de V a vechiului edificiu se ţine slujba
calvină. Tot aşa se ajunge ca
în posesia comunităţii calvine să ajungă un clopot cu o
inscripţie[3] şi în
posesia comunităţii catolice, altul cu inscripţia[4]. Bibliografie: Vătăşianu
1959, p. 542; Fabini 1998, p. 179-181. |
