|
Cuprins
8. Popoarele Europei Centrale şi de Sud-Est (I. M. Ţiplic)
a) Khaganatul avar (sec.
VI-IX)
b) Apariţia statelor
slave în Europa (sec. VI-XI)
Slavii
de răsărit. Rusia kieveană
Slavii
de sud. Bulgaria, Slovenia,
Croaţia şi Serbia
Slavii de vest
|
PRELEGERI DE
ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ
I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA
ŞI ORIENTUL APROPIAT
Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN
MARIAN ŢIPLIC
- pentru uzul învăţământului de zi
şi I.D.D. - © copyright: 2004
Apariţia statelor slave în Europa
(secolele VI-XI)
Discuţia în jurul originii slavilor a fost
şi încă este o problemă deoarece izvoarele antice nu
conţin referiri exacte aşa cum se întâlnesc în cazul celţilor
sau germanilor. Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi locuind în regiunea Vistulei
şi la nord de Dunărea de Jos. Procopiu din Caesarea îi
consemnează în secolul al VI-lea cu numele de anţi şi sclavini,
iar Iordanes spune că venezii se
trag din acelaşi trib care poartă trei denumiri: venezi, anţi
şi sclavini. La rândul său pseudo-Mauricios scrie despre ei
că anţii şi sclavinii se
aseamănă în ceea ce priveşte modul de viaţă,
moravurile şi dragostea de libertate. Cert este că, slavii în
migraţia lor spre vest au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în
zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de
tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele
VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi
croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri
migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o
bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am
văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării,
Nistru şi Vistula. De aici, slavii se răspândesc în trei
direcţii: spre nord-vest, spre bazinul fluviulu Volga şi lacul
Lagoda; către vest în direcţia Balticii şi a Elbei, dar
şi spre Munţii Boemiei şi Alpii Orientali; spre sud, în
Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc sclavinii.
În noile locuri unde s-au aşezat slavii,
agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură
principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut
şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre
exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei. Din punct de vedere al
organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza
destrămării societăţii gentilice, apărând marile
familii patriarhale - zadruge - sau
familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti
săteşti. La triburile slave care s-au aşezat în Balcani
primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului
al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o
parte a funcţiei eligibile de jupan
(şef de trib) în funcţie ereditară - cneaz -, iar pe de altă parte prin transformarea
teritoriilor ce reveneau jupanului
într-un fel de mici feude.
Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din
nord, din regiunea Vistulei, s-au separat în decursul aşezării lor
definitive în trei mari grupuri:
- slavii de est: ruşi, ucrainieni,
bieloruşi;
- slavii meridionali (sau sudici): sloveni,
croaţi, sârbi, macedoneni, bulgari;
- slavii occidentali (sau de vest): cehi,
slovaci, polonezi.
Slavii de răsărit. Rusia kieveană. Slavii de răsărit populau în special
teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi cursul mijlociu al
Niprului, grupul principal fiind localizat pe cursul superior şi
mijlociu al Niprului. S-a constatat că între anţii din secolele
VI-VII şi triburile slavilor rărsăriteni din secolele
următoare există o succesiune culturală şi istorică.
Teritoriul vechii Rusii este considerat de unii
cercetători vechea vatră de formare a slavilor şi pe acest
teritoriu, triburile slavilor de răsărit, organizate - în timpul unei îndelungate faze tribale
- în sate şi târguri de-a lungul Niprului, au fost unificate în urma
acţiunii scandinavilor varegi, ce s-au concentrat, datorită
activităţii lor preponderent comerciale, în oraşe mari precum
Novgorod şi Kiev. Întregul secol X e marcat de încheierea de contracte
comerciale care organizează sosirea convoaielor de monoxile concentrate
la Kiev. Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a
acestor regiuni deosebit de ameninţate de învaziile diverselor popoare
ale stepei, care căutau să-şi impună puterea între Volga
şi Dunăre.
Acţiunea unificatoare a acestor negustori
scandinavi nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui
proces de stratificare socială în rândul triburilor slave de
răsărit. Acest proces a fost generat de apariţia unor
conducători de triburi - jupani/cnezi - care, sprijinindu-se pe mici
armate personale - drujine -
îşi impun autoritatea şi pun bazele unor conduceri ereditare.
Apariţia statului kievean are la bază împletirea dintre procesul de
stratificare socială şi intervanţia scandinavă.
Descoperirile arheologice au arătat că, o dată cu veacul al
VIII-lea, ordinea patriarhală a început să se destrame,
constituindu-se grupuri familiale fără legături de rudenie
între ele. Pe cursul superior al Niprului aceste comunităţi erau
autonome, graţie abundenţei pădurilor ce formau un obstacol de
netrecut. În sud, comunicaţiile mai lesnicioase, precum şi
existenţa pericolului invaziilor nomade au făcut necesară
agregarea unor sisteme de alianţă între diferitele familii, apoi
între uniunile tribale. Numele triburilor ce figurează în Cronica vremurilor trecute reflectă
tocmai acest tip de organizare socială.
În secolul al IX-lea varegul Rurik a întemeiat un
centru de putere care va deveni ulterior unul dintre cele mai puternice state
ale Evului Mediu timpuriu din estul Europei. Rolul lui Rurik este subliniat
doar în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor,
scrisă în secolul al XII-lea, deci aproximativ două secole mai
târziu, cronică ce nu este confirmată şi de alte izvoare în
acestă privinţă. Harta arheologică a secolelor II-V,
pentru regiunile la care se referă Nestor, este aproape în
concordanţă cu informaţiile cronicii. În primul rând ritul de
înmormântare descris de el - înhumarea rămăşiţelor
corpului ars în urne - corespunde pe deplin ritului de înmormântare atestat
de aşa-numitele câmpuri de urne. În al doilea rând, drevlianii, care
locuiau în regiunile păduroase de pe dreapta Niprului, radimicii şi
viaticii aveau într-adevăr în perioada menţionată o
cultură inferioară polenilor.
Este posibil ca Rurik să fi ajuns prin
uzurpare, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, în fruntea centrului
de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod. Urmaşul său Oleg
este confirmat în mai multe izvoare bizantine, ruseşti şi
bulgăreşti, ca domnind în Novgorod înrtre anii 879-912,
perioadă în care reuşeşte să anexeze cnezatului de la
Novgorod oraşele Kiev şi Smolensk, unind triburile slavilor
ilmeneni cu cele ale slavilor poleni. Oleg îşi stabileşte capitala
la Kiev şi porneşte construirea unui sistem de fortificaţii
care să asigure protecţia şi supravegherea teritoriului noului
stat şi totodată intreprinde în 907 o amplă expediţie
împotriva Bizanţului, ajungând până la Constantinopol şi
impunând în urma tratalui de pace o serie de condiţii economice
favorabile negustorilor kieveni. Creşterea teritorială şi consolidarea
Rusiei vechi au continuat sub Vladimir Sviatoslavici (980-1015), în timpul
căruia Caucazul de Nord a fos subordonat cnezatului rus. De-a lungul
întregului secol al X-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost
perfect integrat în politica economică a Imperiului Bizantin.
Puterea supremă în noul stat creat
aparţinea marelui cneaz al Kievului, care-şi baza puterea pe
drujină, împărţită în drujina mare (boierii) şi
drujina mică (garda cneazului). Bazându-se pe aceste forţe Rusia
kieveană îşi va lărgi posesiunile, influenţa
politică şi comercială, bazându-se şi pe legăturile
matrimoniale cu curtea bizantină, dar tendinţele expansioniste au
fost de foarte multe ori stopate ca urmare a problemelor create în teritoriile
cnezatului kievean de populaţiile migratoare târzii, cum au fost
pecenegii, uzii şi cumanii. Împotriva primilor cneazul rus Vladimir
Sviatoslavici a fost nevoit să construiască în sudul
ţării o linie de fortificaţii pe râurile Stugna, Irpen, Trubej
şi să întărească fortificaţiile Kievului.
Religia creştină era bine
cunoscută de ruşii secolului al X-lea, negustorii şi
mercenarii varegi aduseseră cu ei credinţa creştină de la
Constantinopol. Convertirea ruşilor la creştinism are loc tot în
perioada lui Vladimir, care a profitat de excepţionalele
împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanţ
ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine.
Vladimir a uşurat introducerea creştinismului, pe de o parte datorită
creştinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită
căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea.
Bizanţul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem
complet de doctrină creştină şi o civilizaţie
creştină complet dezvoltată, fără a lua în calcul
că, implicit, curtea imperială dădea legitimitate dinastiei
rurikizilor. Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creştinism
de la bun început, iniţial limitându-se doar la câteva oraşe, în
timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al
XIV-lea. Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al
Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria Anei
de Kiev cu Henric I al Franţei, la mijlocul secolului al XI-lea, dar
după moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea ţării a fost
spulberată; războiul civil care a urmat a dat naştere unor
cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate a fost
menţinută doar de Biserică şi de mitropolitul Kievului
şi al tuturor Rusiilor. Această descompunere a statului kievean a uşurat
cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din
nord.
Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia şi Serbia. Migraţia slavilor într-o nouă regiune
şi contactul cu lumea bizantină au influenţat viaţa lor
economică şi socială. Acţiunile de jaf şi pradă
în Imperiul bizantin au contribuit la o mai mare diferenţiere de avere,
destrămând vechea comunitate gentilică. Aşezarea slavilor în
Peninsula Balcanică a intensificat evoluţia slavilor nu numai din
punct de vedere socio-economic, ci şi al organizării lor politice.
Primele astfel de formaţiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavinii.
Bulgaria.
În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre
mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei
Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei. Formarea
primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue
împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe
care s-au aşezat triburile slavilor. Dintre toate statele slavilor de
sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare
dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave
din Moesia Inferior. În istoria formării statului bulgar un rol bine
determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a
apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării
şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui
Asparuh. Aceşti protobulgari
vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile
lor îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor
populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii
însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce
a avut loc în cursul secolelor VII-VIII.
În urma incursiunii din 681, prin care
bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut
independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le
plătească subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost
stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii:
populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii. În cursul
secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a
început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-889), care
transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui,
Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar. În timpul
ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin
şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga
imperiul la plata unor subsidii. Cu domnia ţarului Petru (927-969)
începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018,
odată cu victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi
după acest moment Bulgaroctonul. În urma acestei victorii împăratul
dispune organizarea a două theme - Paristrion şi Bulgaria -, care
să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al
fostei provincii Scithia Major; cu aceeaşi ocazie este
desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei
şi până în 1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul
bulgar şi-a încetat existenţa.
Slovenia.
Triburile slave de sud au ajuns
la începutul secolului al VI-lea şi în regiunea Alpilor
răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării
Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv longobarde.
Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în
Carantania/Noricum (azi landul Kärnten din Austria), având capitala la
Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde
şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul
Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii
germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a
bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor. Existenţa
statului sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788
Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel Mare şi aici au
fost organizate două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic
Germanicul, a început colonizarea germană. În urma victoriei din 955,
asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei,
Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului
romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al
Carintiei.
Serbia. Sârbii de astăzi şi macedonenii,
descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de cursul inferior
şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri
muntoase acoperite de păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici
au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare
desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi
făcute de familiile mici şi aşa se explică faptul că
în Serbia familiile mari patriarhale - zadruge - s-au păstrat într-o
măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de
slavi. Prin aceasta se explică
de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele IX-X
această dezvoltare a luat mari proporţii. În afară de aceasta,
formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta
ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul
francilor şi Bulgaria.
Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea
sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut capitala la Rascia, fiind
confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste
manifestate de bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut
să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii
şi sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască
suzeranitatea bizantină; timp de două secole bizantinii şi
bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor. Renaşterea statului
sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în
condiţiile în care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul
Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub autoritatea sa mai
multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În
anul 1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051),
devine independent faţă de Bizanţ şi îşi
stabileşte capitala la Zeta. Noua refacere a cnezatului va atrage
interesul misionarilor catolici şi prin intermediul acestora are loc
creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea
cneazului Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege.
Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă,
destrămându-se din cauza disensiunilor interne şi a intervenţiilor
externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de
formare a unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din
vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate
aceste triburi.
Croaţia. Triburile slave ale croaţilor au ajuns în
prima jumătate a secolului al VII-lea până la ţărmurile
Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane
Dalmatia. În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor
şi ca urmare a acestei stări de dependenţă au fost
uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor. În
contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci
şi bulgari se constituie două regiuni în cadrul teritoriului
stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi
Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul
819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi bulgari,
astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub
suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al IX-lea.
Profitând de poziţia strategică mai
bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o
dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida
statul croat independent, fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir
(879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în timpul lu
Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar
iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.
Slavii de vest. Slavii de apus populau un vast teritoriu în
bazinul fluviului Elba, Oder şi Vistula şi se împărţeau
în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate
de slavii ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni,
cursul mijlociu şi inferior al Elbei era ocupat de uniunea triburilor
polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul Mării Baltice, s-au
stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi
pe râurile Vltava şi Morava s-au aşezat triburile ceho-morave
şi cele ale slovacilor.
Statul
lui Samo şi Moravia Mare. Teritoriul
Cehiei se mărginea la vest şi sud-vest cu un lanţ muntos,
denumit Pădurea Cehă, iar la nord-vest cu munţii Metalici. În
această zonă ocupaţia economică principală a fost
creşterea vitelor, completată de agricultură în zonele de
şes. Descoperirile arheologice referitoare la secolul al VI-lea dovedesc
că în Cehia şi Moravia se cultivau toate felurile de cereale, în
special meiul, orzul. Obiectele găsite în săpături
arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea unor mijloace
perfecţionate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi
trecerea la utilizarea roţii olarului. Apariţia timpurie a
oraşelor cehe este legată de progresul meşteşugurilor
şi comerţului, oraşele fiind la început aşezări
întărite - gradî -, locuri destinate reşedinţei cnezilor.
Începând cu 531 dinspre vest au apărut, la
graniţele acestui teritoriu locuit de uniunile de triburi ale slavilor
ceho-moravieni, francii, iar partea de răsărit a intrat sub
influenţa khaganatului avar, care îşi avea centrul în vestul
Pannoniei. Uniunile triburilor ceho-moraviene au intrat la sfârşitul
secolului al VI-lea sub influenţa francilor şi a avarilor,
ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct.
Începând cu secolul al VII-lea puterea avarilor a început să decadă
şi în anul 623/624 s-a creat prima mare uniune a slavilor de apus, în
fruntea căreia s-a aflat Samo - după unii un negustor franc,
după alţii un slav moravian. Una dintre menţiunile documentare
cu referire la acest "cneaz unificator" este la cronicarul franc
Fredegar, care şi-a scris opera între 640-660, ce spune despre Samo
că a fost un negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar alta
provine dintr-un izvor hagiografic, ce se referă al convertirea
triburilor carantane şi care consideră că Samo a fost un slav.
Oricare ar fi adevărul, sub autoritatea lui s-a aflat Cehia şi
Slovacia de vest, o parte din Slovenia, Austria de est şi teritoriile
până la Elba. Conform cronicii lui Fredegar, Samo a domnit 35 de ani,
aproximativ până în 658/659, dar nu avem alte ştiri cu privire la
evoluţia politico-socială a acestui prim stat al slavilor de apus,
menţionându-se doar că, armata sa era formată din cete numite
drujine, conduse de o aristocraţie militară. Prin coroborarea
informaţiilor privitoare la vecinii acestui stat se cunosc o serie de
atacuri pe care longobarzii şi apoi francii le-au întreprins în cursul
secolului al VII-lea. Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din timpul
domniei regelui Dagobert I (629-639), dar în urma unei victorii
obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la Wogastisburg, statul lui
Samo a obţinut independenţa.
În prima jumătate a secolului al IX-lea,
între Dunărea mijlocie şi cursul superior al fluviilor Elba şi
Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari cu
reşedinţa la Velehrad. În aceeaşi perioadă a început
şi activitatea de creştinare, prin misionarii catolici, a slavilor
apuseni. Primul conducător al Moraviei Mari a fost Mojmir (818-846),
care a reuşit să unească triburile slavilor moravieni şi
slovaci sub autoritatea sa şi a destrămat alianţa
îndreptată împotriva sa, alianţă a francilor cu cnezatul în
fruntea căruia se afla cneazul Pribina din Nitra. Ca urmare a
campaniilor militare din anii 833-836 Mojmir a anexat teritoriile cnezatului
lui Pribina, care se refugiază la franci, fiind un permanent pericol
pentru cnezatul moravian.
Ludovic Germanicul a reuşit să-l
răstoarne pe Mojmir, profitând de dorinţa nepotului acestuia,
Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar încercarea sa de a
impune statului slav dominaţia germană şi de a răspândi
credinţa creştină, prin misionari germani, a stârnit protestul
slavilor moravieni şi în final chiar al cneazului Rastislav (846-870),
care s-a răsculat împotriva regelui german. În încercarea de a
contrabalansa politica de forţă a lui Ludovic Germanicul şi de
a stopa expansiunea germană spre răsărit, Rostislav a pus
bazele unei organizaţii bisericeşti moraviene şi astfel a
încercat o apropiere politică de Bizanţ,
solicitând misionari din imperiu care să definitiveze organizarea
acestei biserici. În acest context au fost trimişi fraţii Constantin
(Chiril) şi Metodiu care au contribuit de o manieră decisivă
în crearea la aceste populaţii slave a unei biserici creştine de
orientare răsăriteană. Urmaşul lui Rostislav, Svatopluc
(870-894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui Ludovic Germanicul,
a păstrat independenţa cnezatului Moraviei Mari, consfinţită
printr-un tratat datat în anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim.
După acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins şi asupra
Pannoniei, unde a domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar şi asupra
teritoriilor locuite de slavi pe cursurile Elbei şi Oderului. Sub
urmaşii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va trece printr-o
perioadă de lupte interne, care în majoritatea cazurilor au dus la
separarea unor triburi slave, lucru ce a slăbit puterea militară a
cnezatului şi în anii 905-906 Moravia Mare a căzut sub loviturile
triburilor maghiare, ce au cucerit o parte a teritoriilor slovace. Din acest
moment are loc separarea drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii
constituindu-se în cnezat separat de cel al Moraviei Mari.
Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din
secolele VII-VIII, dar a fost parte integrantă din cnezatul Moraviei
Mari, procesul de separare etnică şi politică având loc la
sfârşitul secolului al IX-lea. Cehii au ieşit din componenţa
statului moravian cu zece ani înainte de destrămare şi sub cneazul
Bratislav I au reuşit să facă faţă atacurilor
maghiare. Boleslav I (935-967) şi Boleslav al II-lea (967-999) au
finalizat acţiunea de constituire a statului ceh, prin anexarea
teritoriului slavnicilor, ce aveau capitala la Libice şi a unei mari
părţi din cnezatul moravian după bătălia de la Lech.
La sfârşitul secolului al X-lea statul ceh şi cnezatul kievean au
ajuns să aibă o graniţă comună, care a dus la
strângerea relaţiilor politice între cele două state nou create
şi cu tendinţe expansioniste în centrul şi estul Europei.
Relaţiile politice au fost strânse şi ca urmare a unor
căsătorii dinastice ce au avut loc între reprezentanţii
ambelor curţi slave.
|
