ARCHAEOLOGICAL STUDIES IN THE CAUCE CAVE (I) chapter3

CERCETĂRI ARHEOLOGICE ÎN PEŞTERA CAUCE (I)

(sat Cerişor, comuna Lelese, judeţul Hunedoara)

English Abstract: ARCHAEOLOGICAL STUDIES IN THE CAUCE CAVE (I)

Autori: Sabin Adrian LUCA,Cristian ROMAN, Dragoş DIACONESCU, ISBN 973-590-995-2

Cu contribuţii de: Eugen ORLANDEA, Cosmin SUCIU şi Corneliu BELDIMAN.

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Nivelul II. Cultura Turdaş

Depunerile aparţinând acestei culturi sunt dispuse sub forma a două subniveluri distincte.

La baza stratului (subnivel IIa) se află vasele pictate cu bitum în stil Tăualaş.

Restul depunerilor s-au descoperit într-un subnivel (IIb) cu elemente Foeni-Mintia, Precucuteni şi Turdaş.

În urma acestor observaţii considerăm că depunerile stratului IIa şi IIb au caracter ritualic. În favoarea acestei supoziţii vine atât structura pe categorii a materialului ceramic (specia uzuală este reprezentată foarte slab, mare parte din vase reprezintă forme, ornamente speciale şi rare în siturile de suprafaţă).

Cultura Turdaş este definită pe baza cercetărilor de la Turdaş-Luncă. Situl arheologic eponim culturii Turdaş era cunoscut încă din secolul trecut.[1] O dată cu anul 1875, Z. von Torma şi-a început cercetările ce au arătat caracterul preistoric al descoperirilor de aici.[2]

După un deceniu de la dispariţia baronesei-arheolog, au loc noi cercetări la Turdaş realizate, în anul 1910, sub conducerea lui M. Roska. Conducerea Muzeului Transilvaniei se întreba care erau reperele stratigrafice ale materialelor arheologice descoperit, mai ales că în doar câteva zeci de ani Mureşul rupsese, deja, cca 80 de metri din staţiune.[3]

M. Roska, s-a ocupat şi de studiul colecţiei Z. von Torma, ce a totalizat peste 10.000 piese, provenite mai ales de la Turdaş, dar şi din Valea Nandrului, peştera Nandrului şi peşterile Geoagiului. Majoritatea pieselor aparţin neoliticului, eneoliticului, dar sunt şi materiale arheologice din epoca bronzului, hallstattiene, materiale celtice, piese romane sau din perioada migraţiilor.[4]

Săpături pe o suprafaţă mică au fost executate la Turdaş de Vl. Dumitrescu în anii '30, ai secolului nostru. Cercetarea s-a efectuat în colaborare cu O. Floca, proaspăt numit director al muzeului din Deva. Din discuţiile avute cu Vl. Dumitrescu în anii '80 rezultă că reputatul cercetător nu a săpat în zona centrală sau de est a aşezării. Acesta afirma că aşezarea nu se mai păstrează, aserţiune preluată de mulţi dintre cercetătorii contemporani.[5]

I. Paul a efectuat – la rândul său – cercetări de mică amploare în acest sit.[6]

Cercetări de suprafaţă au mai realizat Fl. Draşovean şi T. Mariş în anul 1982[7], iar în 1986 s-a cercetat malul surpat şi întinderea aşezării, materialele adunate în ambele ocazii fiind înregistrate tot la Muzeul de Istorie a Transilvaniei.[8] Colecţia Z. von Torma a făcut obiectul unor studii semnate de Z. Kalmar-Maxim.[9]

Cercetările sistematice au reînceput la Turdaş odată cu anul 1992, campaniile continuând de atunci în fiecare an până în 1998[10].

Siturile arheologice cu niveluri turdăşene denotă o evoluţie relativ scurtă din punct de vedere cronologic, dar dinamică, a comunităţilor contemporane lor. De cele mai multe ori, compararea stratigrafiei acestora arată că există niveluri contemporane pe un areal relativ întins, ceea ce denotă unitatea culturii în spaţiul său de evoluţie. Mare parte din aşezările turdăşene au două sau mai multe niveluri de cultură / locuire, existând o evoluţie internă a culturii[11], ce se întinde pe o perioadă de mai multe generaţii, probabil de peste 200-300 ani. Această observaţie este valabilă şi studiind nivelul II de la Cauce.

Arealul geografic în care se dezvoltă cultura Turdaş se axează pe cursul mijlociu şi inferior al Mureşului, concentrarea cea mai mare a aşezărilor înregistrându-se în spaţiul judeţelor Hunedoara şi Alba, dar şi pe afluenţii Mureşului, în judeţele Cluj, Sibiu şi Mureş, fiind repertoriate până acum peste 60 de aşezări sigure Turdaş.[12]

Purtătorii culturii Turdaş şi-au construit aşezările în lunci neinundabile, pe terase joase, mijlocii sau înalte şi au folosit pentru locuire (temporar sau pentru anumite ritualuri ?) şi peşterile.

Locuinţele specifice culturii sunt, pentru nivelurile vechi (de exemplu Orăştie-Dealul Pemilor, punct X₂, nivelul bordeielor sau Turdaş-Luncă, nivelul I şi II inferior) bordeiele mult adâncite sau semibordeiele, uneori cu pat de pietre pe fund, mult chirpici rezultat în urma distrugerii, pereţi şi acoperiş lemnos.[13] În nivelurile mai noi sunt evidenţiate locuinţe de suprafaţă (de exemplu Orăştie-Dealul Pemilor, punct X₂, nivelul locuinţelor de suprafaţă sau Turdaş-Luncă, nivelul II – superior), realizate din structură lemnoasă şi chirpici, unele fiind chiar cu platformă construită din pietre de râu.[14] În unele săpături au apărut şi şanţuri şi gropi de fundaţie a locuinţelor (de exemplu, la Turdaş-Luncă, nivelul II – superior).[15] Structura materialului arheologice şi importurile ceramice descoperite în nivelul IIa şi b de la Cauce ne face să-l paralelizăm cu nivelul II – superior de la Turdaş-Luncă.

Foarte rar există în cultura Turdaş pictură înainte de ardere. Din bordeiul B₁/1992 – nivelul I de la Turdaş-Luncă s-a publicat un fragment ceramic pictat înainte de ardere cu o culoare închisă.[16] Motivul ornamental este realizat cu o dungă groasă curbată în unghi de 45^o. Vasul este foarte bine lustruit, de culoare ciocolatie.

Tot înainte de ardere s-a realizat ornamentul de pe un vas de la Turdaş-Luncă locuinţa L₁/1992, nivelul II – superior.[17] Celelalte caracteristici ale fragmentului ceramic sunt identice cu cele ale fragmentului de mai sus.

Ornamentarea suprafeţei vasului prin pictare este destul de bine reprezentată în cultura Turdaş, realizându-se în principal prin procedeul numit crusted (după ardere). Pictura cu pastă roşie se face prin umplerea cu substanţă a spaţiului dintre benzile incizat-punctate, aceasta fiind o caracteristică a culturii Turdaş. Avem un astfel de exemplu ilustrat în peştera Cauce. Analogii pentru pictura după ardere cu roşu, galben sau alb avem în multe aşezări turdăşene.

Pictura cu roşu în tehnică crusted s-a descoperit şi este ilustrată la Turdaş-Luncă[18] în asociere cu pictura cu negru bituminos. În unele cazuri ea acoperă spaţiile umplute în prealabil cu puncte incizate, aşa cum se observă în unele locuinţe[19] (bordeiul B₄/1995, nivelul II – inferior). Tot cu roşu este acoperit şi o parte din spaţiul dintre inciziile de pe vasul ceramic din bordeiul B₄/1995[20], nivelul II – inferior, ca şi cel din locuinţa L₄/1995, nivelul II – superior[21].

Pictura cu galben în tehnică crusted s-a descoperit în bordeiul B₄/1995 din nivelul II – inferior de la Turdaş-Luncă[22]. Din nou constatăm că aceasta umple spaţiile dintre benzile tăiat-incizate.

Pictura cu alb s-a realizat la Turdaş-Luncă sub forma unor dungi subţiri paralele, pe interiorul vasului locuinţa L₁/1992, nivel II – superior. [23] Factura, forma şi modul de realizare a ornamentului pictural ne sugerează că acesta a fost „importat” dinspre arealul culturii Salca-Herpály. Pictură alb-gălbuie, angobată, s-a descoperit şi la Călan-La Podină[24].

Pictura cu negru bituminos se poate realiza fie prin ornamentarea propriu-zisă a unor vase „nude”, fie prin acoperirea cu culoare a interiorului benzii ornamentate în prealabil cu incizii scurte.

Motive realizate după primul procedeu sunt cele aşa-zise Tăualaş, după staţiunea unde s-au descoperit primele vase ornamentate astfel.[25]

Ceramica pictată în stilul Tăualaş s-a descoperit atât în nivelul intermediar (II) de la Turdaş[26] cât şi în aşezarea turdăşană de la Orăştie-Dealul Pemilor.[27] Pictura cu negru bituminos mai este întâlnită atât la Deva–Tăualaş[28], Călan-La Podină[29], Zlaşti-Gruiul lui Moş[30] şi Nandru Vale-La Dos[31].

La Turdaş-Luncă acest mod de ornamentare se întâlneşte o dată cu nivelul II – inferior (bordeiul B₄/1995[32]). Se poate observa că vasul este pictat cu o bandă neagră atât pe interiorul cât şi pe exteriorul buzei, motivele pornind pe exteriorul recipientului sub forma unor dungi groase perpendiculare sau oblice pe buza acestuia.

Cel de al doilea procedeu a fost rar observat până acum, dar nu a fost publicat ca atare. Putem exemplifica această tehnică de ornamentare prin fragmentele ceramice descoperite în bordeiul B₁/1992 din nivelul I.[33]

S-a constatat în ultimii ani că materialele pictate cu bitum în maniera descoperirilor de la Tăualaş, apar întotdeauna în asociere cu materialele punctat incizate aparţinând culturii Turdaş. De asemenea, compararea materialelor de la Tăualaş cu a celor din aşezările turdăşene, nu duce la constatarea unor diferenţe evidente, concluzia firească fiind aceea că aspectul Tăualaş este de domeniul istoricului cercetărilor[34], materialele acestuia fiind prezente în toate aşezările Turdaş cercetate, în faza evoluată a culturii, deci constituind o categorie, o categorie a acestei culturi.

Legăm apariţia picturii cu bitum în stil Tăualaş – care este o specie ornamentală a culturii Turdaş – de existenţa unor legături culturale cu nord-vestul actual al României, poate Salca-Herpály.[35] Tipologia ornamentului tăulăşean are originea dinspre grupul Suplac, unde pictura cu bitum în benzi groase, în unghiuri sau triunghiuri, este uzuală.

Menţionăm, de asemenea, existenţa în nivelul II – superior, locuinţa L₁/1992, a unui vas ceramic pictat pe interior cu dungi albe, paralele, perpendiculare pe buza recipientului.[36] Acest vas aparţine celor mai noi descoperiri turdăşene din situl eponim şi este, atât după factură, după formă, cât şi după modul de ornamentare, un import cultural dinspre lumea Salca-Herpály.

Pictura cu culoare neagră se realizează pe vasele neornamentate cu incizii.[37]

Unele dintre vasele amintite au afinităţi formale, în ornamentică, cu cultura Vinča. Unele ornamente au afinităţi cu cultura Tisa sau cu grupul cultural Iclod.[38]

În Banat, colegul Fl. Draşovean constată existenţa unor legături ale culturii Salca-Herpály[39] cu grupa Gorsza[40], în momentul existenţei grupului Foeni sau cu materiale arheologice dispuse cronologic la orizont Vinča C₁.[41]

Credem că pictura cu bitum este un import tehnologic dinspre partea de nord-vest a României, poate prin filiera grupului Foeni, ale cărui influenţe pătrund spre est până, cel puţin la aşezarea de la Turdaş-Luncă.

Pe aceeaşi filieră pătrunde spre Transilvania şi pictura cu vişiniu pe fondul roşu al vasului, până la Archiud.[42] Se pare că aceasta stă la baza picturii fazei Petreşti A.

Ornamentele lustruite, mult mai des întâlnite în arealul culturii Vinča sau a grupului Foeni, sunt rar întâlnite în cultura Turdaş. La Turdaş-Luncă putem da doar un exemplu. Fragmentul a fost descoperit în bordeiul B₁/1992, nivelul I. [43]

Trebuie precizat că nivelul intermediar de la Turdaş (II) prezintă materiale Vinča C, inclusiv în complexe închise[44], dar nu într-o cantitate care să definească acest nivel ca fiind Vinča C din punct de vedere cultural.[45]

De un nou val vincian – esenţial pentru explicarea naşterii culturii Turdaş – se poate vorbi la nivelul cronologic Vinča C, proces migraţionist numit de Gh. Lazarovici şoc,[46] datorită schimbărilor pe care le determină, inclusiv în arealul culturii Turdaş, aflată deja în fază de formare.[47]

O posibilă cale de pătrundere de comunităţi străine spre interiorul arcului carpatic ar fi culoarul Timişului şi Begăi, argumentul fiind aşezările Vinča C din Banatul nordic[48]. Ipoteza este contrazisă[49], propunându-se ca şi cale de acces zona colinară din nord-estul Banatului, din care – pe drumuri de creastă – comunităţile vinciene ar fi putut trece în Ţara Haţegului, pe Valea Bistrei. Acelaşi autor indică o altă cale de pătrundere: Valea Mureşului, cu multe descoperiri Vinča C sau contemporane cu această fază.[50]

O ultimă ipoteză privind drumul de pătrundere spre Transilvania al comunităţilor Vinča C, este formulată recent[51]: drumul de creastă cu un acces foarte uşor, Lugoj – Făget – Ilia, peste zona Pădurenimii din Munţii Poiana Ruscă, cu un debuşeu important şi în depresiunea Hunedoarei şi către culoarul Streiului. Pentru această cale de pătrundere pledează peşterile cu niveluri de depunere arheologică de pe rama de est a munţilor Poiana Ruscă, ca şi aşezările preistorice de suprafaţă din aceiaşi munţi.

Atragem atenţia că situaţia importurilor de la Turdaş–Luncă lasă să se înţeleagă faptul că nivelul în care apar materiale caracteristice grupului cultural Foeni-Mintia este cel numerotat cu sigla II (intermediar), în care cultura Turdaş este deja formată. Credem că, mai degrabă, grupul Foeni şi descoperirile de la Mintia (poate definibile drept grupul Foeni-Mintia) reprezintă, mai degrabă, o fază preliminară a culturii Petreşti, faza A, aşa cum aceasta a fost definită de I. Paul[52], decât un element de geneză pentru cultura Turdaş. În caz contrar, întreaga definire a culturii Petreşti s-ar prăbuşi. De fapt, acest grup cultural (Foeni, Foeni-Mintia) arată una dintre posibilele roiri dinspre Banat a unor comunităţi care duc la transformarea culturii Turdaş în sens petreştean (şi la Cauce elementele Foeni-Mintia se află în nivelul IIb, după nivelul IIa, cel care conţine ceramică pictată de tip Tăualaş). Ca la Turdaş-Luncă (nivelul II – superior) şi Orăştie-Dealul Pemilor, punct X₂, nivelul II, la Cauce importurile Precucuteni se leagă de descoperirile târzii ale culturii Turdaş.

În ceea ce priveşte numele culturii Turdaş, în timp au apărut termenii de cultura Vinča-Turdaş, Turdaş-Vinča – pe lângă cele de aspect, facies, grup cultural sau cultură Turdaş.[53] Uneori s-a căutat absolutizarea rolului culturii Vinča în geneza şi evoluţia culturii Turdaş, mai ales prin adoptarea unor periodizări specifice aşezărilor vinciene.[54] Asupra acestor definiri ne-am exprimat opinia în mai multe rânduri, după cum rezultă din bibliografia notelor anterioare.

[1] Gooss 1877, p. 103.

[2] Gooss 1878, p. 593.

[3] Pósta 1910, p. 435.

[4] Roska 1941, p. 4.

[5] Luca 1993, nota 1.

[6] Ibidem.

[7] Draşovean et Mariş 1982-1983.

[8] Lazarovici et alii 1991, p. 24.

[9] Kalmar 1984; 1985-1986; 1991.

[10] Luca 1993; 1995; 1996; 1996a; 1996b; 1996c; 1997a; 1997b; 1997c; 1998a, p. 103-105; 1998b; 2001; Luca et alii 1994; 1995; 1996; 1997a; 1998a.

[11] Luca 1997b, p. 76.

[12] Luca 1997b, p. 68-70.

[13] Luca 1997b, p. 30-32.1

[14] Luca 1997b, p. 28-29.

[15] Luca 2001, locuinţa L₁/1992, nivelul II – superior: fig. 2/17-18; 4/1-3, 5; 5/2, 5, 7-8, 10-12; 8; 20; 26; 32/4; 36/9; locuinţa L₄/1995, nivelul II – superior: fig. 7/6-11, 13-15; 10/2-3, 8; 14; 19; 22/2-3, 6, 9-10; 28/2, 4-5, 7, 9; 29/4-5.

[16] Luca 2001, fig. 25/1.

[17] Luca 2001, fig. 32/5.

[18] Luca 2001, fig. 15/7.

[19] Luca 2001, fig. 27/6 sau 7.

[20] Luca 2001, fig. 28/2.

[21] Luca 2001, fig. 28/6.

[22] Luca 2001, fig. 27/6.

[23] Luca 2001, fig. 8/5.

[24] Ciută 2003, p. 35, fig. 2/3.

[25] H. Dumitrescu 1984, pl. I; Lazarovici et Dumitrescu 1985-1986, p. 8-9, 20-21.

[26] Luca 1997a, p. 253, pl. I/1-2.

[27] Luca 1997b, p. 74.

[28] Frecvent ca stil în stratul superior, între descoperirile de mare profunzime stratigrafică neexistând decât un singur fragment ceramic care poate că a ajuns aici fortuit: H. Dumitrescu 1984, pl. I; Lazarovici et Dumitrescu 1985-1986, p. 8-9, 20-21.

[29] Andrei et Roşu 1998; Ciută 2003, p. 35, fig. 2/5.

[30] Draşovean et Mariş 1998, p. 96.

[31] Luca et Roman 1999.

[32] Luca 2001, fig. 28/4-5.

[33] Luca 2001, fig. 15/7, 12.

[34] Luca 1997a, p. 254; 1997b, p. 74.

[35] Luca 1998, p. 254.

[36] Luca 2001, fig. 8/5.

[37] Luca 1997b, p. 60-61.

[38] Luca 1997b, p. 62.

[39] Kalicz et Raczky 1984; 1987.

[40] Horváth 1982, p. 221-222; 1987.

[41] Draşovean 1991; 1996, p. 86-87, 89, 107.

[42] Kalmar 1999, pl. XIX/1.

[43] Luca 2001, fig. 15/5.

[44] La fel ca la Orăştie: LUCA 1997b, p. 74.

[45] Luca 1997a, p. 257.

[46] Lazarovici 1987; 1994.

[47] Luca 1997b, p. 73.

[48] Lazarovici 1987, p. 34.

[49] Draşovean 1996, p. 96.

[50] Ibidem.

[51] Luca 1998a, p. 102.

[52] Paul 1992.

[53] Vlassa 1967; 1976; Lazarovici 1977a, p. 223-224; 1977c, p. 28-29; Draşovean 1996, p. 93-94; Luca 1997a, p. 252; 1997b, p. 72-74; 1998a, p. 103; 1998b, p. 165.

[54] Milojčić 1949; Garašanin 1993.