b

Cuprins

Prescurtări

• Abrevieri
• Literatură

Mediul geografic

Repertoriul descoperirilor (AZ)

Perioade istorice (AZ)

·         Paleolitic

·         Neolitic şi eneolitic

·         Bronz

·         Hallstatt

·         Laténe

·         Roman

·         Medieval Timpuriu

·         Medieval

·        Descoperiri Monetare

style='font-

  b 

 REPERTORIUL ARHEOLOGIC AL JUDEŢULUI SIBIU

– SITURI, MONUMENTE ARHEOLOGICE ŞI ISTORICE –

Autor: Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter, Adrian Georgescu.

ISBN 973-590-856-5, Editura Economică, Sibiu 2003.

Volum realizat cu sprijinul deosebit al: Asociaţia NIKE – pentru sprijinirea învăţământului şi cercetării istorice şi arheologice sibiene; S.C. Clio Consult S.R..L.; Fundaţia AZZOLA, Sibiu.

Copyright ã 2004 by Editura Economică 2003.

Seria Bibliotheca Septemcastrensis III, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European.

CAPITOLUL I

CADRUL GEOGRAFIC

Judeţul Sibiu este situat în partea de S a Transilvaniei, la N de Carpaţii Meridionali, între 45^o28' şi 46^o17' latitudine nordică şi între 23^o35' şi 24^o57' longitudine estică, în Podişul Transilvaniei (harta 1).[1]

În cuprinsul acestui teritoriu, clar delimitat, urmele de locuire în colectivităţi organizate sunt numeroase şi semnificative, fiind rezultatele unor procese istorice îndelungate şi complexe.

După mai multe forme de organizare administrativă de-a lungul secolelor, în anul 1921 a fost înfiinţat judeţul Sibiu, compus din 6 plase, cu o suprafaţă de 3619 km².

În 1926 plasa Sebeş intră în componenţa judeţului Alba, în 1950 se constituie regiunea administrativ-economică Sibiu (care însă, datorită modificărilor ulterioare, va fi integrată în regiunea Stalin, apoi Braşov), iar în 1968 a fost creat din nou judeţul Sibiu, în actuala sa formă, cu o suprafaţă de 5575 km².[2] Acesta este mărginit la N şi NE de judeţul Mureş, la E de judeţul Braşov, la SE de judeţul Argeş, la S de judeţul Vâlcea şi la V şi SV de judeţul Alba.

Suprafaţa sa reprezintă 2, 28 % din suprafaţa întregii ţări (5432 km²), iar populaţia 1, 97 % din totalul populaţiei României – 444.701 locuitori, la 1 iulie 1997. Dintre aceştia 48, 66 % (216.387 locuitori) sunt de sex masculin, restul – 51, 34 % (228.314 locuitori) de sex feminin. Conform datelor recensământului din 1992, structura etnică se prezintă astfel: 87,71 % români, 4,26 % maghiari, 4,14 % ţigani, 3,78 % germani, 0,11 % alte naţionalităţi.

Populaţia este concentrată în proporţie de 68,54 % (304.799 locuitori) în cele 7 oraşe – Agnita, Avrig, Cisnădie, Copşa Mică, Dumbrăveni, Ocna Sibiului, Tălmaciu – şi două municipii – Sibiu, Mediaş –, doar 31,46 % (139.902 locuitori) din totalul populaţiei trăind în mediul rural, în cele 53 de comune şi 174 de sate (dintre acestea 12 sunt înglobate oraşelor şi municipiilor).

Densitatea populaţiei pe teritoriul judeţului este de 81,9 locuitori / km².[3]

Reşedinţa judeţului se află în municipiul Sibiu, important centru industrial, cultural-ştiinţific şi turistic al României, în care este concentrată aproape jumătate din populaţia totală a judeţului.

În partea de S, hotarul judeţului coboară spre Olt, de unde urcă pentru a ajunge pe culmea principală a munţilor Lotrului, pe care o urmează cu fidelitate aproximativ 25 de km; apoi, aceasta se îndreaptă spre N, ajungând în valea Sebeşului (aproape de Oaşa Mare), pe care se menţine până aproape de Şugag. De aici, graniţa judeţului coteşte spre N, cu o linie sinuoasă ce traversează Valea Secaşului pe la V de Miercurea Sibiului, dealurile Secaşului, Valea Târnavei Mari (la V de Micăsasa), ajungând în podişul fragmentat dintre Târnava Mare şi Târnava Mică, la N de Velţ.

Graniţa de N se menţine între cele două Târnave, până la N de Prod, în Dealul Mare (punctul extrem nord-estic al judeţului). De aici ea porneşte spre S, traversează Târnava Mare, ocoleşte spre E bazinul de origine al Hârtibaciului, pentru a ajunge în final pe creastă, deasupra Podragului.

Urmărind limitele judeţului, rezultă o imagine extrem de variată a teritoriului său, care înglobează înălţimi muntoase, dealuri şi depresiuni largi, cu şesuri întinse şi netede. Diferenţa de nivel între cota maximă (2535 m – Vârful Negoiu) şi cea minimă (280 m – lunca Târnavei Mari, în aval de Copşa Mică) este de 1225 m.[4]

Relieful

Particularităţile morfologice ale principalelor unităţi de relief şi succesiunea lor pe verticală imprimă judeţului Sibiu un aspect general de munte şi podiş.

Munţii. Partea muntoasă, în sudul judeţului, aparţine Carpaţilor Meridionali, respectiv munţilor Făgăraşului pe de o parte şi munţilor Cibinului şi Lotrului pe de alta (aceştia sunt denumiţi generic de unii geografi Munţii Sibiului). Deşi aceste două grupe de munţi sunt relativ unitare ca alcătuire geologică şi ca vârstă, se deosebesc prin altitudine şi prin faptul că sunt delimitate natural prin defileul Oltului, la Turnu Roşu – Câineni. Întregul ţinut muntos este format din masive şi culmi, ocupând 30% din suprafaţa totală a judeţului. Rocile specifice sunt constituite din micaşisturi, paragnaise, şisturi cloritoase, sericitoase şi cuarţitice, amfibolite şi calcare cristaline, în general roci cu o şistuozitate accentuată.[5]

Munţii Făgăraşului, denumiţi şi Alpii Transilvaniei, sunt cei mai înalţi munţi de pe teritoriul României; nu se desfăşoară în întregime pe raza judeţului Sibiu.[6] Au aspectul unei creste zimţate pe care se înşiră mai multe piscuri cu înălţimi ce oscilează între 2200-2500 m (Vârtopu, Vânătoarea lui Buteanu, Paltinu, Lăiţa, Negoiu, Ciortea, Scara, Suru). Văile dintre acestea sunt scurte şi adânci, cu pante repezi, cu versantele acoperiţi de păduri, ceea ce le conferă o imagine de sălbăticie şi accesibilitate redusă. Din aceste motive se explică de ce această parte a lor rămâne un domeniu al activităţii forestiere, mai puţin al celei pastorale (excepţie de la această realitate face doar zona de la vest de vârful Ciortea, unde sunt întrunite condiţii pentru o extindere mai mare a păşunilor).

Defileul Oltului, cu o lungime – în judeţul Sibiu – de 12 km, are un aspect atrăgător şi un real potenţial turistic (ca întreaga arie a Munţilor Făgăraş). Reprezintă o importantă cale feroviară şi rutieră, fiind singura deschidere spre sud a regiunii Sibiului. Este cea mai uşoară dintre legăturile transcarpatice.[7]

Munţii Cindrelului şi Lotrului, deşi sunt prezentaţi ca fiind două grupe distincte, prin asemănări – care merg până la identitate – pot fi consideraţi o singură grupă, sub denumirea de munţii Sibiului. Au un caracter mult mai puţin aspru şi sunt mai ospitalieri decât Munţii Făgăraşului, astfel încât umanizarea lor este foarte accentuată şi trădează o tradiţie îndelungată. Aici se întâlnesc suprafeţe întinse de fâneţe şi păşuni de joasă altitudine (create de om); de aceea ocupaţia principală a locuitorilor acestei zone este păstoritul. În ultima perioadă, încercând să valorifice la maximum potenţialul acestora (forestier, hidroenergetic), oamenii au accentuat procesul de umanizare a lor.[8]

La marginea nordică a munţilor râurile au săpat un adevărat culoar depresionar, dar părţile lui componente (Depresiunea Făgăraşului, Depresiunea Sibiului – cu prelungirea ei vestică, Depresiunea Săliştii şi Depresiunea Apoldului) prezintă caractere mult diferenţiate, reflectate în modul de grupare al aşezărilor şi de utilizare a terenurilor.

Depresiunile se întâlnesc, aşadar în zona de contact dintre munţi şi Podişul Transilvaniei. Cele de pe latura sudică sunt foarte bine conturate – aici, depresiunile Făgăraşului şi Sibiului formează un culoar continuu şi clar delimitat, care se prelungeşte şi spre V. Această prelungire spre V, sub forma depresiunilor Săliştei şi Apoldului, fac, prin intermediul culoarului Visei, legătura directă dintre Sibiu şi valea Târnavei Mari.

Depresiunile ocupă aproximativ 20 % din teritoriul judeţului Sibiu.

Depresiunea Făgăraşului este cunoscută şi sub denumirea de Ţara Oltului. Aceasta este o unitate geografică extrem de bine conturată, între munţii din S şi podişul de la N şi aparţine doar într-o mică măsură (1/3) judeţului Sibiu.

Sub influenţa afluenţilor Oltului, care au o curgere rapidă din munte şi care au şi un anumit grad de eroziune şi depunere, depresiunea Făgăraşului are aspectul unei câmpii în trepte, care coboară spre N. Partea cea mai coborâtă se află la altitudinea de 350-400 m., desfăşurată sub forma unei fâşii înguste de 3-4 km., pentru ca spre munte terenul să se înalţe sub forma unor gruiuri (care apoi se transformă într-o ramă deluroasă) ce ajung până la 500 m.

Aşezările din această depresiune nu au căutat să se lipească de marginea muntelui, întrucât nu există condiţii nici măcar pentru dezvoltarea unei vieţi pastorale intense. Cele mai înalte sate se găsesc de o parte şi cealaltă a luncii Oltului, cele din dreapta adăpostite de abruptul de pe acea parte (Nou Român, Poieniţa, Glâmboaca, Săcădate, Bradu), cele din stânga pe terasele joase, spre marginea dinspre luncă (Arpaşu de Jos, Cârţa, Scoreiu, Sărata, Porumbacu de Jos, Avrig). Puţine sate s-au constituit la trecerea dintre terasele Oltului şi marginea sudică a depresiunii (Arpaşu de Sus, Cârţişoara, Porumbacu de Sus). Cele trei linii de sate corespund zonelor în care apar izvoare bogate. Aici, datorită climei ceva mai reci şi solurilor mereu spălate şi relativ sărace nu se dezvoltă culturile de cereale, ci cultura cartofului; de asemenea, o mare parte a terenurilor sunt folosite ca fâneţe şi păşuni.[9]

Depresiunea Sibiului este situată în dreapta Oltului, în locul în care acesta părăseşte Depresiunea Făgăraşului şi intră spre S, către munte. Ea este o depresiune de contact, dezvoltată mai mult în dauna podişului de la N şi are un pronunţat caracter asimetric, iar drenajul său se face prin Olt, către munte.

Larga întindere a suprafeţelor de acumulare fluviatilă (cu aspect de mici piemonturi sau terase) a făcut ca un număr foarte mare de localităţi să se fixeze de-a lungul Cibinului (Sibiu – situat pe treptele create de acesta, Tălmaciu, Veştem, Mohu, Cristian) sau la ieşirea din munte a afluenţilor săi (Tălmăcel, Sadu, Cisnădioara, Răşinari, Poplaca, Gura Râului).

Oferind avantajul unor legături uşoare cu toate regiunile vecine, Depresiunea Sibiului funcţionează ca o unitate geografică de convergenţă, în care se intersectează drumuri pornite din toate direcţiile. Între Olt şi Sebeş, planul înclinat care uneşte marginea munţilor cu partea cea mai joasă a depresiunii nu reuşeşte să estompeze diferenţa de nivel dintre înălţimile periferice de 800-900 m şi vatra depresiunii. În aceste condiţii, întreaga arie depresionară apare dominată dinspre S de un abrupt, pătruns de mai multe văi înguste, dar accesibil şi chiar ospitalier. La baza acestui pisc, acolo unde se poate porni către munte, s-au concentrat o serie de sate care formează aşa-numita Margine (Mărginime) a Sibiului.[10]

Depresiunea Săliştei prezintă extrem de multe asemănări cu depresiunea Sibiului (asimetrie generală, existenţa şesurilor aluvionare în trepte, aşezarea satelor şi includerea lor în zona de margine a Sibiului), motiv pentru care este considerată parte a acesteia.[11]

Depresiunea Apoldului reprezintă de fapt partea centrală a bazinului Secaşelor (deschisă către valea Sebeşului), din care doar o mică parte se situează pe teritoriul judeţului Sibiu. Asimetria se menţine şi în această depresiune, care se leagă de depresiunea Săliştei printr-o serie de dealuri joase, în care îşi au obârşia văile Aciliului şi Amnaşului şi pârâul Cernavodă. Imaginea acestei unităţi geografice este cea de gruiuri teşite, alungite către valea Secaşului şi asociate cu văi, care le despart. În acest context, aspectul general este cel de relief vălurit, cu pante domoale, aproape în totalitate despădurite, care astăzi reprezintă domeniul plantaţiilor de pomi fructiferi şi vii, în alternanţă cu arăturile şi suprafeţele acoperite cu fâneţe lăsate pentru coasă. Ea este o depresiune care leagă Ţara Făgăraşului de râul Mureş. Aşezările de aici sunt de două tipuri: cele situate pe suprafeţe netede de-a lungul văii Secaşului (Miercurea Sibiului, Apoldu de Jos, Ludoş) şi cele organizate în văile – strâmte – ale pâraielor (Aciliu, Apoldu de Sus, Amnaş, Dobârca) şi care, din această cauză, au fost obligate să se întindă şi pe versantele învecinate.[12]

Pe lângă aceste depresiuni, se remarcă şi existenţa câtorva mici bazinete şi culoare de vale (Sălişte, Miercurea – Apoldu, Roşia – Vurpăr, Alţâna – Caşolţ, Bazna – Balta, Chirpăr etc.).[13]

Nici ţinutul de podiş, care ocupă toată jumătatea de N a judeţului, acoperind cca. 50 % din suprafaţa acestuia, nu se prezintă sub forma unei singure unităţi continue şi invariabile, deoarece a fost segmentat de văile largi ale Hârtibaciului, Visei şi Târnavei Mari. Astfel, Podişul Transilvaniei ne apare împărţit în câteva subunităţi: Podişul Hârtibaciului (împărţit la rândul lui în două părţi de râul cu acelaşi nume), Podişul Secaşelor – situat la vest de culoarul Visei şi podişul dintre cele două Târnave (Podişul Târnavelor). Fiecare din aceste diviziuni geo-morfologice are trăsături specifice, constituindu-se în adevărate individualităţi geografice.[14]

Podişul Târnavelor este situat la N de depresiunile de sub munte; doar considerente geologice şi linia imaginară (cu aspect de pod, uşor ondulat) care s-ar obţine prin unirea culmilor şi dealurilor lui fac ca această regiune să poarte, totuşi, denumirea de podiş.

Este puternic fragmentat, dând naştere la masive deluroase sau grupuri de dealuri şi culmi secundare, bine delimitate şi clar separate între ele. Prezenţa unor localităţi relativ mari (Hoghilag, Dumbrăveni, Brateiu, Mediaş, Târnava, Copşa Mică, Micăsasa) arată ca valea Târnavei Mari reprezintă o axă principală de circulaţie şi convergenţă.

Ţinutul dintre Târnava Mare şi Olt (până la valea Visei) este cunoscut sub numele de Podişul Hârtibaciului, ca parte principală (în S) a Podişului Târnavelor; denumirea derivă de la numele celui mai important râu ce străbate regiunea. Înălţimea medie este aici de 650 m., văile sunt adânci şi largi, cu lunci netede care, către obârşie, prezintă unele mici depresiuni ce adăpostesc numeroase aşezări. Pădurile au rămas doar în câteva petice reduse ca dimensiuni, locul lor fiind luat de păşuni, culturi agricole şi pe versantul dinspre Târnava mare, de vii.[15]

Între depresiunile Săliştei şi Apoldului – pe de o parte – şi valea Târnavei Mari – pe de altă parte –, se găseşte Podişul Secaşelor. Această denumire se justifică atât prin netezimea sau ondularea largă a suprafeţei lui, cât şi prin suspendarea faţă de ariile joase din jur. Podişul este străbătut de o densă reţea de văi care l-au redus ca dimensiuni, determinând lărgirea depresiunii Apoldului şi cea a Secaşului, afluent al Târnavei.[16]

Clima

Datorită poziţiei geografice a ţării, cât şi formei lanţului carpatic, în această regiune se resimte acţiunea cicloanelor din nordul Oceanului Atlantic şi influenţa invaziilor de aer polar dinspre N, NV şi NE. În aceste condiţii, clima judeţului Sibiu, de factură temperat continentală, prezintă unele diferenţieri în funcţie de formele de relief. Astfel, temperaturile medii anuale oscilează între 9,4^oC pe valea Oltului şi sub 0^oC pe crestele cele mai înalte (Negoiu). În zonele montane verile sunt răcoroase, cu precipitaţii abundente, iar iernile friguroase, cu ninsori bogate şi strat de zăpadă persistent pe o perioadă lungă. În podişuri, verile sunt calde, cu precipitaţii dese, iar iernile reci, cu strat de zăpadă stabil.[17]

Temperaturile absolute – minima şi maxima – care s-au înregistrat la Sibiu sunt -34,4^oC la 2 ianuarie 1888[18] şi +39,5^oC în 7 septembrie 1946.[19]

Regimul precipitaţiilor variază în funcţie de unităţile de relief prezente. De aceea, cantităţile medii anuale oscilează între 650 mm în zonele depresionare şi peste 1300 mm pe culmile montane. Principalele vânturi bat din SV, V (Austrul – în sezonul cald), NV şi E (Mureşanul – primăvara şi vara), iar la sfârşitul iernii în depresiunea Făgăraş şi în depresiunea Sibiului bate dinspre SV un vânt cald, neregulat (Föhn), care determină topirea zăpezii (Vântul mare).[20]

Hidrografia

Prin modul de desfăşurare a teritoriului şi prin poziţia geografică, judeţul Sibiu se împarte între două bazine hidrografice: cel al Oltului (în proporţie de 2/3) şi cel al Mureşului (1/3), cu o densitate  medie de 0,9 km / km².[21]

Oltul, cel mai important râu care străbate judeţul Sibiu, drenează partea de sud a acestuia pe o lungime de 56 km şi colectează, pe partea sa stângă, râurile ce coboară din munţii Făgăraş: Arpaşu, Cârţişoara, Porumbacu – format din Şerbota şi Râul Mare –, Avrig, Moaşa, iar pe partea dreaptă apele Pârâului Nou şi ale Cibinului, cu afluenţii săi: Hârtibaciu, Sadu, Sebeş, Ruscior. Remarcăm că, datorită afluenţilor săi de stânga, în zona depresiunii Făgăraşului, Oltul înregistrează cea mai mare valoare a densităţii râurilor din ţară (1,4 km / km²).[22]

Cibinul porneşte sub numele de Râul Mare de pe faţa nordică a Cindrelului, prin două ramuri, cu obârşia în cele două căldări glaciare cu lacuri: Iezerul Mare şi Iezerul Mic. Acesta are o lungime de 58 km până la vărsarea în Olt şi o serie de afluenţi; cei mai importanţi sunt Pârâul Negru (sau al Săliştei), care la rândul său are o sumedenie de afluenţi (pâraiele Drojdia, Tilişca, Sibiel, Orlat), Sebeşul, pâraiele Cisnădiei şi Tocilelor, Sadu şi Hârtibaciul. Acesta din urmă are o lungime de aproape 90 km, curgând printr-o vale largă care aproape că taie în diagonală podişul cu acelaşi nume şi îşi adună afluenţii de pe ambele părţi, mai numeroşi fiind cei ce îşi au obârşia în dealurile dinspre Târnava Mare. Cei mai mulţi dintre aceşti afluenţi sunt mici prin dimensiuni şi volum şi poartă numele satului din bazinul lor de origine.[23]

Oltul mai primeşte, în aval de confluenţa cu Cibinul, pe porţiunea de defileu dintre Boiţa şi Valea lui Frate şi alţi afluenţi, dintre care demni de menţionat sunt Strâmba, Rândiboiul şi Râul Vadului. Aceştia prezintă caracteristicile comune apelor din regiunea de munte: curg prin văi adânci, cu versante repezi şi ape limpezi, dar cu modificări mari de debit.[24]

Partea de N şi NV a judeţului este traversată de Târnava Mare, care aparţine bazinului Mureşului, pe o distanţă de aproximativ 72 km. Cu excepţia Visei (cu obârşia în dealurile de la V de Ocna Sibiului), primeşte afluenţi fără o prea mare importanţă, care provin în cea mai mare parte din S, din Podişul Hârtibaciului.[25]

Sebeşul, afluent al Mureşului, cunoscut la origini şi sub numele de Frumoasa, formează hotarul vestic al judeţului. Afluenţii importanţi îi primeşte din Munţii Cindrelului, dar cel mai important dintre ei este Secaşul, cu o lungime de 42 km, ce traversează zona Apoldului, a Miercurii Sibiului, unde aduna câteva pâraie (Sângătin, Amnaş, Apoldu, Dobârca, Pustia, Gârbova).[26]

Partea nordică a judeţului este drenată de o mică porţiune a celuilalt Secaş, afluent al Târnavei.

Observăm că teritoriul judeţului Sibiu este racordat indirect la bazinul hidrografic al Mureşului, prin unii dintre principalii săi afluenţi (Sebeş, Târnava). Drenajul zonei prezentate, cu toată diversitatea sa morfologică şi hidrografică, este practic asigurat de trei râuri: Târnava Mare şi Sebeşul – orientate spre V şi N şi Oltul – spre S. Particularităţile reliefului şi climei evidenţiază două tipuri de regim ale râurilor: unul specific Carpaţilor Meridionali, cu ape mari începând din aprilie (datorită topirii zăpezilor) până în iulie (datorită ploilor), cu o scurgere minimă în timpul iernii şi unul propriu bazinului transilvan, cu viituri mari încă de timpuriu, cu debite minime în iulie, august şi septembrie şi cu unele creşteri în timpul ploilor de toamnă.[27]

Unele dintre aceste râuri au un potenţial hidroenergetic ridicat; astfel, pe Sebeş şi Sadu s-au construit, pe cursurile lor superioare, lacuri antropice de baraj, de acumulare (Negovanu, Gura Râului, Ighiş, Tău), piscicole şi de irigaţii. Există, de asemenea, la Ocna Sibiului, lacuri care au luat naştere în urma prăbuşirii tavanelor unor saline şi care au o certă valoare terapeutică: Brâncoveanu, Lacul fără fund, etc.[28]

Vegetaţia

De la început trebuie subliniat faptul că teritoriul în discuţie a aparţinut în mod evident pădurilor. Dacă astăzi nu se mai poate afirma acest lucru, aceasta se datorează intervenţiei umane, care a modificat peisajul, de-a lungul timpului, în mod radical. Astăzi, suprafeţe întinse din cuprinsul judeţului sunt total lipsite de păduri – Ţara Oltului, Depresiunea Sibiului, dealurile joase aflate de o parte şi de alta a culoarului Visei –, deşi învelişul solului şi unele rămăşiţe de pădure confirmă cele afirmate mai sus.

Cu toate că în general vegetaţia se încadrează în ansamblul celei central-europene, există totuşi unele elemente specifice numai acestei provincii, motiv pentru care o parte a florei este protejată prin lege. Sunt întâlnite patru mari etaje vegetale, fapt datorat dispunerii reliefului în trepte, etajate de la 2500 m până la sub 400 m, de la pajiştile alpine, până la palierul stejărişului.

Pe culmile munţilor Făgăraş, Lotru şi Cindrel, în zonele cele mai înalte, la peste 1900 m altitudine, se dezvoltă pajiştile naturale în compoziţia cărora intră gramineele cu frunze mari, bune de păscut (Poa alpina, Poa laxea, Poa minor), cu frunze tari şi ţepoase (păruşca – Festuca supina, ţăpoşica – Nardus stricta), cyperaceele (coarna – Carex curvula, rogozul scurt – Carex pyrenaica) şi dicotiledonatele (ochiul găinii –Primula minima, clopoţelul – Campanula alpina). Plantele des întâlnite în etajul alpin sunt : degetăruţul pitic – Soldanella pusilla şi păiuşul – Festuca porcii; dintre plantele rare se remarcă Aulaconium turgitum şi floarea de colţ (Leontopodium alpinum), iar în partea inferioară a etajului alpin apar tufele mici de bujor de munte (Rhododendron), coacăze de munte (Vaccinium vitis-idaea), merişor (Vaccinum myrtillus), care pot să coboare până în poienile din partea superioară a etajului pădurii de molid.

De la 1700 m în jos încep să se dezvolte etajele forestiere, începând cu cel al pădurii de molid şi terminând, în depresiuni, cu cel al stejarului.

Pădurile de molid (Picea abies) acoperă pantele munţilor până la 1300 m, de unde, până la cota 500 (pe pantele nordice ale munţilor Făgăraş şi Cindrel) sunt prezente pădurile de fag (Fagus silvatica), în amestec cu răşinoasele (brad, molid).

În Podişul Hârtibaciului predomină pădurile de gorun (Quercus petraea) în amestec cu cele de carpen (Carpinus betulus) sau cele de fag amestecate cu carpen, frasin, paltin, tei, etc., iar în depresiuni şi în culoarele depresionare se găsesc rămăşiţe ale pădurii de stejar (Quercus robur), în amestec cu alte esenţe lemnoase.

În 1971, suprafaţa acoperită cu păduri totaliza 187500 ha, adică 31,7 % din suprafaţa judeţului, aproximativ 3 % din întreaga suprafaţă împădurită a ţării.

Pe dealuri, în locul pădurilor defrişate sau dezvoltat pajişti de stepă, în care predomină grupările de iarba vântului (Agrostis tenuis), păiuşuri (Festuca sulcata) şi sadină (Chrysopogon gryllus), iar în podişuri terenurile de arătură.

Vegetaţia azonală, caracteristică luncilor râurilor mai mari, este compusă din zăvoaie de salcie (Salix alba, Salix cinerea, Salix fragilis), de anin negru (Alnus glutinosa), etc. Există, de asemenea, unele mici zone cu plante de baltă ca papura, pipirigul şi rogozul.[29]

Fauna

Extinderea suprafeţelor agricole şi de păşunat în detrimentul celor împădurite, vânatul excesiv, dezvoltarea transporturilor şi implicit intensificarea circulaţiei umane, sunt doar câteva elemente, principale, care au influenţat în mod negativ evoluţia faunei (în special a celei de interes cinegetic), în sensul scăderii dramatice a speciilor şi numărului de animale. În acest context a fost extrem de utilă adoptarea unei legislaţii care să ocrotească fauna şi flora naţională, multe dintre animalele întâlnite pe teritoriul judeţului Sibiu fiind declarate monumente ale naturii.

Cu toate acestea, fauna este variată şi adaptată, în cea mai mare parte, domeniului forestier. Astfel, pe crestele munţilor pot fi întâlnite turme de capre negre (Rupicapra rupicapra), iar în pădurile de munte şi în făgete – multe dintre ele de interes vânătoresc – amintim ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), cerbul (Cervus elaphus carpaticus), căpriorul (Capreolus capreolus), mistreţul (Sus scrofa), jderul de copac (Martes martes), vulpea, iepurele şi veveriţa.

Etajul alpin este domeniul păsărilor mici: fâsa de munte (Athus spinoletta spinoletta), brumăriţa (Prunella collaris collaris), mierla gulerată (Turdus torquatus alpestris), sturzul de piatră (Monticola saxatilis), ciocârlia de munte (Eremphila alpestris), potârnichea (Perdix perdix perdix). În etajele forestiere mai apar: cojoaica de munte (Tachodroma muraria), forfecuţa (Loxia), gaiţa de munte (Nucifraga caryocatactes), ciocârlia de pădure (Lulula arboreea), scorţarul (Sitta europeea), ciocănitoarea, mierla, sturzul, cocoşul de munte (Tetrao urogallus) şi ierunca (Trestates bonasia).

În fine, apele râurilor şi lacurilor sunt populate de păstrăv, biban, clean, crap, ştiucă, şalău şi mreană.[30]

Solul

Fragmentarea şi etajarea reliefului – impusă de diversitatea condiţiilor de formare fizico-geografice –  are drept consecinţă o varietate foarte mare a păturii de sol. Astfel, se întâlnesc soluri de la cele specifice pajiştilor alpine (situate la peste 2000 m), până la peticele de soluri brune de pădure, sau cernoziom puternic levigat.

De la 1700 m, de unde pădurea de molid se răreşte în detrimentul păşunilor alpine, se întâlnesc solurile închise la culoare, specifice acestora. Condiţiile climatice ale acestui etaj determină un profil al solurilor destul de simplu. În partea superioară a profilului stratigrafic se află un orizont de sol (15-20 cm) înţelenit, cu o mare cantitate de substanţă organică, care trece apoi brusc spre orizontul de bază format din materiale rezultate în urma descompunerii rocilor.

Sub peticele de jnepenişuri şi sub partea superioară a pădurii de conifere se găsesc solurile podzolice primare, la care se deosebeşte un orizont superior (maximum 15 cm), cenuşiu-deschis, care acoperă un orizont cafeniu închis sau brun-cafeniu. Acest sol este redus ca întindere, făcând trecerea către solurile brune acide montane podzolice, formate sub pădurea de munte. Acestea din urmă au o culoare închisă şi sunt foarte acide, datorită acumulării de humus turbos. Între 700-900 m se dezvoltă solurile brune montane de pădure, tipice sau podzolice, mult mai valoroase decât cele acide. Ele sunt folositoare pentru păşune, fâneaţă şi cultura cartofului.

În depresiuni sau de-a lungul văilor principale se întâlnesc solurile tinere, neevoluate, folosite cel mai adesea pentru cultura legumelor.[31]

Resursele naturale

Teritoriul judeţului Sibiu se împarte în două zone geologice, diferite atât ca vârstă şi alcătuire, cât şi sub aspectul resurselor de minerale utile pe care le conţin.

Zona de munte este lipsită în general de zăcăminte minerale, spre deosebire de partea nordică a judeţului, extrem de bogată în resurse ale subsolului de valoare deosebită. Pe latura nordică a munţilor Făgăraş, în raza localităţii Porumbacu de Jos, există depozite de calcare cristaline marmoreene în condiţii exploatabile, ce pot fi folosite ca materiale de construcţie. Tot în acest scop pot fi utilizate gnaisurile şi micaşisturile, aflate în cantităţi practic inepuizabile.

Nu lipsite de importanţă sunt carierele în care se exploatează argila (Dumbrăveni, Agnita, Şura Mare, Bazna şi Mediaş), nisipul (Aţel, Şeica Mare şi Brateiu) şi balastul (în albiile râurilor Olt, Cibin, Hârtibaci şi Târnava Mare).[32]

Datorită condiţiilor specifice în care a evoluat Bazinul Transilvaniei, pe teritoriul judeţului Sibiu pot fi întâlnite trei zone concentrice, cu caractere tectonice diferite şi cu o însemnătate deosebită în prezenţa şi evidenţierea zăcămintelor de sare şi gaz metan.[33] Acestea constituie de altfel şi principala bogăţie a judeţului, fiind legate de formaţiunile sedimentare ale Podişului Transilvaniei, depunerile de mare puţin adâncă şi cele lagunare, cunoscute încă din antichitate (zăcămintele de sare de la Ocna Sibiului), zăcămintele de gaze din Podişul Târnavelor (exploatate în prezent) şi izvoarele de ape minerale folosite în scopuri terapeutice.[34] Acestea din urmă sunt de două categorii :

·            apele clorosodice care provin din spălarea masivelor de sare sau a argilelor sărate care le acoperă. Acestea se întâlnesc de regulă în ocnele vechi, părăsite (Ocna Sibiului)[35];

·            apele clorosodice, iodurate şi bromurate care sunt de zăcământ, legându-se de gazele naturale de la Bazna şi Miercurea Sibiului.[36] Acestea sunt folosite pentru cura internă şi pentru cea externă (împreună cu nămolul depus pe fundul bazinelor din care izvorăsc apele).[37]

Zăcămintele de gaze naturale cu conţinut ridicat de metan (99%) se exploatează la Bazna, Copşa Mică, Nou Săsesc, Ilimbav, Ghijasa de Jos, iar cele de sare gemă – până de curând – în localităţi ca Ocna Sibiului sau Miercurea Sibiului.[38]

¤