|
CERCETĂRI ARHEOLOGICE ÎN PEŞTERA
CAUCE
(I)
(sat Cerişor,
comuna Lelese, judeţul Hunedoara)
English Abstract: ARCHAEOLOGICAL STUDIES IN THE CAUCE CAVE (I) Autori: Sabin Adrian LUCA,Cristian ROMAN, Dragoş DIACONESCU, ISBN 973-590-995-2 Cu contribuţii de: Eugen
ORLANDEA, Cosmin SUCIU şi
Corneliu BELDIMAN. |
|
. |
Cavitatea este puţin
cunoscută geologilor şi speologilor[2]
deoarece aici nu s-au dezvoltat forme de relief cavernicol spectaculoase
şi nu are o dezvoltare spaţială de anvergură.[3]
Pentru arheologi
peştera Cauce nu a fost cunoscută în acelaşi timp.
Acest obiectiv nu trebuie confundat cu cel semnalat de I. Andriţoiu[4]
şi nu este pomenit nici în repertoriul peşterilor cu urme de
locuire din România.[5]
Cadrul geologic al zonei în
care se află peştera Cauce (harta 2)
Perimetrul văii
Runcului este localizat în unitatea geologică cunoscută sub
denumirea de Dolomitele de Hunedoara[6],
formaţiuni de vârsta Carbonifer Inferior, aparţinând seriilor
bazice de Padeş, separate în unitatea epimetamorfică a
munţilor Poiana Ruscă.[7]
|
|
Masivul Poiana Ruscă
este constituit, din punct de vedere geologic, din şisturi cristaline
epimetamorfice traversate de corpuri magmatice: dolomitele, banatitele
şi andezitele.
În evoluţia geosinclinalului
– acolo unde a acţionat metamorfismul – s-au pus în evidenţă o
succesiune de şisturi cristaline, compuse din câteva serii litologice.[8]
Şisturile cristaline sunt separate, printr-o dislocaţie
majoră, în două unităţi tectonice: unitatea mezometamorfică
în sud şi unitatea epimetamorfică în nord, ultima alcătuind Cristalinul
de Poiana Ruscă.
Succesiunea
inferioară, atribuită Paleozoicului Inferior, reuneşte
termenii stratigrafici cei mai vechi ai cristalinului de Poiana Ruscă,
constituind Seria de Bătrâna. Elementele predominante sunt
reprezentate prin şisturile sericito-cloritoase. În cadrul acestui
material divers, de origine terigenă, se intercalează – pe alocuri
– roci verzi tufogene şi calcare, care apar sporadic şi au o grosime
ce nu depăşeşte câţiva metri.
Această unitate
litostratigrafică suportă sedimentele formaţiunilor
Devonianului Inferior, reprezentate prin Seria de Govăjdia. La
baza seriei se dispune un complex de şisturi sericito-cloritoase, iar
peste aceste formaţiuni se suprapune complexul şisturilor
grafitoase, al şisturilor sericito-grafitoase, cu intercalaţii de
cuarţite, al şisturilor cuarţitice cu calcit şi grafit
şi rocile carbonatice (dolomitele şi calcarele), la partea inferioară
a complexului.
Seria de Ghelar este dispusă peste şisturile grafitoase
ale Seriei de Govăjdia, fiind alcătuită din produse
tufogene aparţinând magmatismului bazic iniţial Devonian şi
din formaţiuni terigene şi carbonatice. Frământările
tectonice incipiente ale tectogenezei hercinice, însoţite de o
activitate magmatică intensă, determină – în cadrul Devonianului
Mediu – separarea în două zone faciale a masivului, în care se
dezvoltă Seria de Ghelar: faciesul sudic, de prag
(în zona Vadul Dobrii – Teliuc – Alun – Ruşchiţa) şi
faciesul nordic, de bazin (zona Arăneş – Iazuri – Tomeşti).
Seria de Padeş, aparţinând
Carboniferului Inferior, acoperă, în succesiune normală, Seria
de Ghelar, şi se caracterizează prin predominarea rocilor
terigene în care sunt intercalate importante masive de roci carbonatice, mai
ales dolomite, la partea inferioară, şi niveluri de metatufuri
acide, în partea superioară. Seria de Padeş apare în
subunitatea nordică a unităţii epimetamorfice a masivului
şi în prelungirea acestuia spre est, în fundamentul bazinului Strei.
Seria cuprinde trei formaţiuni litostratigrafice, în succesiune
normală, complexul fiind dominat de depozitele carbonatice (dolomitele
şi calcarele) şi de rocile terigene (şisturile
sericito-cloritoase, filitele sericitoase, grafitoase şi cuarţitele
negre). Aceste depozite formează masive – având, uneori, grosimi de 3000
m –, printre cele mai importante fiind cele de pe linia Hunedoara – Runcu –
Lelese. Ele alcătuiesc Dolomitele de Hunedoara. În masivul de
roci carbonatice menţionat, calcarele apar, cantitativ, subordonate, o
mare parte din suprafaţă fiind ocupată de dolomite, roci care
prin structura proprie sunt mai puţin carstificabile în profunzime.[9]
În unitatea
epimetamorfică se disting două subunităţi tectonice
delimitate prin dislocaţia direcţională Alun – Nădrag.
În subunitatea
nordică, cutele sunt largi, au flancurile line, faliile
direcţionale sunt rare, compartimentarea tectonică datorându-se în
special dislocaţiilor oblice şi transversale. Unitatea
epimetamorfică a masivului este constituită dintr-un anticlinoriu
central Arăneş – Tomeşti, pe ale cărui flancuri se
grefează toate celelalte cute.
Pe flancul sudic, cutele
sunt mai restrânse şi cu flancurile în general mai abrupte. Unei astfel
de descrieri de tectonică plicativă îi corespunde sinclinalul Dolomitelor
de Hunedoara.[10]
Unitatea
epimetamorfică a masivului Poiana Ruscă este puternic
compartimentată de numeroase falii, transversale şi
direcţionale, formate în perioade succesive, în parte rejucate. În zona
studiată – cea în care se află peştera Cauce – există
falia Cutin – Runcu ce delimitează spre nord-vest masivul Dolomitelor
de Hunedoara şi Calcarele şi Dolomitele de Groşi.
Aceasta se poate caracteriza ca o falie direcţională, jucând un rol
important în tectonica masivului.
Geologia zonei
Cerişor – Lelese
Perimetrul în
discuţie corespunde stratigrafic cu partea inferioară a Seriei
de Padeş şi cu partea superioară a seriei vulcanogene
bazice. Spre est, masivul carbonatic intră sub depozitele terţiare
ale Hunedoarei şi ale bazinului Streiului, iar spre vest este dislocat
de falia Ruşchiţa – Vadu Dobrii – Chergeş. Spre sud harta
geologică este completată de masivul carbonatic de la Luncani –
Tomeşti.
Structural, masivul de
Hunedoara reprezintă rama nordică a unui sinclinal cu direcţia
est–vest, flancul sudic fiind caracterizat de trecerea de la rocile
carbonatice la şisturile sericito-cloritoase şi cloritoase din zona
mediană a munţilor Poiana Ruscă. În sectorul Lelese –
Cerişor masivul este traversat de un mare dycke (formă de
relief cu aspect de zid, creată prin dezvelirea unei intruziuni lamelare
rezistente, pusă în evidenţă prin eroziune
diferenţiată)[11]
de roci bazice, care se încadrează între diabazele şi
microdioritele cu augit. Acest dycke depăşeşte 7 km
lungime, cu o grosime variabilă cuprinsă între 10 şi 14 m.
Spre est sunt predominante dolomitele, dolomito-calcarele şi,
subordonat, calcarele, iar spre vest sectorul este dominat de calcarele
dolomitice şi dolomitele (harta 2).
Sub raport macrotextural,
pentru valea Runcului, rocile carbonatice sunt prezente prin faciesuri
masive, considerate ca provenind din masele centrale ale vechilor recifuri
sau prin faciesuri orientate ce marchează părţile terminale
ale acestora (ex. dealul Romaneasa, unde exista un complex de peşteri
aflate în studiu).
Rocile din zonă se
caracterizează prin culoarea albă (valea Runcului) sau prin
diferite nuanţe de cenuşiu, gri-cenuşiu, până la
cenuşiul întunecat, ultima categorie fiind întâlnită pe dealul
Romaneasa şi valea Runcului. Culoarea rocilor diferă în
funcţie de stratificarea mai fină, iar cu cât sunt mai calcaroase,
cu atât sunt mai frecvente texturile stratificate şi şistoase.[12]
Din punct de vedere
mineralogic, rocile din perimetrul studiat sunt reprezentate prin
carbonaţi (peste 90%), la care se adaugă cuarţitele,
filosilicaţii, pirita etc.
În regiunea cercetată
fierul primar se fixează – în primul rând – în amestecuri izomorfe de
tip parankerit-ankerit, rare în zonă sau cu apariţii sub forma unor
„insule“ în masa dolomitului, produse de metasomatoză.[13]
Cadrul morfologic al
văii Runcului
Morfologia văii
Runcului se caracterizează prin culmi prelungi, netede, însorite şi
uniforme ca înălţimi, care dau un aspect de platou înalt zonei.
Locul corespunde, din punctul de vedere al suprafeţelor de netezire,
nivelului Ghelar (aparţinând suprafeţei medii Pădureni), aflat
la 600-680 m înălţime. Ea constituie cea mai periferică
şi joasă zonă montană, reducându-se la simple culmi de
intersecţie, puternic disecate de o densă reţea
hidrografică.[14]
Întregul relief de pe teritoriul văii Runcului este dezvoltat pe
substratul calcaro-dolomitic şi se caracterizează prin văi
înguste, versante abrupte, puternic împădurite, neospitaliere, cu
caracter pronunţat convex (foto 1-2. 4-7).[15]
Geneza şi morfologia
peşterii Cauce (plan 1-2, 4-5, 6-7)
Zona în care se află
peştera studiată este slab carstificabilă (plan 1; foto 3-4,
8, 13), roca de bază fiind calcarul dolomitic şi lipsind aproape în
totalitate formele clasice exocarstice (platouri, ponoare, lapiezuri etc.)
(foto 9-12).
Peştera Cauce este
una de versant, fosilă şi de mici dimensiuni (foto 18). Lungimea
peşterii este de 30 m, iar diferenţa de nivel de 6 m (plan 2).
Intrarea de mari dimensiuni este explicată genetic prin numeroasele blocuri
de incaziune care s-au desprins din tavan şi pereţi. După
intrarea de 6 m înălţime şi 7 m lăţime (foto 16-18),
urmează o sală-abri de 10 m lungime din care se ramifică, în
peretele estic, două mici galerii de 3 şi respectiv 5 m. Spre
sud-est sala continuă cu o galerie de 8 m lungime, scundă, atingând
în prezent 0,5 m înălţime, iar spre final 2,5 m. Speleotemele sunt
slab reprezentate. Peretele estic al galeriei finale este acoperit cu o
scurgere parietală. În tavan, de-a lungul unei fisuri, s-au aliniat
câteva stalactite mici, de 2-3 cm, şi microvaluri de 1-2 cm. Depozitele
de umplere de pe podea sunt prezente în cantităţi mari (comparativ
cu dimensiunile peşterii), fiind reprezentate prin nisip, argilă,
fragmente angulare de rocă rezultate din dezagregare, niveluri de
depuneri carbonatice şi sol provenit de pe versant (plan 4; foto 18-20).
Peştera Cauce
este modelată în regim liber, funcţionând în trecut ca o
exurgenţă. Cavernamentul actual are o dublă geneză:
coroziunea în partea finală şi coroziunea şi incaziunea în
sala de intrare (plan 1).
Incaziunea a fost
cauzată de golul carstic şi desprinderile gravitaţionale
favorizate de versant (plan 4-5).[16]
Spre est fenomenul de
coroziune a dus la formarea unor abriuri de mari dimensiuni, acestea
conţinând material arheologic.
Evoluţia depozitului
de umplere al peşterii Cauce
Intrarea de mari
dimensiuni este rezultatul unui intens proces de litofracţie, rezultat
al decompresiunilor gravitaţionale. Blocurile de 30-60 mł şi
materialul mărunt au format în faţa intrării un prag care a
determinat drenajul pluvial natural spre interiorul peşterii.
Sedimentul, cu
excepţia nivelurilor carbonatice şi a materialului angular, este de
origine autohtonă, provenind de pe platou, antrenat prin apele pluviale.
Perioadele de mare pluviaţie sunt marcate prin tipul de sedimentare, iar
perioadele de postpluviaţie arată modul în care apa străbate
peştera, încărcându-se cu CaCO3 şi percolând în
sala mare a acesteia. Momentele descrise sunt marcate de niveluri carbonatice
depuse pe suprafaţa sedimentului. Sedimentarea s-a produs în regim
liniştit, fapt care a permis conservarea resturilor culturilor
arheologice.
Date topo-climatice
Dependenţa formelor
de relief faţă de natura petrografică şi orientarea
structurii rocilor este evidentă. La aceste caracteristici se
adaugă eroziunea râurilor care – pentru zonele dolomitice – creează
văi cu versante mult mai abrupte decât cele care curg prin
şisturile cristaline.
Râul Runc – care
străbate pe aproape toată lungimea zona Dolomitelor de Hunedoara
– îşi adună izvoarele din vârfurile situate la nord-est de satul
Vadu Dobrii. Valea, strâmtă şi foarte sălbatică, are
aspectul unor chei şi, din această cauză, întemeierea de
aşezări omeneşti este, practic, imposibilă. Culmile de pe
marginea văii Runcului sunt fragmentate de pâraie permanente (12 la
număr, cel mai important fiind Sohodolul) şi temporare care
formează, la schimbările debitelor, adevărate văi
torenţiale care au, spre vărsare, profiluri abrupte.[17]
Cursurile de apă
tributare Runcului au tăiat în calcare văi radiale şi sunt
uşor meandrice. Coroborând datele de ordin morfologic cu cele de
natură orohidrografică observăm că microzona
calcaro-dolomitică apare ca o platforma de eroziune din versantul unui
râu important, cu spinări largi şi ondulate ale culmilor, separate
prin văi adânci. La linia sudică a dolomitelor de Hunedoara zona
prezintă creşteri ale altitudinilor culmilor principale de la est
(Ghelar; 750 m) spre vest (Vadul Dobrii; 1100 m). Pe interfluvii sunt situate
în prezent marea majoritate a localităţilor.
În partea de est a
munţilor Poiana Ruscă, climatul diferenţiat al masivului
stă sub influenţa microclimatului văii Mureşului şi
bazinului Streiului[18],
însă aspectul submontan al zonei conferă temperaturilor valori
puţin diferite de cele întâlnite în apropiere. Zona montană, cu
altitudini relativ mici, prezintă o medie anuală de cca 9-10oC.
Pentru comparaţie, zona Hunedoarei prezintă valori de 9,6oC,
cu temperaturi medii pentru anotimpul cald de 20-21oC şi cu
temperaturi de iarnă de 2-3oC. [19]
În ceea ce priveşte
datele medii extreme, din compararea datelor statistice cu observaţiile
de teren ale ultimilor 5 ani rezultă că durata medie a zilelor
fără îngheţ este de cca 200-210, prima zi de îngheţ a
anului fiind situată la mijlocul lunii octombrie, iar ultima la
începutul lunii aprilie. Aceste valori, diferite faţă de culoarul
Mureşului, se datorează unui micro-climat specific al zonei
Hunedoarei.
Etajarea pe altitudine a
reliefului şi caracterul maselor de aer influenţează şi
aici regimul precipitaţiilor. Din datele comparative reiese faptul
că luna cea mai ploioasă a anului este iunie (1000 mm), iar cele
mai puţine precipitaţii cad în lunile decembrie, ianuarie,
februarie, media acestora fiind de 60 mm. Aceste valori sunt omologate pentru
zona montană mijlocie, ele putând fi oscilatorii.[20]
Media cantităţii
de precipitaţii medii multianuale are valori între 700-800 mm pentru
sezonul cald 400-450 mm şi 300-400 mm pentru sezonul rece. Aceste date
sunt influenţate de diferenţele de altitudine şi de
circulaţia maselor de aer.[21]
Zonele depresionare sau văile cu grad diferit de deschidere
conservă şi determină diferenţe de temperatură
şi precipitaţie, efecte care influenţează dinamica
umană, apariţia şi dezvoltarea vegetaţiei etc.
Circulaţia aerului,
pentru zona periferică, este vest–nord-vest în timpul iernii şi
est–sud-est în timpul verii, cu o valoare de 18% pentru vânturile de
nord-vest, în partea de nord-est a munţilor Poiana Ruscă. Cele mai
noi măsurători făcute pentru zona în discuţie sunt cele
de la Hunedoara, efectuate în anul 1969. Acestea au arătat faptul
că pentru luna mai direcţia predominantă a vântului a fost
sud-vest, iar în lunile iunie-august est–nord-est–est[22].
Nuanţele
submediteraneene (banatice), tipice zonei oraşului Hunedoara, se
regăsesc şi în arealul geografic din care face parte peştera Cauce.
Acestea sunt sesizate mai ales în domeniul florei şi a faunei.
Cadrul natural (soluri,
faună, floră, surse de materii prime şi căi de
comunicaţie)
Răspândirea şi
diversitatea tipurilor litologice reflectă distribuţia şi
calitatea solurilor pe care acestea au luat naştere. Solurile din partea
de est a masivului sunt puţin variate, în general litomorfe,
caracteristică motivată de existenţa şisturilor
cristaline, care constituie rocile parentale principale.[23]
Cadrul natural – marcat de
râul Runc la nord, platoul Ghelarilor la sud, localităţile Runcu
Mare şi Zlaşti, la vest şi, respectiv, est – se
caracterizează prin existenţa unor grupe de soluri zonale,
puţin diverse: automorfe, hidromorfe, litomorfe, asociaţii montane
şi submontane de soluri automorfe (unele slab dezvoltate).[24]
Din această ultimă grupă fac parte solurile silvestre,
podzolice brune, brune-gălbui şi brune acide, asociate cu redzine
şi terra rossa formate pe calcare, tipuri de soluri ce apar cu
preponderenţă în estul munţilor Poiana Ruscă.[25]
Solurile podzolice brune, răspândite îndeosebi în arealul ocupat de platoul Ghelarilor, au un conţinut
sărac în azot şi sunt tipice unor zone cu făgete montane
şi de păduri formate dintr-un amestec de fag şi
răşinoase, cu un climat mai răcoros şi cu
precipitaţii bogate, uniform repartizate.[26]
În schimb, solurile brun-gălbui apar în asociere – în zona supusă
analizei – cu pădurile de foioase, zona fiind mai bogată în
precipitaţii, uniform repartizate pe anotimpuri. Orizonturile superioare
ale acestor tipuri de soluri, cu podzolire secundară, se
individualizează prin culoarea gălbuie, determinată de
existenţa oxizilor de fier, puternic hidrataţi.
În zona în care se
află peştera Cauce, în urma intervenţiei antropice prin
defrişarea pădurilor de foioase şi limitarea extinderii lor,
au rezultat întinse pajişti ierboase folosite ca fânaţuri.
Fertilitatea acestor soluri variază în funcţie de regimul de
umiditate, de troficitatea minerală şi azotare, de expunere şi
conţinutul de schelet, în prezent agricultura rămânând
subordonată altor ramuri economice, decizie motivată prin gradul
redus de fertilitate al solurilor.[27]
Solurile dominante în zona
studiată rămân cele litomorfe, care includ rendzinele
roşii-brune şi terra rossa, răspândite de la
vărsarea Runcului până în dreptul satului Govăjdie. Spre est,
zona este ocupată de rendzine şi rendzine brune.
Înspre zona montană rămân predominante solurile silvestre
brune-gălbui şi solurile brune acide.[28]
Terra rossa reprezintă solurile
ce provin din argilele reziduale din calcare, relativ sărace în minerale
primare. În condiţiile unui climat tropical, în vremurile geologice,
şi de alternare a anotimpurilor calde şi umede cu cele calde şi
uscate, s-au acumulat hidroxizi de fier nehidrataţi care au determinat
culoarea roşie a acestor argile. Solurile slab sau moderat acide, cu o
fertilitate mijlocie, pot da rezultate pentru agricultură numai
dacă li se aplică intervenţii cu N, P şi K.[29]
În zona calcaroasă,
podzolirea solurilor este împiedicată de acţiunea carbonatului de
calciu existent aici, iar prezenţa cationilor de calciu determină
formarea şi acumularea unor cantităţi importante de humus în
sol.[30]
S-a demonstrat că
substratul are un rol determinant în formarea şi evoluţia rendzinelor.
Astfel, prin procese specifice – dezagregarea mecanică, gonflarea
şi contractarea argilei, acţiunea vegetaţiei şi faunei –,
pe aceste substraturi calcaroase, rendzinele evoluează în
direcţia solurilor rendzinice brune.[31]
Distribuţia în
zonă a vegetaţiei este subordonată etajării pe
altitudine, de complexitatea solurilor şi de variaţia
climatică. Zona cercetată se încadrează în etajul
pădurilor de foioase, mai precis în subetajul pădurilor amestecate
de fag (Fagus silvatica) şi carpen (Carpenus betulus), cu
dezvoltare deosebită între 600-850 m altitudine, în asociere cu ulmul
(Ulmus), stejarul şi gorunul, ultimul instalându-se mai ales pe partea
sudică a versantului stâng, aval, al văii Runcului. Versantele
acestuia sunt ocupate pe cca. 5 km în amonte de vărsare cu aceste specii
de arbori (foto 1-2, 5-7). Aici se află plasată o zonă de
tranziţie spre etajul coniferelor, zonă extinsă cu
păduri montane şi chiar colinare (fag, carpen), care pătrund
până în zona de platou, despădurită astăzi.[32]
Acestor specii li se adaugă mesteacănul (Betula pendula),
întâlnit mai ales în pâlcuri izolate, dar şi salcia şi plopul,
aflate cu totul întâmplător pe cursurile văilor secundare tributare
râurilor Runcu şi Cerna.
Un alt element rar al
zonelor calcaroase, mai ales pe versantele sudice ale văilor, sunt
şi tufele de liliac (Syringa vulgaris), arealul fiind
presărat şi de alţi reprezentanţi ai vegetaţiei
balcanice şi submediteraneene.
Subarboretul, alături
de liliac, este caracterizat de prezenţa alunului (Corylus
avellana), cornului (Cornus mas) şi a păducelului
(Crataegus monogyna).[33]
Platoul Cerişor –
Lelese se caracterizează prin pajişti montane cu păiuş
roşu, ţepoşică şi iarba vântului
care se transformă treptat în pajişti ierboase secundare. Pe
anumite porţiuni de pe întinsul acestui platou, în locul pădurilor
de gorun există zone de vegetaţie specifice pajiştilor
stepelor, în compoziţia cărora intră plante mezofile
(iarba vântului, pieptănăriţa) şi xerofile
(păşunile de stepă).[34]
Dintre fructele
valorificabile amintim: zmeura (Rubus idaeus), murul (Rubus
hirtus), fragul (Fragaria vesta), coacăzele (Bruckenthalia
spiculifolia) şi afinele (Vaccinium myrtillus).
Factorii combinaţi ai
reliefului, climei şi vegetaţiei determină repartiţia, densitatea
şi componenţa faunei în această zonă. Ea este
reprezentată printr-un număr mare de specii din clasa mamiferelor.
Amintim căprioara (Capreolus capreolus), iepurele (Lepus
europaeus), vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), mistreţul
(Sus scrofa) şi ursul brun (Ursus arctos).
Păsările
întâlnite în acest areal sunt specifice întregului judeţ Hunedoara.
Acestea sunt: ciocănitoarea (Dendrocopos), gaiţa
(Garrulus glandarius), fazanul (Phaseanus calchinus) şi păsările
de pradă.
Fondul ihtiologic este
reprezentat prin fauna păstrăvului (Salmo trutta fario) –
mai ales, pe sectorul din amonte de Govăjdia, pe valea Runcului –
şi cea a lipanului (Thymallus thymallus), specii ce se regăsesc pe majoritatea
cursurilor de apă nepoluate din estul munţilor Poiana Ruscă.
Reptilele sunt
reprezentate prin şopârle, şerpi şi salamandre.
Demnă de remarcat este prezenţa viperei comune (Vipera
berus) şi cu totul excepţional a celei cu corn (Vipera
ammodytes).
„Opacitatea” dovezilor
arheologice din zonă – asociată unei insuficiente cercetări a
istoriei şi preistoriei – nu a ajutat la acumularea de informaţii
concrete legate de problematica surselor de materii prime.
În primul rând, lemnul
a constituit pentru zona studiată, cu siguranţă, cel dintâi
şi cel mai folosit material pentru confecţionarea uneltelor,
armelor şi a structurii locuinţelor, dar şi pentru
încălzit, în condiţiile specifice locuirii în peşteră.
Alte materii prime
prezente din abundenţă sunt mineralele utile şi diverse
tipuri de rocă folosite pentru obţinerea de unelte cioplite
sau şlefuite.
Cât priveşte agricultura
şi nivelul la care se practica aceasta în preistorie pe munţii
Poiana Ruscă, nu ştim prea multe lucruri. Cunoaştem că
platoul (zonele despădurite) putea fi exploatat agricol. Plantele comestibile
(cerealele, în primul rând) puteau constitui, mai degrabă, obiectul unor
relaţii de schimb, dezvoltarea agriculturii locale fiind stânjenită
de structura şi aspectul reliefului.
Legată în parte de
agricultura primitivă rămâne şi exploatarea animalelor.
Recentele cercetări arheologice, completate cu parcurgerea bibliografiei
istorice privind zonele montane şi submontane, precum şi studierea
particularităţilor actuale ale zonei, arată faptul că
preocuparea predominantă şi constantă aici rămâne,
fără îndoială, creşterea animalelor şi
vânătoarea, această constatare rezultând şi din studiul
preliminar al resturilor osteologice, uneltelor şi armelor din os
şi corn descoperite în peştera Cauce.
Sub
raport cantitativ, cel mai răspândit material litic folosit de
comunităţile din arealul studiat rămâne „silexul” (de fapt
calcedonii, opaluri etc.). Acesta îşi găseşte originea, în
primul rând, în zona văii Mureşului – pentru „silexul de Banat”
–, în aval de oraşul Deva. Prin cercetări recente, proprii, a fost
identificat un nou depozit pe valea râului Zlaşti, în amonte de satul
Arăneş, exploatat, posibil, în preistorie.[35]
Alte posibile surse de „silex” au putut fi localizate la linia de contact
dintre zona dolomitelor şi terasele aluvionare, în arealul satelor Nandru
– Valea Nandrului (valea Petacului), la nord de satul dispărut
Cinciş (pe plaja actualului lac de acumulare) şi, din surse
bibliografice mai vechi, la Bârcea Mare (Valea Cernei).[36]
Abordarea sistematică
a sedimentului peşterii Cauce a permis sesizarea exploatării
unor depozite (cuiburi) fosilifere în vremea purtătorilor culturilor ce
au ocupat-o. În nivelurile aferente acestor culturi au fost descoperite
moluşte din specia CONUS şi DENTALIUM[37]
care provin, cu mare probabilitate, din depozitul de la Buituri, situat în
partea de nord-est a oraşului Hunedoara, depozit de vârstă
Sarmaţian-tortoniană (Badenian).[38]
Cât priveşte
depozitele de sare sau izvoarele saline, constatăm absenţa
totală a acestora în zonă, acest produs putând fi importat
pe căile de acces de pe valea Mureşului.
Strâns legată de
activitatea metalurgică surprinsă în această peşteră
este exploatarea cuprului, aflat în zăcăminte de tip „porphyry
copper”, asociate rocilor eruptive calcaroalcaline, specifice stadiului de
subducţie. De exemplu, zăcămintele de cupru, asociate
magmatitelor banatitice, le regăsim la Deva (la nord de munţii
Poiana Ruscă), Veţel, Săcărâmb, Ruda – Barza,
Stănija şi Poiana (Munţii Metaliferi).[39]
Depozitele
de argile aluvionare, plasate în special pe văile râurilor şi a
afluenţilor secundari ai acestora, sunt uşor de exploatat şi
dau un material mulţumitor pentru satisfacerea nevoilor în domeniul
ceramicii (cursurile inferioare ale Zlaştiului, Cernei, zona
oraşului Hunedoara – toate plasate la linia de interferenţă cu
dealurile în care se află pietrişuri, luturi şi nisipuri).
În ceea ce priveşte
căile de comunicaţie, cele mai facile drumuri de urmat pentru a
popula zona, în general, şi platoul Cerişor – Lelese, în
particular, le reprezintă cursurile văilor râurilor şi culmile
paralele cu acestea. Cu siguranţă, Mureşul – până la
nivelul actual al cunoştinţelor – a reprezentat cea mai
importantă punte de comunicaţie a epocii, prin culoarul său
larg şi uşor de urmat. Însă, văile afluenţilor
săi (Cerna, spre exemplu), apar marcate cu puncte arheologice care
jalonează penetrarea şi utilizarea acestora ca rute de acces în
preistorie.
Cu siguranţă
că nici drumurile / potecile de culme nu erau evitate, din pricina
relativei uşurinţe cu care acestea puteau fi parcurse de-a lungul
poienilor de culme joasă, specifice masivului.
O ipoteză de lucru se
dezvoltă şi prin încadrarea zonei montane cu accesibilitate dinspre
Banat spre Transilvania (munţii Poiana Ruscă) în sfera unor rute
circulate la nivelul preistoriei datorită, în primul rând, înălţimilor
medii scăzute (1000-1100 m) şi scurtării distanţelor
parcurse între cele două zone etno-istorice prin traversarea
directă a masivului muntos.
Concluzii
Descrierea cadrului
fizico-geografic al arealului în care s-a descoperit peştera Cauce
pare, la prima vedere, mult prea amănunţită pentru un studiu
arheologic. Am insistat asupra acestei problematici pentru a ne forma o
imagine cât mai corectă asupra motivelor pentru care oamenii
preistoriei, şi nu numai, au preferat şi preferă pentru
locuire aceste zone, în aparenţă izolate. Am mai încercat acest tip
de studiu pentru aşezări de suprafaţă cercetate în
ultimii ani.[40] Imaginea
formată este – după opinia noastră – extrem de relevantă
atunci când ajungem la reconstituirea modelelor de habitat şi la exploatarea
acestora.
Realizarea unui „profil”
geo-morfologic, climatic, pluviometric, de vegetaţie şi faună
a zonei studiate ne orientează spre mai multe concluzii legate de
caracteristicile locuirii în perioadele vechi:
-
zona nu este optimă pentru agricultură nici acum, dar – cu
atât mai sigur – nici în preistorie;
-
creşterea animalelor aici poate depăşi caracterul
sezonier, datorită climei blânde iarna şi masei mari de materie
vegetală uscată ce se păstrează în mod natural peste
anotimpul rece;
-
vânătoarea este una dintre ocupaţiile accesibile şi
rentabile în acest areal;
-
merită menţionate zăcămintele de materii prime
exploatate, cu siguranţă, în preistorie, în vederea obţinerii
uneltelor şi armelor din piatră cioplită, şlefuită
sau turnate din metal;
-
adăposturile din peşteri sunt excelente pentru locuit – mai
ales în peşterile de mici dimensiuni, uscate şi fără
curenţi de aer –, dar şi pentru căutarea legăturii cu
strămoşii, ca locuri de cult sau de înmormântare;
-
descoperirile din peşteri, dar şi cele de pe terase,
demonstrează faptul că există căi de comunicaţie,
peste munţii Poiana Ruscă, care facilitează şi
scurtează legăturile dintre părţile de vest şi est a
acestora, dintre Banat şi Transilvania; aceste „drumuri” sunt jalonate
prin descoperirile din peşteri, în special; poate că peşterile
sunt „etape obligatorii” de popas; în sprijinul acestei idei putem invoca,
pentru zona de est a munţilor Poiana Ruscă, descoperirile incluse
în această lucrare, iar pentru partea de vest descoperirile publicate
recent sub formă monografică de Sorin Petrescu.[41]
Toate aceste observaţii rezultate în urma unui studiu teoretic dar amănunţit, vor fi confirmate, în continuare, prin analizarea materialului arheologic recoltat în urma săpăturilor sistematice, precum şi prin conectarea la caracteristicile stratigrafice ale depunerilor cercetate.
