ARCHAEOLOGICAL STUDIES IN THE CAUCE CAVE (I) chapter4

CERCETĂRI ARHEOLOGICE ÎN PEŞTERA CAUCE (I)

(sat Cerişor, comuna Lelese, judeţul Hunedoara)

English Abstract: ARCHAEOLOGICAL STUDIES IN THE CAUCE CAVE (I)

Autori: Sabin Adrian LUCA,Cristian ROMAN, Dragoş DIACONESCU, ISBN 973-590-995-2

Cu contribuţii de: Eugen ORLANDEA, Cosmin SUCIU şi Corneliu BELDIMAN.

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Nivelul V. Cultura Bodrogkeresztúr III

Momentul eneolitic al vaselor cu toarte pastilate a fost definit, până în acest moment, ca un conglomerat cultural din care fac parte descoperiri ale orizontului Sălcuţa IV – Cheile Turzii – Herculane II-III – Pecica-Şanţu Mare (mai departe SCHP) şi este cunoscută, prin variantele sale din centrul şi sud-estul Europei. Astfel de descoperiri s-au efectuat şi în Ungaria, unde au primit denumirea Hunyadihálom, Bulgaria – unde se numesc Galatin – sau Serbia, unde cercetătorii au preferat să le numească Sălcuţa IV şi – desigur – în România (SCHP).

În opinia noastră faza SCHP este a treia, şi ultima, în contextul culturii Bodrogkeresztúr în România, aşa cum a fost ea publicată de curând.[1]

În Ungaria, impulsul decisiv în definirea fazei timpurii a complexului cultural B(Bodrogkeresztúr)SCHP îl dă cercetarea necropolei eponime, Bodrogkeresztúr, între anii 1920-1922.[2]

Hillebrand publică monografia cimitirului de la Pusztaistvanhaza şi foloseşte numele culturii Bodrogkeresztúr.[3]

În anul 1935 se descoperă unui topor de cupru cu braţele în cruce în mormântul M₁₈ al necropolei de la Jászladány, demonstrându-se faptul că acestea aparţin culturii Bodrogkeresztúr.

Săpăturile întreprinse între anii 1950-1954 de I. B. Kutzián la Polgár-Basatanya[4], fac să se constate în mod clar o continuitate între culturile Tiszapolgár – Bodrogkeresztúr – Hunyadihálom. Mai târziu, aceeaşi autoare defineşte cultura Tiszapolgár[5] şi arată rolul şi locul acesteia în contextul cultural al epocii din centrul Europei. Autoarea defineşte şi succesiunea Tiszapolgár – Bodrogkeresztúr – Baden.[6] I. Kutzián aminteşte şi denumirea de cultură Hunyadihálom, aşezarea eponimă fiind cercetată în anul 1935.[7]

Pentru definirea culturii Bodrogkeresztúr importante sunt descoperirile de la Székely care aduc noi argumente în legătură cu stratigrafia descoperirilor de tip Bodrogkeresztúr.[8] Aici s-a cercetat, pentru prima dată, o staţiune cu stratigrafie complexă aparţinând sfârşitul eneoliticului şi s-a demonstrat succesiunea Tiszapolgár – Bodrogkeresztúr – Baden.

P. Patay cercetează majoritatea marilor situri arheologice ale culturii, în special necropole[9], aspecte ale vieţii sociale din epocă[10], studiază unelte de cupru şi realizează singura sinteză a culturii Bodrogkeresztúr din anii ‘80.[11]

În ultima vreme, cercetătorul maghiar s-a ocupat de studierea legăturilor culturii Bodrogkeresztúr cu cultura Hunyadihálom paralelizată cu Sălcuţa IV.[12]

P. Raczky analizează într-un stil inconfundabil realităţile eneoliticului din această parte a Europei[13] sesizând legături ale orizontului toartelor pastilate până în insulele Mării Egee.

În România denumirea culturii Bodrogkeresztúr parcurge un itinerar sinuos. Mai întâi este numită Gheja-Bodrogkeresztúr[14], apoi Gorneşti sau Decea Mureşului[15].

Definirea culturii Bodrogkeresztúr în România se leagă de numele următorilor cercetători: N. Vlassa[16], K. Horedt[17], D. Berciu[18], Vl. Dumitrescu[19], Gh. Lazarovici[20], E. Pădureanu[21], M. Rusu[22], I. Németi[23], N. Iercoşan[24], P. Roman[25], S.A. Luca[26], Gh.P. Govora.[27] şi Z. Kalmar[28].

Vom trece în revistă, mai departe, principalele situri care au contribuit prin stratigrafia şi artefactele lor la definirea culturii.

Situl arheologic de la Sălcuţa-Piscul Cornişorului a fost cercetat pentru prima dată în anul 1916 de I. Andrieşescu.[29]

În anul 1917 arheologul german C. Schuchardt a întreprins săpături în acelaşi sit şi materialele arheologice au fost transportate la Berlin. Artefactele descoperite cu acest prilej nu au fost publicate.[30]

Anul 1947 aduce la Piscul Cornişorului un colectiv alcătuit din H. Dumitrescu, C. S. Nicolăescu-Plopşor şi Dorin Popescu. După aceea s-au efectuat, cu intermitenţe, săpături în vederea îmbogăţirii colecţiei ce provine de aici.[31] D. Berciu cercetează situl arheologic de la Piscul Cornişorului în anul 1951, când stabileşte şi stratigrafia staţiunii, specificând existenţa nivelului IV, cu două subdiviziuni a şi b.[32]

Cercetătorii ce au aprofundat problematica orizontului cronologic şi cultural SHCP au observat, pe bună dreptate, că descoperirile nivelului IV din situl de la Sălcuţa reprezintă o altă cultură decât cea din nivelele I-III, în cel mai bun caz o nouă cultură ce o are la bază pe cea anterioară.

La sfârşitul secolului XIX şi în primele trei decenii ale secolului XX multe piese arheologice provenind din Cheile Turzii, fără alte precizări, intră ca donaţii în colecţiile muzeelor din Cluj, Alba Iulia, Sibiu şi Sf. Gheorghe.[33] Între aceste piese există şi un lot ajuns la Muzeul „Unirii” din Alba Iulia.[34]

În Chei s-au efectuat şi mici sondaje arheologice de către A. Orosz (1896, 1898) şi K. Hérepély.[35]

Cercetările au fost reluate în anul 1966 de N. Vlassa şi finalizate, de acelaşi cercetător, în anul 1972.[36]

Ştim că în Cheile Turzii sunt peste 200 de puncte arheologice (42 de grote şi peşteri cartate şi un număr de 28 necartate), ceea ce ne dă speranţe pentru continuarea cercetărilor. Situaţia mai precisă a acestora se poate constata în Repertoriul arheologic al judeţului Cluj.[37]

Noile cercetări sistematice în peşterile din Cheile Turzii sunt conduse de Gh. Lazarovici.[38]

Oricât ne-am străduit să recompunem din bibliografie stratigrafia peşterilor din Cheile Turzii[39] nu am reuşit. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că toţi autorii citaţi – şi mai ales cei mai de către noi – au avut drept scop principal lămurirea problemelor culturii cu ceramică pictată de tip Lumea Nouă şi legăturile acesteia cu cultura Turdaş sau Petreşti.

Din informaţiile amabile ale lui Gh. Lazarovici rezultă că de aici provin şi fragmente ceramice ale orizontului vaselor cu toarte pastilate, nepublicate însă. Stratigrafia poate fi doar bănuită, vasele cu toarte pastilate căpăcuind nivelul neolitic.

Obiectivul arheologic de la Băile Herculane-Peştera Hoţilor a fost cercetat sistematic în anii 1954-1955 şi 1960-1961 de un colectiv condus de C. S. Nicolăescu-Plopşor.[40] Între anii 1965-1969 cercetarea a fost efectuată de P. Roman.[41] Săpăturile au continuat sporadic şi în ultimele decenii având un caracter de consolidare şi curăţare a vechilor secţiuni, fiind coordonate tot de P. Roman.

Primul nivel (Herculane I) aparţine culturii Sălcuţa III în care se resimt influenţe Tiszapolgár târzii şi Bodrogkeresztúr.

Nivelurile Herculane II-III sunt reprezentative pentru orizontul cultural BSHCP – Hunyadihálom. Important este faptul că în aceste orizonturi se resimt influenţe Cernavoda I, Renie II şi Cernavoda III care arată stadiul relaţiilor culturale şi cronologice dintre culturile de la Dunărea de Jos şi cele din Europa Centrală.[42]

Aşezarea de la Băile Herculane se află la 70 km de aşezarea sălcuţeană târzie de la Ostrovul Corbului. Nu departe de aceasta din urmă sunt descoperirile de la Izvorul Bârzii care se deosebesc de resturile tipice Sălcuţa IV cunoscute până acum în Oltenia, arătând şi posibile relaţii de contemporaneitate între Herculane II şi cultura amintită, la fel ca şi aşezarea de la Bistreţu.

Caracteristicile descoperirilor de la Băile Herculane-Peştera Hoţilor sunt pe larg dezbătute în articolul lui P. Roman.[43]

Primele cercetări în aşezarea de la Pecica-Şanţu Mare s-au efectuat de către J. Hampel în anul 1870.

L. Dömötör începe săpăturile sistematice în anul 1898 şi le continuă în anul 1900, continuându-le în 1901-1902 cu colaborarea învăţătorului Haller din Pecica.[44]

În anul 1910 arheologul transilvănean M. Roska reia săpăturile din acest sit arheologic. Cercetările continuă şi în anul 1911. Materialele arheologice au ajuns şi la Muzeul judeţean Arad. Acelaşi arheolog sapă la Şanţu Mare şi în anii 1923-1924.

În continuare, aşezarea de la Pecica-Şanţu Mare a fost cercetată şi de D. Popescu în anul 1943.

Ultimele cercetări arheologice sistematice de la Pecica-Şanţu Mare au fost coordonate de I.H. Crişan şi s-au efectuat în anii 1960-1962 şi 1964. Din colectivele de cercetare au mai făcut parte, pe lângă I.H. Crişan, şi E. Dörner, N. Kiss, I. Roth, M. Pop, Şt. Ferenczi, Fl. Medeleţ, V. Lucian şi E. Crişan.

Nivelul eneolitic de la Pecica-Şanţul Mare este despărţit de nivelurile de epoca bronzului printr-un strat de steril format din nămol aluvionar, fapt ce face ca materialele arheologice să nu fie amestecate şi complexele arheologice bine păstrate.[45]

Ornamentarea săracă a vaselor ceramice şi lipsa tehnicii împunsăturilor succesive este o caracteristică a materialului arheologice descoperit la Pecica.

Movila de la Pecica-Şanţul Mare se află la vest de comună şi are o dimensiune respectabilă în peisajul de câmpie care o înconjoară. Amănunte despre stratigrafie se găsesc în lucrarea lui I.H. Crişan.[46]

Acesta afirmă că descoperirile nivelului celui mai vechi sunt perforate de complexe din epoca bronzului. De asemenea el spune că existau urme de pari care sugerau existenţa unor locuinţe de suprafaţă.[47] În numerotarea aceluiaşi autor cel mai vechi nivel este cel numerotat Bronz VIII.[48]

Aşezarea de la Sântana-Holumb a oferit unele descoperiri deosebite. Înălţimea movilei din acest punct este de aproximativ 2,5-3 m faţă de suprafaţa actuală a solului. Săpăturile au fost efectuate în vara anului 1963 şi a constat dintr-un sondaj de 10 / 1,2 m.[49]

S. Dumitraşcu aminteşte faptul că aici s-au mai descoperit, în condiţii stratigrafice nesigure, şi materiale arheologice aparţinând culturii Tisa I şi Bodrogkeresztúr.[50] Numai aşa se poate explica şi apariţia bolului de tip Decea Mureşului la o adâncime aşa de mare, în plin context Tiszapolgár. În orice caz, stratigrafia de la Sântana-Holumb este semnificativă pentru succesiunea cronologică relativă Tisa I – Tiszapolgár – (Decea Mureşului) Bodrogkeresztúr.

Aşezarea se află în partea de est a localităţii Pecica şi a fost cercetată de E. Pădureanu[51] şi S.A. Luca.[52]

În acelaşi timp staţiunea are un strat de cultură destul de consistent, cu materiale deosebit de caracteristice, ce se poate împărţi în două unităţi stratigrafice.

Aşezarea de la Pecica-Forgaci este extrem de importantă ea demonstrând, fără îndoială, expansiunea spre nord a culturii Sălcuţa – cel puţin o dată cu faza a treia a acesteia – şi influenţa decisivă a acesteia în evoluţia şi în naşterea culturii Bodrogkeresztúr.

Alte descoperiri aparţinând orizontului cultural şi cronologic al toartelor pastilate sunt cele din peştera Româneşti. Săpăturile sistematice de aici au fost executate de M. Moga în anul 1948 materialele arheologice păstrându-se în Muzeul din Timişoara. Săpături de control au mai fost efectuate de Fl. Mogoşanu şi I. Stratan în anul 1960 materialele arheologice aflându-se la Muzeul din Lugoj.[53]

Ceramica analizată aparţine orizontului Herculane II[54], dar şi culturilor Tiszapolgár şi Coţofeni târzie (Furchenstich).

Verificările prin săpături sistematice a acestui sit arheologic nu au dat rezultatele scontate, stratul cu descoperirile orizontului cultural BSHCP nemaifiind descoperit.[55]

Descoperiri izolate ale acestui orizont sunt de găsit pe întreg teritoriul Banatului. Una dintre cele mai importante descoperiri este cea de la Caransebeş-Balta Sărată.[56]

Situl arheologic de la Bistreţu a fost semnalat prin publicare în anul 1991, dar cercetat sistematic în anul 1985, arată una dintre puţinele situaţii de stratigrafie orizontală cunoscute pentru complexul cultural BSHCP, faza mijlocie. Aici s-au descoperit trei locuinţe de suprafaţă, neintersectate, care arată existenţa unui singur nivel de locuire, părăsit în urma incendierii caselor. Materialele arheologice ceramice descoperite întregi pe podina locuinţelor arată că acestea au fost părăsite în grabă, neexistând posibilitatea salvării inventarului de dimensiuni mai mari. Restul inventarului nu s-a descoperit pe podina nici unei case.

Sigur că aceleaşi sunt şi situaţiile stratigrafice din siturile arheologice ale grupului sud-dunărean Galatin, din nord-vestul Bulgariei sau în alte aşezări din Oltenia, din păcate necercetate sistematic.

Toate aceste descoperiri vin să adauge noi date despre cunoştinţele noastre cu privire la cultura Bodrogkeresztúr. Până acum P. Patay afirma că graniţa estică a culturii este rama de dealuri aflate la vestul Munţilor Apuseni şi Banatul, descoperirile din Transilvania fiind, la nivelul documentării d-sale, absolut separate de descoperirile din câmpie. Această supoziţie este infirmată de realităţile din teren, care arată o dezvoltare în acelaşi ritm a comunităţilor transilvănene cu cele din câmpia maghiară. Deci, graniţa de est a culturii este situată în zona centrală a Transilvaniei. Descoperirile din estul acestei provincii sunt, uneori, importuri în mediul Ariuşd. Există o zonă de interferenţă culturală în jurul oraşului Tg. Mureş şi în Secuime unde se păstrează şi situri Ariuşd sau Bodrogkeresztúr curate din punct de vedere cultural. Din această zonă, spre est, încep şi amestecurile, către Moldova elementele Bodrogkeresztúr fiind tot mai rare. Cel puţin acesta pare a fi cazul staţiunilor şi complexelor de la Târgu Mureş[57], Reci[58], Odorheiu Secuiesc[59], Păuleni-Ciomortan. Am hotărât, în consecinţă, să definim o variantă de est ce apare, de obicei, în contexte Ariuşd sau Cucuteni-Tripolije.

În sud-estul Banatului au fost descoperite, în ultima vreme, un număr semnificativ de aşezări şi cimitire aparţinând culturii.[60] Aceste descoperiri arată, pe de o parte, sinteza accentuată a unor elemente Bodrogkeresztúr în contextul cultural sălcuţean (necropola de la Ostrovu Corbului cuprinde morminte tipice Bodrogkeresztúr, morminte mixte şi morminte care au legături pregnante cu lumea balcanică) şi, pe de altă parte, rolul genetic şi strânsa legătură – în faza târzie a culturii – între descoperirile de acest tip şi orizontul Băile Herculane – Sălcuţa IV.

O primă etapă în stabilirea succesiunii culturale a eneoliticului din sud-estul Europei a fost găsirea relaţiei cronologice şi culturale între culturile Tiszapolgár – Bodrogkeresztúr – Baden[61] prin descoperirea unei stratigrafii corespunzătoare pentru confirmarea acesteia. S-a considerat că astfel de situaţii vor mai fi întâlnite. Această supoziţie s-a confirmat prin cercetarea aşezării de la Székely[62], dar şi a celei de la Pecica-Forgaci[63] sau Cămin-Staţia de epurare.[64]

Interesant este faptul că, cel puţin în România – cu excepţia stratigrafiei de la Herculane –[65], nu mai întâlnim relaţiile stratigrafice directe între cultura Bodrogkeresztúr şi alte culturi anterioare sau ulterioare. Totuşi, iată că în munţii Poiana Ruscă[66], după un strat Tiszapolgár (nivelul IV de la Cauce), urmează un orizont cu toarte pastilate (nivelul V de la Cauce) arătând continuitatea directă dintre cele două culturi. Următoarea cultură cu stratigrafie demnă de a fi luată în seamă de aici este Coţofeniul (despre aceste depuneri în volumul cu numărul II al cărţii).

Aşezările Bodrogkeresztúr şi Tiszapolgár nu se suprapun decât ca excepţie[67]. În anumite zone există un decalaj cronologic între aceste două culturi (decalaj dat de fenomene cu evoluţie prelungită în timp, în anumite zone), în alte locuri putem constata contemporaneitatea relativă dintre acestea. După părerea noastră, evoluţia culturii Tiszapolgár suferă un proces de întârziere cronologică în dezvoltarea sa din zona Someşului Mic şi a Someşului Rece.

În alte zone, cum ar fi zona Mureşului inferior, evoluţia spre Bodrogkeresztúr pare a fi pornit mai timpuriu, poate şi sub influenţa sălcuţeană.[68] Şi N. Vlassa a sesizat vechimea fenomenelor culturale din această zonă[69] şi faptul că nu se preferă aşezarea într-un loc deja locuit anterior.[70]

Originea culturii Bodrogkeresztúr. Cât priveşte geneza complexului cultural BSHCP, sesizăm faptul că majoritatea cercetătorilor afirmă ascendenţa sa din cultura Tiszapolgár.[71] Rareori se neagă contribuţia spaţiului românesc la geneza culturii Bodrogkeresztúr şi a complexului cultural care se naşte din ea[72]. În arealul de geneză al culturii intră şi teritoriul Banatului şi Crişanei, descoperirile timpurii fiind citate anterior. Transilvania nu este cuprinsă în zona de geneză, chiar dacă există păreri pozitive în acest sens.[73] Există şi aspecte etno-culturale în nord-estul şi către centrul Transilvaniei încă insuficient definite. Acestea ne demonstrează că în momentul genezei culturii spaţiul dintre munţi este ocupat de alte comunităţi culturale[74]. În nordul Transilvaniei, în perioada de tranziţie (Bodrogkeresztúr I), vieţuiesc comunităţi întârziate ale culturii Tiszapolgár (tocmai de aceea, cultura înrudită, Bodrogkeresztúr, nu pătrunde şi pe acest teritoriu !). Alte componente ale genezei culturii sunt: cele sălcuţene[75], elemente vestice[76] sau estice[77], elemente sudice ale bronzului timpuriu balcano-anatolian[78]. Un aport la momentul de început îl are şi cultura Petreşti[79], cultura Ariujd[80] sau elementele întârziate ale culturii Vinča C-D[81]. Dacă adăugăm factorii genetici legaţi de fondul mai vechi din Câmpia panonică, Csoshálom şi Herpály[82], ce se vor fi perpetuat prin intermediul culturii Tiszapolgár, avem un tablou aproape complet asupra a ceea ce s-a afirmat în legătură cu componentele de bază ale genezei culturii.

În faza timpurie a complexului cultural BSHCP (Bodrogkeresztúr I) se constată legături cu cultura Ludanice din sud-vestul Slovaciei şi nord-vestul Transdanubiei, observându-se şi un amestec între culturi prin apariţia aici a vasului de tip oală de lapte sau a paharului cu două toarte.[83] Cercetătorii slovaci sunt de părere că şi cultura Ludanice este contemporană cu prima fază a culturii Bodrogkeresztúr[84], deci ultima îşi continuă evoluţia şi după dispariţia acesteia.[85] Genetic, cultura Ludanice este mai veche decât cultura Bodrogkeresztúr, ea putând fi paralelizată cronologic cu faza Lengyel IV (Nemejková-Pavúkova) sau V (Lichardus-Vládar)[86].

Apropierile tipologice în ceea ce priveşte ceramica, uneltele şi armele de cupru, podoabele şi idolii de lut, piatră, cupru şi aur, precum şi trăsăturile comune în ritualul de înmormântare ne dau posibilitatea să afirmăm că principala componentă genetică a culturii Bodrogkeresztúr este cultura Tiszapolgár.[87] Spre aceeaşi concluzie ne duce şi faptul că arealul de răspândire al celor două culturi este aproape identic. Tentaţia cercetătorilor este de a crea din cele două culturi una singură.[88] Asupra deosebirilor dintre cele două culturi s-a discutat îndeajuns pentru a nu mai fi nevoie să o mai facem cu acest prilej.[89]

Componenta incizată a culturii Bodrogkeresztúr se dezvoltă, după părerea noastră, datorită unor influenţe tehnologice dintr-o fază târzie a culturii Tiszapolgár, aparţinând grupului Tiszaug.[90] Pe acestea se grefează influenţe puternice sălcuţene, datorate extinderii înspre nord-nord-vest a culturii amintite. Contactele iniţiale au fost stabilite într-o fază imediat anterioară, în faza clasică a culturii Tiszapolgár.[91]

Pe baza descoperirilor din cimitirul de la Polgár-Basatanya Ida Kutzián a stabilit două faze de evoluţie a culturii Bodrogkeresztúr.[92] Aceeaşi autoare observă că în etapa numită Bodrogkeresztúr B pe lângă forme tradiţionale apar noi elemente care ne conduc la grupa Hunyadihálom. Observaţiile de aici se aplică şi în cazul altor necropole cum ar fi cea de la Tiszavalk-Kenderföld.[93]

Analiza descoperirilor de la Tiszavalk-Tetes, Pustaistvanhaza, Szentes-Kistöke, Tiszakeszi, Haiduszobozlo, Tiszadob-Borziktanya, Polgár-Basatanya (M _{45, 48,
50, 57-59, 63, 66}) arată existenţa unor elemente timpurii, legate încă de cultura Tiszapolgár, ce impun definirea unei faze de tranziţie de la cultura amintită la Bodrogkeresztúr.[94]

Alt element ce apare începând cu faza de tranziţie (Bodrogkeresztúr I) este ceaşca cu două torţi.[95] Aceasta se întinde în toată aria culturii Bodrogkeresztúr şi poate fi pusă pe seama unor influenţe venite dinspre sud şi dezvoltate în arealul central european.

Considerăm că elementele sălcuţene găsite în nivelul II (vechi) de la Pecica-Forgaci[96], ca şi în unele aşezări şi necropole transilvănene[97], se pot paraleliza cu faza III a culturii Sălcuţa[98], dar şi cu unele elemente Sălcuţa IIb-c. Această încadrare este cerută şi de descoperirile de la Ostrovu Corbului-Botu Cliuciului unde aşezarea sălcuţeană de fază III[99] este dispusă într-un nivel anterior cimitirului eneolitic de aici[100], cimitir în care există (se nasc) elemente de fază Bodrogkeresztúr B (finală, Bodrogkeresztúr III). Acestea, alături de elementele Cernavoda I, dau o particularitate mare descoperirilor de aici.

Acum (Bodrogkeresztúr I), apar şi tezaurele de aur atribuite culturii Bodrogkeresztúr, cum ar fi cel de la Moigrad.[101]

Faza clasică a culturii Bodrogkeresztúr (Bodrogkeresztúr A, II sau clasic)[102] şi este reprezentată prin marea majoritate a necropolelor, descoperirilor funerare izolate şi aşezărilor din România.

Acum se realizează o masivă pătrundere a triburilor purtătorilor culturii în Transilvania, pe culoarul Mureşului, unde se stabilise anterior grupul Decea Mureşului. Poate că drumul urmat de purtătorii culturii Bodrogkeresztúr este deschis de acest grup, ale cărui descoperiri se găsesc pe cursul Mureşului până la Sântana-Holumb[103] şi Csongrád[104]. Locuirea transilvăneană din perioada clasică (Bodrogkeresztúr II) nu depăşeşte arealul geografic delimitat de lunca Mureşului. Din zona Târgu Mureş, către Reci, materialele Bodrogkeresztúr apar în contextul culturii Ariuşd, procentul mixturii dintre cele două culturi fiind tot mai mic, în favoarea culturii Bodrogkeresztúr, o dată cu apropierea de izvoarele Oltului (aşezările de la Reci, Cristuru Secuiesc, Păuleni posedă doar câteva elemente, chiar dacă tipice, ale culturii).

În faza clasică (Bodrogkeresztúr II) se constată înflorirea deosebită a unor forme de vase precum oala de lapte (tip X), ghiveciul de flori (tip VI), strachina semicalotă (tip II), acum dezvoltându-se toartele pastilate, ornamentarea şnurată şi ceştile cu două toarte. Tot acum apar[105] şi primele vase patrulatere cu colţurile lobate şi picioarele înalte ce se vor impune ca formă tipică până în faza finală a culturii. Acestea au diverse variante, după cum ne-o arată descoperirile de la Pecica-Forgaci.[106] Poate că acum are loc şi un împrumut cultural reciproc cu cultura Ariuşd[107] în ceea ce priveşte pictura cu alb şi motivistica acesteia.

În acest moment se plasează începutul evoluţiei vaselor cu pereţii împinşi dinspre interior în patru (Sânpetru German), sau cinci direcţii.[108] Ele apar şi la Pusztaistvanháza.[109]

Elementul amintit va evolua şi în faza următoare, finală (Bodrogkeresztúr III)[110]. Acum apar în Banat şi alte elemente tehnologice şi culturale[111] ce se vor dezvolta şi în perioada următoare.[112] Acestea, precum şi apariţia unui pseudo-Furchenstich la Pusztaistvanháza[113] şi Pecica-Forgaci[114], ne fac să afirmăm că, încă din faza clasică a culturii (Bodrogkeresztúr II), se constată apariţia orizontului cu toarte pastilate.

Faza finală a culturii Bodrogkeresztúr în România[115] (B, III sau finală) este tot mai greu de diferenţiat, din punctul de vedere al structurii şi facturii materialelor arheologice ceramice, de cultura de tip Herculane II-III, dar mai ales III.[116] Procesul de disoluţie şi transformare al elementelor Bodrogkeresztúr clasice este foarte rapid. Orizontul torţilor pastilate nu supravieţuieşte prea mult în timp după stingerea Bodrogkeresztúrului clasic.[117] Se observă că în perioadă se generalizează elemente culturale cum ar fi vasele patrulatere, spirala în ornamentaţie, pseudo-Furchenstich, torţile pastilate, ceaşca cu gâtul strâmt şi ornamentaţia plastică. Acestei faze foarte târzii îi aparţin descoperirile de la Carei-Staţia de epurare.[118] Acum, pe teritoriul bănăţean şi ardelean se disting descoperirile de tip Herculane III[119], în Oltenia înfloreşte staţiunea de la Bistreţu[120] care ne deschide, alături de alte descoperiri, calea spre înţelegerea culturii Galatin, care este identică cu Sălcuţa IV[121]. Tot acum, spre începutul perioadei, trebuie să încadrăm cronologic şi necropola de la Ostrovu Corbului-Botul Ciuciului.[122]

Variantele complexului cultural BSHCP.

a. Varianta transilvăneană.

Staţiunile şi necropolele care cuprind materiale arheologice ale variantei transilvănene sunt: Aiud-Cetăţuie, jud. Alba[123], Aiud-microraion III, jud. Alba[124], Ampoiţa-Peret, jud. Alba[125], Bandu de Câmpie, jud. Mureş[126], Blandiana, jud. Alba[127], Bogata de Mureş – în apropierea oraşului Luduş, jud. Mureş[128], Bogatul Român-La Doguri, jud. Sibiu[129], Cerişor-Peştera Cauce, jud. Hunedoara[130], Cetea, jud. Alba[131], Cheile Turzii, jud. Cluj[132], Cluj, jud. Cluj[133], Corpadea, jud. Mureş[134], Cristuru Secuiesc-Panta cu brazi ?, jud. Harghita[135], Criş, jud. Mureş[136], Cuci, jud. Mureş[137], Decea Mureşului, jud. Alba[138], Dedrad, jud. Mureş[139], Deva-Ciangăi, jud. Hunedoara[140], Feldioara, jud. Cluj[141], Gheja, jud. Mureş[142], Goleşti, jud. Mureş[143], Gorneşti, jud. Mureş[144], Lisnău-Câmpia lui Barabaş, jud. Covasna[145], Luduş – pe teritoriul Fabricii de spirt, jud. Mureş[146], Măgheruş, jud. Covasna[147], Mereşti, jud. Harghita[148], Meşcreac, jud. Alba[149], Mirăslău, jud. Alba[150], Mociu, jud. Mureş[151], Moldoveneşti, jud. Cluj[152], Mugeni-Pagyván, jud. Harghita[153], Nandru-Peştera Curată, jud. Hunedoara[154], Ocna Sibiului, jud. Sibiu[155], Pianul de Jos, jud. Alba[156], Petreşti, jud. Alba[157], Răhău, jud. Alba[158], Reci, jud. Covasna[159], Sântioana de Mureş, jud. Mureş[160], Sebeş-Podul Pripocului, jud. Alba[161], Sfântu Gheorghe-Epestetö, jud. Covasna[162], Sibişeni, jud. Alba[163], Şard, jud. Alba[164], Şintereag, jud. Bistriţa-Năsăud[165], Târgu Mureş, jud. Mureş[166], Unirea, jud. Alba[167], Valea Rea, jud. Hunedoara[168] şi Vultureni, jud. Cluj[169].

Varianta transilvăneană are strânse legături cu zona ungară datorită culoarelor tradiţionale de legături culturale şi economice dintre aceste două regiuni. Aici se constată – în special pe râul Mureş – o intensă circulaţie de populaţii şi valori culturale legată atât de materiile prime existente din abundenţă, cât şi de caracterul de punte de legătură, dar şi de placă turnantă, a acestei provincii.

Faza de formare a complexului cultural BSHCP (I) este perturbată de apariţia unor comunităţi indoeuropene vechi.[170] Descoperirile acestui grup în Transilvania sunt: Aiud-Cetăţuie, Cetea, Criş (?), Decea Mureşului, Feldioara, Goleşti, Luduş, Meşcreac, Mirăslău, Ocna Sibiului, Răhău, Sântioana de Mureş, Şard şi, poate, alte puncte. Acest grup cultural influenţează decisiv transformarea mai rapidă decât în alte părţi a culturii Bodrogkeresztúr care se infiltrează pe valea Mureşului mijlociu în faza clasică de transformare în sensul BSHCP. Tot acum vieţuiesc şi aşezări de tradiţie Tiszapolgár întârziată cum ar fi cea de la Deva-Ciangăi, Nandru sau Cerişor-Cauce (nivelul IV).

În faza clasică a complexului cultural BSHCP (II) sunt caracteristice în Transilvania aşezări şi cimitire precum: Aiud-microraion III, Blandiana, Bogata de Mureş – în apropierea oraşului Luduş, Cluj, Corpadea, Gheja, Gorneşti, Mociu, Moldoveneşti, Sebeş-Podul Pripocului, Sfântu Gheorghe-Epestetö, Şintereag, Târgu Mureş, Valea Rea şi Vultureni. În acest moment cronologic şi cultural N. Vlassa distingea un orizont cultural în evoluţie locală spre sfârşitul eneoliticului în aşezările de la Cuci, Şintereag şi Vultureni.

Motivele ornamentale constând din incizii fine şi benzi în reţea arată legăturile Transilvaniei[171] cu Ungaria.

Element particular, ce pot fi puse în legătură directă cu manifestările culturale transilvănene, este pictura cu alb în tehnică crusted, pictură străină fenomenelor etno-culturale din această zonă. Pictura cu alb, dar într-o altă tehnică a apărut în asociere cu boluri Bodrogkeresztúr la Târgu Mureş[172]. Acestea pot aparţine şi culturii Ariuşd, după tehnica picturii cu alb pe fondul negru lustruit al vasului, şi mai ales după forma celor două vase din complexul respectiv. Situaţia de la Reci este oarecum similară cu cea de la Târgu Mureş[173]. Mai nou s-au publicat materiale arheologice pictate cu alb sau roşu în tehnică crusted la Pecica-Forgaci.[174] Acestea au fost puse în legătură cu Transilvania subliniindu-se, însă, caracterul inedit al situaţiei tehnologice. După cum ne sugerează descoperirile de la Cheile Turzii (unde există pictură crusted) această tehnică de ornamentare a ceramicii este mult mai importantă pentru locuitorii eneolitici decât ştiam până acum.

Faza finală a complexului cultural BSHCP (III) este exemplificată în Transilvania prin descoperirile de la: Aiud-Cetăţuie, Ampoiţa-Peret, Bandu de Câmpie, Bogatul Român-La Doguri, Cerişor-Peştera Cauce (nivelul V), Cheile Turzii, Cristuru Secuiesc-Panta cu brazi ?, Lisnău-Câmpia lui Barabaş, Măgheruş, Mereşti, Mugeni-Pagyván, Păuleni-Ciomortan, Pianul de Jos, Reci, Sibişeni şi Unirea. După cum se poate bine vedea descoperirile din această se cumulează în vestul şi sud-vestul Transilvaniei şi în sud-estul aceleiaşi provincii istorice a României.

Un rol important în cadrul variantei transilvănene îl au descoperirile din Secuime (vezi mai sus) unde elementele materiale ale complexului cultural BSHCP pot fi legate de procesul de încheiere al culturii Ariuşd. Vasele, ornamentele acestora, toartele pastilate apar în mai toate aşezările ariuşdene, existând şi categorii ceramice de factură şi tehnologie tipice pentru complexul nostru cultural. Departe de a se disimula în puternica cultură Ariuşd, aceste elemente joacă un rol definitoriu în mai toate descoperirile.

b. Varianta maghiară. 1. Zona sătmăreană şi bihoreană

Cele mai caracteristice staţiuni şi necropole pentru această zonă sunt cele de la: Carei-Staţia de epurare a fabricii de zahăr, jud. Satu Mare[175], Cămin-Malu Crasnei, jud. Satu Mare[176], Cămin-Podu Crasnei (a şi b), jud. Satu Mare.[177] În punctul a fost semnalată o aşezare[178], pe când la punctul b, ne este descrisă o necropolă[179], Căpleni-A – canton CFR, jud. Satu Mare[180], Căpleni-H, jud. Satu Mare[181], Ciumeşti-III ( Fântâna păşunii ?), jud. Satu Mare[182], Ciumeşti-Râtul ţiganilor, jud. Satu Mare[183], Ciumeşti-Dealul cocoşat, jud. Satu Mare, Curtici, jud. Arad[184], Oradea-Salca II - Gheţărie, jud. Bihor[185], Pâncota-Totani, jud. Arad[186], Pecica-Forgaci, jud. Arad[187], Pecica-Şanţu Mare, jud. Arad[188], Peştera-Dâmbu Colibii II, jud. Bihor[189], Sălacea, jud. Bihor[190], Sâniob, com. Ciuhoi, jud. Bihor[191], Sânnicolaul Român, com. Cefa, jud. Bihor[192], Sânpetru German-Fântâna vacilor, jud. Arad[193], Sânpetru German-Malul Înalt, jud. Arad[194], Sântana-Holumb, jud. Arad[195], Sighiştel, jud. Bihor[196], Şiria, jud. Arad[197], Valea lui Mihai, jud. Bihor[198], Vezendiu, jud. Satu Mare[199] şi Zăbrani, jud. Arad[200].

De la bun început trebuie să observăm că staţiunile arheologice din Crişana sunt mult mai conservatoare în legătură cu evoluţia fondului vechi Tiszapolgár – Bodrogkeresztúr. Aceste staţiuni şi necropole sunt cele de la: Curtici, Oradea-Salca II – Gheţărie, Pâncota-Totani, Pecica-Forgaci, Pecica-Şanţu Mare, Peştera-Dâmbu Colibii II, Sălacea, Sâniob, Sânnicolaul Român, Sânpetru German-Fântâna vacilor, Sânpetru German-Malul Înalt, Sântana-Holumb, Sighiştel, Şiria, Valea lui Mihai şi Zăbrani. Scurta pătrundere a triburilor Decea Mureşului este aproape de neobservat (Sântana), iar dezvoltarea culturii Bodrogkeresztúr, în tiparele obişnuite, este covârşitoare. Condiţiile habitatului din Crişana se potrivesc ideal pentru modelul economic al BSHCP.

Zona sătmăreană se distinge printr-o evoluţie scurtă a fazei timpurii în staţiunile de la Carei-Staţia de epurare a fabricii de zahăr, jud. Satu Mare[201], Cămin-Malu Crasnei, jud. Satu Mare[202], Cămin-Podu Crasnei (a şi b), jud. Satu Mare[203], Căpleni-A – canton CFR, jud. Satu Mare[204], Căpleni-H, jud. Satu Mare[205], Ciumeşti-III (Fântâna păşunii ?), jud. Satu Mare[206], Ciumeşti-Râtul ţiganilor, jud. Satu Mare[207], Ciumeşti-Dealul cocoşat, jud. Satu Mare şi Vezendiu, jud. Satu Mare[208].

Aici nu apar elementele de tip Decea Mureşului.

Zona este legată de evoluţiile culturale din Câmpia Tisei, pe filiera Bodrogkeresztúr – Hunyadihálom. Cea mai reprezentativă descoperire pentru această zonă este cea de la Carei-Staţia de epurare[209], aşezare care prin elementele sale caracteristice ornamentelor şi formelor arată una dintre cele mai vechi porniri spre BSHCP. O altă descoperire la fel de importantă – de data aceasta o necropolă – este cea de la Paszab, săpată în anii '50 de P. Patay. Aici se observă cel mai bine evoluţia spre Hunyadihálom în ultima fază Bodrogkeresztúr.

Caracteristică acestei zone este şi apariţia timpurie a elementelor culturale Cernavoda I şi III, pentru această din urmă cultură fiind semnalate şi aşezări. Cu toate acestea, situaţia descoperirilor cernavodene fel nu este încă foarte clară.

2. Zona bănăţeană

Principalele staţiuni şi necropole ale variantei bănăţene sunt: Balta Sărată-Câmpul lui Poşta, jud. Caraş-Severin[210], Băile Herculane-Peştera Hoţilor, jud. Caraş-Severin[211], Beba Veche, jud. Timiş[212], Buziaş-Pârpora 1, jud. Timiş[213], Caraşova-Peştera Liliecilor, jud. Caraş-Severin[214], Cenad-Belo Brdo, jud. Timiş[215], Cherestur, jud. Timiş[216], Cicir-Balastieră, jud. Arad[217], Corneşti, jud. Timiş[218], Dorobanţi-fostul sediul CAP, jud. Arad[219], Dudeştii Vechi (fost Beşenova Veche)-Bucova III, jud. Timiş[220], Ilidia-Funii, jud. Caraş-Severin[221], Iratoşu, jud. Arad[222], Orţişoara, jud. Timiş[223], Parţa-tell 1, jud. Timiş[224], Peştera Oilor, jud. Caraş-Severin[225], Peştera Galaţ, jud. Caraş-Severin[226], Peştera Româneşti, jud. Timiş[227], Peştera Veterani, com. Dubova, jud. Caraş-Severin[228], Slatina Timiş-Gura Ilovei (Şăs), jud. Caraş-Severin[229].

În Banat se observă două aspecte principale ale complexului cultural studiat.

În partea de câmpie dezvoltarea acestuia este strâns legată de cultura Bodrogkeresztúr, elementele toartelor pastilate apărând târziu în acest habitat.

În zona de deal şi munte a provinciei se simte mult mai puternic fenomenul de mixtură culturală cu toartele pastilate, fenomen caracteristic arealului o dată cu faza clasică a complexului cultural. În habitatul format de zona de deal şi munte a Banatului modelul de locuire cel mai important devine cel legat de peşteră şi economia virează puternic dinspre cea preponderent agricolă spre cea a păstoritului, vânatului, dar şi a căutării minereurilor.

Descoperirile de la Ilidia-Funii[230] arată cel mai bine, alături de descoperirile de la Pecica-Forgaci[231], baza culturală pe care s-a format varianta bănăţeană a complexului cultural BSHCP.

Cultura Bodrogkeresztúr se dezvoltă mai cu seamă în nordul Banatului şi în partea sa de câmpie.[232] Influenţele sălcuţene sunt foarte puternice, încă de la momentul formării culturii[233], ducând la transformarea rapidă în sensul BSHCP. Acum sunt caracteristice forme precum castroanele de tip Bodrogkeresztúr cu analogii la Corneşti[234], Târgu Mureş[235], dar şi din zonele vestice Banatului, în Banatul sârbesc la Biserna-Obala[236]. Aceste analogii arată strânsa legătură a zonei bănăţene şi a culturii Bodrogkeresztúr, cu varianta transilvăneană (BSHCP II). Aşezările reprezentative orizontului cronologic (Pecica-Forgaci, Ilidia-Funii, Beba Veche) sunt puţin cercetate, dar din materialele publicate se constată influenţe sălcuţene, Cernavoda I, toarte pastilate şi Furchenstich. Toate acestea arată orizontul cronologic absolut extrem de strâns în timp pentru acest tip de descoperiri.

Motivele ornamentale constând din incizii fine şi benzi în reţea arată din nou legăturile cu Transilvania.[237]

Un alt fapt important ce trebuie relevat în momentul acesta este cel după care toartele pastilate însoţesc descoperirile Bodrogkeresztúr dintr-o fază veche. Acest lucru este prezent în aşezarea de la Pecica-Forgaci, dar şi în cel mai vechi nivel eneolitic, I, de la Băile Herculane-Peştera Hoţilor.

În concepţia noastră, zona bănăţeană se distinge prin faptul că materialele arheologice prezintă multe asemănări în BSHCP III cu Sălcuţa IV, respectiv varianta olteană. Sigur că există un specific local dat, în primul rând, de puternicul fond sălcuţean pe care se dezvoltă Sălcuţa IV, şi de strânsele legături cu fondul cultural Tisa (Bodrogkeresztúr) reflectate în materialele arheologice de tip Herculane II.[238]

Etapa Herculane II arată strânse contacte cu cultura Cernavoda I, atât prin prezenţa ceramicii grosiere degresată cu scoica pisată, cât şi prin alte obiecte de inventar. Formele şi toartele aplicate reflectă şi influenţe locale. Se găsesc multe similitudini şi cu etapa Olteniţa – Renie II, etapă intermediară între Cernavoda I şi III.[239] Acestea se reflectă în formele de vase, motivele ornamentale şi tipurile de toarte supraînălţate.

Unele descoperiri timpurii de tip Cernavoda III din Clisura Dunării arată anterioritatea descoperirilor de acest tip faţă de Herculane II, ceea ce presupune existenţa unui hiat cronologic şi cultural între cele două tipuri de descoperiri.[240]

Etapa Herculane III este continuarea celei anterioare. Dispariţia bruscă a unor tipuri de vase, între care străchinile cu marginea îndoită, îngroşată, înaltă, de tip sălcuţean, sau a unor piese de metal (acele cu cap îndoit) şi reducerea semnificativă a ceramicii ornamentate atât de caracteristic în etapa a doua, pare a demonstrat existenţa acestui hiat. Se poate afirma că în acest moment vecinii etapei Herculane III erau triburi ale culturii Cernavoda III în formare.

Toate aceste date sunt întărite şi de existenţa altor aşezări şi stratigrafii dezbătute anterior precum cele de la Pecica-Şanţul Mare şi Forgaci, Peştera Româneşti, Caransebeş-Balta Sărată, Ilidia-Funii etc.

Unul dintre complexele bănăţene cele mai caracteristice pentru această perioadă este cel de la Caransebeş-Balta Sărată.[241] Văsciorul cu două toarte[242] are analogii la Deva-Ciangăi[243], Oprişor şi Româneşti[244] sau Pecica-Forgaci[245]. Primele două analogii aparţin fazei Sălcuţa IV la P. Roman[246]. Oricum, forma este caracteristică culturii sălcuţene. Bolul[247] are asemănări cu piesele din orizontul Bodrogkeresztúr B de la Pusztaistvánháza, Hunyadihálom şi Vajska[248] sau în fazele mai timpurii la Paszab[249]. Capacul de vas[250] nu are asemănări directe pentru forma sa. Totuşi, capacele de vase sunt descoperite şi în alte aşezări din acelaşi orizont cronologic – sau apropiat orizontului – la Ocna Sibiului[251], Ostrovu Corbului[252], Pecica-Şanţul Mare[253] sau în Ungaria[254]. Vasul următor[255] este, după toate probabilităţile, partea inferioară a capacului de vas analizat anterior. Pentru acesta nu se găsesc analogii directe. Bolul-castron[256] îşi găseşte corespondenţe în varianta Hunyadihálom[257], Herculane II[258], Româneşti[259] şi Pecica-Şanţul Mare[260]. Alveolele cu care sunt ornamentate unele vase îşi găsesc corespondent în Herculane II şi III[261]. Cuţitul de silex descoperit în complex este caracteristic unui orizont cronologic şi cultural mai larg cuprinzând culturile Tiszapolgár, Decea Mureşului, Bodrogkeresztúr, Gumelniţa, Sălcuţa, Herculane II-III etc.

Varianta bănăţeană cuprinde, alături de cea transilvăneană, are cele mai importante elemente culturale pentru definirea orizontului BSHCP-Hunyadihálom.

3. Varianta olteană

Descoperirile variantei olteneşti sunt: Almăjel, jud. Mehedinţi[262], Baia de Fier-Peştera Pârcălabului, jud. Gorj[263], Baia de Fier-Peştera Muierii, jud. Gorj[264], Bistreţ, jud. Mehedinţi[265], Căzăneşti-Fabrică, jud. Vâlcea[266], Govora Sat-Treime, jud. Vâlcea[267], Izvorul Bârzei, jud. Mehedinţi[268], Ocnele Mari-Coasta Ungurenilor (Ocnele Mici), jud. Vâlcea[269], Ocnele Mari-Cosota, jud. Vâlcea[270], Oprişor, jud. Mehedinţi[271], Orleşti-Valea Sâlei, jud. Vâlcea[272], Ostrovu Banului (sau Golu), jud. Mehedinţi[273], Ostrovu Corbului-Botu Cliuciului, jud. Mehedinţi[274], Ostrovu Şimian, jud. Mehedinţi[275], Râmnicu Vâlcea-Cetăţuia, jud. Vâlcea[276], Sălcuţa-Piscul Cornişorului, jud. Dolj[277].

În Oltenia, fenomenul pe care-l discutăm este cunoscut sub denumirea de Sălcuţa IV şi a fost, după cum se ştie, individualizat de D. Berciu, la Sălcuţa-Piscul Cornişorului. Aşezările se găsesc în limitele geografice ale Podişului Getic, în Subcarpaţii Olteniei. Caracteristice acestei variante sunt lipsa sau apariţia foarte rară a ornamentelor realizate prin împunsături succesive, mica varietate tipologică a formelor – cum se întâmplă, de altfel, şi cu varianta transilvăneană – şi rarele descoperiri de unelte de cupru, de cele mai multe ori unelte folosite direct în procesul productiv, în viaţa de zi cu zi. După opinia noastră la Sălcuţa există un hiat între descoperirile de tip Sălcuţa III şi IV. Această observaţie, ca şi multe altele făcute de cercetătorii ce s-au ocupat cu studiul perioadei, lasă să se înţeleagă că Sălcuţa IV este un fenomen ce se dezvoltă independent de evoluţia anterioară a culturii cu acelaşi nume. Poate că hiatusul de la Sălcuţa se poate umple din punct de vedere cronologic cu etapa Herculane II.

La linia Dunării, dar şi mai la sud în arealul nord-vest bulgar al „culturii Galatin” se dezvoltă o altă variantă a cărei descoperiri reprezentative sunt aşezările de la Bistreţu şi Galatin sau necropola de la Ostrovu Corbului-Botul Cliuciului. Această variantă pare a fi – în stadiul actual al cercetărilor – contemporană cu Herculane II, deci cu faza clasică, mijlocie, a complexului cultural BSHCP.

Despre cronologia descoperirilor BSHCP, mai ales cele din fazele II şi III vom vorbi în continuare.

Vl. Dumitrescu este unul dintre cercetătorii care ne propune paliere cronologice sintetice pentru cultura Cucuteni.[278]

Continuând o parte a acestei discuţii S. A. Luca surprinde[279] trei faze de dezvoltare a culturii Bodrogkeresztúr pe teritoriul României: una de tranziţie de la Tiszapolgár la Bodrogkeresztúr; o a doua, clasică, Bodrogkeresztúr A sau I, în care apar şi primele elemente ale orizontului cu torţi pastilate, şi cea de a treia, finală, Bodrogkeresztúr B sau II.

Începuturile cercetărilor cu privire la cultura Sălcuţa IV se plasează în anul 1935 când se publică rezultatele cercetărilor de pe dealul Hunyadi din hotarul localităţii Hödmezövásárhely. Materialele arheologice au fost plasate atunci la sfârşitul epocii bronzului. Mai târziu (1941) J. Banner atribuie aceleaşi materiale epocii bronzului.

În anul 1945 D. Berciu a publicat materiale caracteristice zonei centrale a Transilvaniei, plasate cronologic în perioada finală a culturii Petreşti. În anul 1961 acelaşi autor desemnează nivelul IV al aşezării eponime ca o fază nouă a neoliticului românesc în care se oglindesc puternice schimbări sociale, economice şi etnice.[280]

Ida Kutzián defineşte, la rândul ei, existenţa unui grup cultural nou cu peste 40 de descoperiri ce se dezvoltă în Ungaria, Slovacia, Vojvodina, Oltenia, Moldova, Bosnia şi Serbia având strânse legături cu Bodrogkeresztúr şi grupul Balaton. Acest grup a fost identificat cu descoperirile de pe dealul Hunyadi din hotarul localităţii Hödmezövásárhely. Ea propune un orizont cronologic Bubanj Hum Ia – Sălcuţa IV – faza târzie a culturii Petreşti – Cucuteni AB – Hunyadihálom – Bodrogkeresztúr târziu – Lažnany – Balaton – Lasinja. După părerea aceleaşi autoare, vasele de metal reprezintă modelul tehnicii de fabricare şi a formelor vaselor acestui complex cultural. Faptul că acest grup cultural este particularizat în contextul cultural carpatic este văzut ca o repercusiune a unei veniri din afară, ea găsind aici culturi precum Decea Mureşului – Ariuşd târziu şi Petreşti târziu.

Săpăturile lui P. Roman de la Ostrovul Corbului au furnizat dovada existenţei unui sat Sălcuţa III ce urmează cronologic stratului III de la Sălcuţa. De aici concluzia după care aceasta se constituie în baza fazei a IV-a. În consecinţă, stratigrafia de la Ostrovu Corbului pare a fi ciudată: o necropolă amestecată cu elemente caracteristice ale fazei finale a culturii Sălcuţa – Bodrogkeresztúr timpurie şi Cernavoda I târzie, dispuse pe aşezarea Sălcuţa III. Faza timpurie a necropolei aparţine fie unei etape de tranziţie încă necunoscută între Sălcuţa III şi Sălcuţa IV, sau a apărut în momentul în care în centrul Olteniei a început cultura Sălcuţa IV. Astfel de influenţe se observă şi în ceramica ce provine din unele morminte de la Ostrovu Corbului. Din această observaţie rezultă că cultura Bodrogkeresztúr a apărut abia după faza Sălcuţa III şi în acelaşi timp urmează şi formarea ei în estul Transilvaniei (nu este exclusă o migraţiune după cum ne-o arată descoperirile din estul acestei provincii) şi pătrunde în forţă în zona de contact cu cultura Sălcuţa (de exemplu: Deva-Ciangăi şi Ostrovul Corbului) şi în aria de răspândire a culturii Tiszapolgár, la populaţiile de tip Decea Mureşului – Csongrád. Această fază a aparţinut unei etape în care câteva elemente caracteristice fazei târzii Sălcuţa IV nu se mai întâlnesc la Dunărea de Jos.

Din existenţa complexului de aşezări şi necropole de la Ostrovul Corbului-Botu Cliuciului (care exemplifică momentul trecerii de la Bodrogkeresztúr A la B – BSHCP II-III la noi) se poate constata că BSHCP se formează doar după perioada clasică a culturii Sălcuţa, fiind mai nou decât cultura Gumelniţa, topoarele cu braţele în cruce apar într-o perioadă pre-Bodrogkeresztúr şi că unele dintre elementele foarte importante ale culturii Bodrogkeresztúr cum ar fi cănile cu două toarte şi oalele de lapte au fost preluate din aria de răspândire a culturii Sălcuţa şi au fost răspândite de aceasta.[281]

De altfel, fondul eneolitic vechi, nealterat, începe să sufere un proces de unificare, sintetizare culturală, definit de P. Roman. În ţinuturile de la Dunărea de Jos mişcările amintite[282] generează modificări etnice, mişcarea deja amintită a culturii Gumelniţa. Tot acum asistăm la apariţia şi dezvoltarea în Transilvania a grupului Decea Mureşului.[283]

P. Roman şi S. Morintz – referindu-se la natura relaţiilor dintre culturile Cernavoda I şi Bodrogkeresztúr – erau de părere că Cernavoda I a fost contemporană cu Cucuteni A-B (pentru care relaţie pledează şi lipsa aşezărilor Gumelniţa), iar o altă etapă – târzie – a culturii cu Cucuteni B (importuri Cucuteni B în Cernavoda I, Renie şi Ulmeni)[284], dar care corespondenţe chiar şi cu Folteşti I.[285] Se propunea, astfel, un sincronism între Cernavoda I – Cucuteni B şi Folteşti I. Autorii considerau că pătrunderea elementelor de tip „C“ în aria cucuteniană este puţin anterioară culturii Cernavoda I, dar în esenţă cele două fenomene sunt contemporane, ele reprezentând manifestări ale primului val şnur ceramic.[286] Al doilea val al ceramicii ornamentate cu şnurul este plasat la nivel de Folteşti I.

Apariţia primului val are drept rezultat dislocarea comunităţilor Gumelniţa şi, în parte, Sălcuţa, în timp ce o altă parte a comunităţilor Sălcuţa, Tiszapolgár – Bodrogkeresztúr, Petreşti, Ariuşd şi probabil şi Gumelniţa, intră într-un proces de omogenizare şi întrepătrundere care începe la nivel de Cucuteni A-B, motiv pentru care se propune şi un sincronism între aceste fenomene.[287] La această primă invazie P. Roman consideră că rezistă doar triburile cucuteniene, spre deosebire de cele vecine, sudice sau din arcul carpatic, unde se observă – de asemenea – modificări. După acest moment se sesizează o regrupare, iar comunităţile Tiszapolgár târzii intră în arealul Petreşti şi Ariuşd şi găsim elemente Sălcuţa – Gumelniţa chiar şi în Transilvania.[288]

Relativ recent, discuţia referitoare la raporturile Gumelniţa – Cucuteni – Cernavoda I a fost reluată cu ocazia noilor descoperiri din tell-ul de la Hârşova.[289] Datele oferite de noile descoperiri aduc un argument în plus în ceea ce priveşte contemporaneitatea unor fenomene, anume apariţia elementelor de tip „C“ în cultura Cucuteni, a culturii Cernavoda I şi a sceptrelor de piatră, idee susţinută anterior şi de P. Roman şi A. D. Opriţescu. Datele de la Hârşova converg spre acceptarea următorului sincronism: prima etapă Cernavoda I / nivel inferior Hârşova – Cucuteni A₃ – începutul Srednâi Stog II.[290] Apariţia ceramicii decorată cu şnurul, concomitent, în culturile Cucuteni şi Cernavoda I (Hârşova, nivelul Ib) conduce, potrivit celor doi autori, la susţinerea valabilităţii sincronismului preconizat şi de P. Roman şi A. D. Opriţescu între Cucuteni A₃-A₄ – Gumelniţa A₂ – Petreşti B – Tiszapolgár[291]. Ceramica şnurată din Cernavoda I asigură, după aceiaşi autori, o relaţie de contemporaneitate cu Kum Tepe Ib – Tiszapolgár târzie – Sălcuţa – Cucuteni A₄ (sau poate chiar A₃ de sfârşit) – Lengyel IV – Rösen final – Trichterbecher târziu – Srednâi Stog Ia (b) – Nipru-Doneţ IIb – ceramica şnurată cu pieptenele şi cu gropiţe.[292] Toate acestea, alături de descoperirea a două vase tip oală de lapte caracteristice culturii Bodrogkeresztúr într-un nivel Cernavoda Ib arată rolul de placă turnantă a aşezării de la Hârşova.

Pe baza mai multor elemente cum ar fi încheierea aşezărilor Gumelniţa cu topoare de tip Vidra; apariţia variantei celei mai vechi a toporului de tip Jászladány, Târnăviţa, în mediul cultural Sălcuţa III; descoperirea unui topor cu braţele în cruce de tip Codor la Ciolăneştii din Deal, în mediul cultural Gumelniţa A₂-B₁[293] şi nu A₂ cum afirmă Vl. Dumitrescu[294]; apariţia celor mai timpurii elemente Bodrogkeresztúr în necropola de la Ostrovu Corbului, în interdependenţă cu altele Sălcuţa III şi Gumelniţa, absorbite pe fondul Cernavoda I[295], P. Roman consideră nefondat pe realitate sincronismul stipulat de Vl. Dumitrescu între Bodrogkeresztúr şi Gumelniţa A₂[296].

Potrivit lui P. Roman cultura Bodrogkeresztúr are trei etape:

a. Formativă cu sincronisme între Sălcuţa II-IV – Bodrogkeresztúr A – Cucuteni A-B – Cernavoda I.[297]

b. Clasică. Pentru această fază a culturii Bodrogkeresztúr P. Roman nu propune sincronisme. Acum ar trebui să fiinţeze relaţia cronologică Cucuteni B₁ – Cernavoda Ib susţinută de D. Monah şi Şt. Cucoş.[298] Drept argumente pentru susţinerea acesteia autorii observau importurile Cucuteni B₂ din aşezările Cernavoda Ic (vezi mai jos) şi ceramica de stil ζ din aşezările cernavodene (Sărata Monteoru, Râmnicelu, Pietroasele) ca şi ceramica din „variante Monteoru“ de la Cucuteni-Cetăţuia, Podei-Târgu Ocna, Gura Văii-Oneşti, Calu-Piatra Şoimului sau Ştefăneşti-Stârcea.[299]

c. De depersonalizare. Descoperirile de la Traian-Dealul Fântânilor s-ar încadra în această fază a culturii Bodrogkeresztúr, aceasta fiind paralelă cu Cucuteni A-B₂.[300] El consideră că această etapă a avut o durată mai lungă, deoarece complexele Cheile Turzii (Herculane II) au bune analogii cu Cernavoda Ic de tip Râmnicelu (cu importuri Cucuteni B).[301] Din aceste date ar rezulta că se impune şi un alt sincronism: Bodrogkeresztúr C – Herculane II – Cernavoda Ic / Râmnicelu – Cucuteni B₂[302], când se discută apariţia unor materiale ceramice Cernavoda I în aşezarea de la Ulmeni care constituie pentru autor o nouă dovadă de sincronizare între Cernavoda I târzie – orizontul Herculane II – Cheile Turzii – Cucuteni B / varianta Monteoru.

Descoperirile de la Olteniţa – Renie, unde apare ceramică Cucuteni A-B dintr-o etapă neprecizată şi observaţiile recente ale lui P. Haşotti, care specifică faptul că decorul cu şnurul înfăşurat şi răsucit apare la nivelul fazei Cernavoda Ib[303], fenomen ce trebuie amintit că se întâlneşte în Cucuteni din etapa A-B₂[304].

N. Vlassa atrăgea atenţia asupra existenţei unor fragmente ceramice ornamentate cu incizie la Ariuşd databile în Cucuteni A₁ care s-ar apropia de BSHCP, chiar dacă momentul cronologic al descoperirilor ar trebui să fie culturii Tiszapolgár.

Oricum, noile descoperiri de la Ariuşd, ne arată că situl îşi încheie existenţa din punct de vedere cronologic şi cultural cu materiale aparţinând orizontului cu torţi pastilate.[305]

La jumătatea distanţei dintre cele două situri, la Mugeni[306], există materiale de sinteză pe care, din păcate, nu le-am putut verifica în muzeu[307].

Situl arheologic care fixează corect, după opinia noastră, orizontul cronologic al legăturilor dintre cultura Bodrogkeresztúr şi Cucuteni este cel de la Reci[308]. Materialele pictate cucuteniene de aici sunt, mai degrabă, încadrabile în faza Cucuteni A-B decât B[309].

În ultimii ani s-au descoperit importuri aparţinând culturii cu toarte pastilate de orizont Bodrogkeresztúr B la Păuleni-Ciomortan.[310]

În Moldova, la Traian-Dealul Viilor, există elemente (vas patrulater, vas cu toarte pastilate) care pot fi încadrate spre sfârşitul fazei A-B a culturii Cucuteni.[311] Tot acum s-ar cuveni să amintim şi vasul din aşezarea de la Coada Calului.[312]

Aceste materiale sunt contemporane cu faza finală a culturii Bodrogkeresztúr, Bodrogkeresztúr B, corespunzând nivelului Herculane II şi – parţial – III în Transilvania. Numai descoperirile de tip Herculane III corespund celor de tip Pecica-Şanţul Mare, Hunyadihálom şi Lažnany. Opiniile I. Kutzián nu pot fi susţinute deoarece descoperirile de tipul vaselor cu toarte pastilate sunt răspândite pe tot teritoriul culturii Bodrogkeresztúr. Este vorba despre un proces de formare care se întinde de-a lungul a mai multor faze. În fazele timpurii se mai pot distinge elementele Bodrogkeresztúr de cele Sălcuţa. În faza mijlocie – de tip Herculane II – se îmbină elementele Sălcuţa, Cernavoda I şi Bodrogkeresztúr în mod armonios (descoperirile de la Ostrovul Corbului, Bistreţ şi Galatin).

În faza de sfârşit a fenomenului Sălcuţa IV, în care se includ, ca timp, şi descoperirile de tip Hunyadihálom, se pot constata numeroase asemănări de la Carpaţii Orientali şi până la Tisa, din Macedonia şi Munţii Balcani până în Slovacia de est.[313]

Sensul de răspândire al acestor elemente culturale pare a fi cel de la sud spre nord[314], aceasta presupunând şi întârzieri culturale, în acelaşi sens de dispersie. N. Kalicz analizează, în acest sens, relaţiile dintre grupul cultural Balaton şi grupul cultural Lasinja. Lažnany şi Hunyadihálom par a fi două variante locale ale uneia şi aceleaşi grupe culturale. Grupa Lažnany are relaţii strânse în special cu grupa Bodrogkeresztúr din care se pare că s-a născut. Elementele caracteristice ale culturii Sălcuţa IV cum ar fi toarte pastilate nu ajung în Slovacia în momentul Bodrogkeresztúr B.

Analogiile ce rezultă din complexul de descoperiri de la Ostrovul Corbului sunt concludente. Aşezarea de tip Sălcuţa III are bune analogii în grupul Brăteşti, care sunt mai timpurii decât cele de tip Gumelniţa. Vasele care suprapun acest sat sunt asemănătoare cu descoperirile din aşezarea de la Cernavoda I, faza târzie de la Ulmeni, pe Dunăre, în sud-estul României.[315]

Sunt cunoscute descoperirile de tip Sălcuţa IV de la Teliš situată la sud de Dunăre, în nord-vestul Bulgariei. H. Todorova a descoperit la Galatin un strat asemănător. Chiar dacă materialele sunt identice cu cele de tip Sălcuţa IV ea le defineşte drept grupul Galatin.

Într-un articol recent cercetătorii bulgari Boyadziev, Dimov şi Todorova[316] împart eneoliticul din Bulgaria în mai multe etape.

Aceeaşi autoare[317] propune şi câteva racorduri cronologice relative.

La Hissar s-au descoperit materiale arheologice concordante cu Sălcuţa IV. După afirmaţiile lui P. Roman sub descoperirile Coţofeni de aici se găsesc nu mai puţin de opt niveluri cu descoperiri de acest tip.[318]

La Rachmani s-au descoperit materiale arheologice cu toarte pastilate.

Această situaţie nu se întâlneşte şi la linia Dunării unde situaţia este mult mai complexă.[319] Sigur că în aşezările de tip tell sunt rezultatul unor perioade de îndelungată linişte. În anumite perioade acestea sunt abandonate în favoarea altor tipuri de aşezări.

La Dikili Tash se pare că o aşezare de tip Sălcuţa clasic urmează uneia gumelniţene.[320]

Pe baza unor analize recente din Grecia, pentru Macedonia Centrală[321] se poate echivala Vassilika III şi Olynthos I cu chalcoliticul timpuriu din Bulgaria şi Vinča C, în timp ce Vassilika IV, Olynthos II-III, Sitagrói faza a III-a şi Dikili Tasch faza a II-a mijlocie pot fi paralelizate cu Marica faza III şi Gradešnica faza C, adică cu sfârşitul calcoliticului.

Pe baza acestor relaţii cercetătoarea M. Mantu a propus mai multe paliere cronologice pentru legăturile culturii Cucuteni cu Grecia[322]

În sfârşit, una dintre problemele care a frământat mult timp cercetătorii epocii neolitice şi eneolitice este cea a legăturilor dintre civilizaţiile sud-estului european şi a Anatoliei, în speţă cu stratigrafia de la Troia. Părerile au pendulat între poziţia lui Sinclair Hood[323] sau cea a lui Nicolae Vlassa[324], de la opiniile lui Vladimir Dumitrescu[325] la cele ale lui Petre Roman (acesta nu este de acord cu contemporaneitatea orizontului aflat în discuţie cu Troia), Dan Monah[326], sau, mai nou, Raczky Pál.[327] Analizând părerile anterioare, nu poate fi vorba de legături cu Troia mai devreme de sfârşitul culturii Bodrogkeresztúr, chiar dacă apariţia idolilor en violon ar cere-o. În cazul acestor piese credem că suntem puşi în faţa unui proces de dezvoltare locală, dispersarea prototipului făcându-se – mai degrabă – dinspre sud-estul Europei spre Orient.

Reanalizarea datelor stratigrafice, combinată cu cele ale analizei tipologico-stilistice şi cu cele oferite de metoda comparativă[328] ducea la concluzia că o parte din etapele culturii Gumelniţa (ultimele nivele A₂ şi cele B₁) au putut fi, într-o perioadă foarte scurtă de timp, contemporane cu Troia I şi că doar nivelurile Cernavoda I şi III sunt sincrone cu Troia I[329]. La aceeaşi corespondenţă dintre Cernavoda I şi Troia I, care ne interesează direct, s-a ajuns şi cu altă ocazie[330]. Atunci s-au reliefat din nou asemănările dintre unele materiale arheologice (toartele de tip „tunel“, un anumit gen de castroane etc.) ca şi corespondenţa datelor radiocarbon (data de 2600±100 î.Chr. pentru Cernavoda I şi data finală pentru Troia I) care se acorda şi cu datele stratigrafice.

I. Kutzián dezbate cu deosebită claritate problematica cronologică şi culturală a culturii Tiszapolgár propunând în final un tablou veridic pentru perioada cuprului din Ungaria.[331]

Remarcăm pentru această cronologie dorinţa autoarei de a pune descoperirile de tip Csongrád – Decea Mureşului cât mai târziu, la fel şi faza Bodrogkeresztúr B în general. În acest caz faza amintită ar fi contemporană cu finalul complexului cultural Sălcuţa IV – Herculane II-III – Cheile Turzii – Pecica-Şanţul Mare – Hunyadihálom în accepţiunea noastră. Remarcăm însă faptul că elementele Cernavoda I par mai timpurii, la fel ca şi pătrunderea elementelor culturale ale mormintelor Kurgan. Tot mai timpurii sunt şi elementele culturale de tip Cucuteni C.

P. Patay[332] încearcă să dea o definire personală fenomenelor etno-culturale ce se desfăşoară pe largul areal central şi sud-est european. El propune o schemă de evoluţie culturală care are la bază principiul continuităţii din neoliticul târziu până în perioada târzie a cuprului.

Sunt cunoscute de mult timp descoperirile de tip Sălcuţa IV de la Teliš situată la sud de Dunăre, în nord-vestul Bulgariei. H. Todorova a descoperit la Galatin un strat asemănător. Chiar dacă materialele sunt identice cu cele de tip Sălcuţa IV ea le defineşte drept grupul Galatin.

Toate discuţiile din ultimele pagini arată strânsa legătură dintre descoperirile cu toarte pastilate din aşezările, necropolele şi peşterile cu faza finală a culturii Bodrogkeresztúr, fapt ce ne face să le considerăm parte finală a culturii amintite (BSHCP III).

[1] Luca 1999.

[2] Bella 1923.

[3] Hillebrand 1929.

[4] Kutzián 1963.

[5] Kutzián 1972.

[6] Kutzián 1963, p. 535-541.

[7] Török 1935.

[8] Kalicz 1958, p. 3.

[9] Jászladány – Patay 1945; Tiszakeszin – Patay 1957; Polgár – Patay 1958; Fényeslitke – Patay 1969; Tiszavalk-tétes – Patay 1978a; Tiszavalk-Kenderföld – Patay 1978.

[10] Patay 1982.

[11] Patay 1975.

[12] Aşezarea de la Tiszalúc – Patay 1986.

[13] Raczky 1988, p. 33-51.

[14] Vlassa 1964; 1976.

[15] *** 1960, p. 59-60; Berciu 1961, p. 121-124.

[16] Vlassa 1964, p. 362, nota 55.

[17] Horedt 1968.

[18] *** 1960, p. 59-60; Berciu 1961, p. 121-124.

[19] Dumitrescu 1960, p. 16 şi urm.; 1969, p. 131 şi urm.; 1973a, p. 305; 1976, p. 357; 1981, p. 23-24; 1985, p. 42-43.

[20] Lazarovici 1975a; 1976; 1985.

[21] Pădureanu 1982.

[22] Rusu 1971.

[23] Németi 1988.

[24] Iercoşan 1990.

[25] Roman 1971; 1973; 1995.

[26] Luca 1999.

[27] Govora 1995, p. 14-15.

[28] Kalmar 1999.

[29] Andrieşescu 1921.

[30] Berciu 1961, p. 158.

[31] Berciu 1961, p. 158; Roman 1995, p. 17.

[32] Berciu 1961, p. 159-161, 163 – profil, 164 şi urm..

[33] Téglás 1888, p. 214.

[34] Lazarovici et alii 1995, p. 538.

[35] Hérepély 1901.

[36] Lazarovici et alii 1995, p. 538-539.

[37] *** 1992, p. 101-106.

[38] Lazarovici et alii 1995, p. 539; Piciu et alii 1996.

[39] Téglás 1888, p. 214; Lazarovici et alii 1995, p. 538-539; Hérepély 1901; *** 1992, p. 101-106; Piciu et alii 1996.

[40] Roman 1971, p. 47-49.

[41] Roman 1971, p. 49.

[42] Roman 1973, p. 58-59.

[43] Roman 1971, p. 47-83, Abb. 9-32.

[44] Crişan 1978, p. 16-24, 26, 28-29.

[45] Roman 1973, p. 59.

[46] Crişan 1978.

[47] Crişan 1978, p. 32-33.

[48] Crişan 1978, p. 47, 63, 65, 66.

[49] Dumitraşcu 1975, p. 25.

[50] Dumitraşcu 1975, p. 28.

[51] Pădureanu 1982.

[52] Luca 1993a; 1999.

[53] Roman 1971, p. 83.

[54] Roman 1973, p. 58, 59.

[55] Săpăturile au fost executate de Fl. Draşovean de la Muzeul Banatului din Timişoara şi P. Rogozea de la filiala Institutului Român de Tracologie din Timişoara.

[56] Lazarovici 1975a, p. 17-18.

[57] Kovács 1915.

[58] Székely 1964.

[59] Székely 1983.

[60] Slatina Timiş – Lazarovici et Munteanu 1982, Ilidia – Lazarovici 1985, Ostrovu Corbului – Roman et Opriţescu 1989.

[61] Kutzián 1963, p. 535-541.

[62] Kalicz 1958.

[63] Luca 1993a.

[64] Németi 1988.

[65] Roman 1973, p. 58.

[66] Peştera Cauce.

[67] Pecica-Forgaci, informaţie E. Pădureanu. Aşezarea Tiszapolgár se află pe un cot al aceluiaşi braţ vechi, la aproximativ 300 m vest de aşezarea Bodrogkeresztúr.

[68] Grupul Tiszáug – Kutzián 1972.

[69] Vlassa 1976, p. 65.

[70] Iercoşan 1990, p. 33; Pădureanu 1982, p. 29-60; Luca 1990; 1993a; 1999.

[71] Lazarovici et Munteanu 1982, p. 126; Pădureanu 1982, p. 36-37; Lazarovici 1975a, p. 10-11, 14; Vlassa 1964, p. 360; Iercoşan 1990, p. 30.

[72] Gavrilescu et Vulpe 1971, p. 654.

[73] Vlassa 1964, p. 360-361.

[74] Dedrad, Şintereag – Vlassa 1969, nota 6; Vultureni – Roman 1973, p. 62.

[75] Roman 1971, p. 119 – cu critica la I. Kutzián; Pădureanu 1982, p. 37 – şi Gumelniţa ?; Lazarovici 1983, p. 12.

[76] Roman 1973, p. 75.

[77] Lazarovici 1983, p. 11.

[78] Lazarovici 1975a, p. 14; Pădureanu 1982, p. 36, 37.

[79] Vlassa 1964, p. 360-361; Gavrilescu et Vulpe 1971, p. 654 – elemente finale Petreşti; Pădureanu 1982, p. 37.

[80] Pădureanu 1982, p. 37.

[81] Lazarovici et Munteanu 1982, p. 126.

[82] Patay 1969, p. 330.

[83] Patay 1969, p. 315; 1975, p. 51.

[84] Nemejniková et Pavúkova 1964, p. 202, 211, 237, 239.

[85] Roman 1971, p. 119-120; Patay 1975, p. 51.

[86] Patay 1969, p. 321.

[87] Kutzián 1972, p. 209; Lazarovici 1975a, p. 14.

[88] Patay 1975, p. 57.

[89] Patay 1975, p. 57-60.

[90] Kutzián 1972, p. 176-178.

[91] Slatina Timiş – Lazarovici et Munteanu 1982; Cuptoare-Sfogea – Lazarovici 1981; Oprinescu 1981; Băile Herculane – în Muzeul staţiunii se află o cupă cu picior ce aparţine culturii şi provine din săpăturile de la Peştera Hoţilor; la Ostrovu Corbului, pe plajă, s-au descoperit materiale Tiszapolgár – Roman 1987.

[92] Kutzián 1969, p. 54; 1972, p. 194-195.

[93] Patay 1978, M₅₇..

[94] Patay 1982, p. 109-110.

[95] Patay 1982, p. 108-109.

[96] Luca 1993a, p. 57, fig. 9/16, 30; 10/4, 6; 11/5-6.

[97] Deva-Ciangăi – Floca 1950; Luca 1999, fig. 1/1, şi izolat la Gorneşti – fig. 26/3.

[98] Berciu 1961, p. 302-309.

[99] Şimon 1989, p. 143.

[100] Roman et Opriţescu 1989, p. 13.

[101] Patay 1982, p. 109.

[102] Kutzián 1969, p. 54; 1972, p. 194-195.

[103] Dumitraşcu 1975, p. 25, 32.

[104] Ecsédy 1973; 1974.

[105] Patay 1982, p. 110.

[106] Nivel I (nou): Luca 1993a, p. 59-64.

[107] Lazarovici 1985, p. 89 – pentru mediul cultural Ariuşd; Roman 1971, p. 69 – pentru legăturile cu pictura de tip Herculane II.

[108] Pecica-Forgaci – nivel I – Luca 1993a.

[109] Patay 1975, p. 61.

[110] Bodrogkeresztúr B – fază finală – Patay 1975, p. 61.

[111] Luca 1993a, fig. 14/3-4.

[112] Patay 1986.

[113] Patay 1975, p. 61.

[114] Pădureanu 1982; aminteşte un astfel de fragment care în fotografie acesta este foarte neclar reprodus.

[115] Bodrogkeresztúr B – Patay 1975, p. 61; 1982, p. 110.

[116] Roman 1971; 1973.

[117] Luca 1999, fig. 35/1, 3, 6; 36; elementele pseudo-Furchenstich imită, în dispunerea lor, ornamentele de tip Bodrogkeresztúr.

[118] Németi 1988, p. 121-122.

[119] Roman 1971, p. 47-83.

[120] Luca et Crăciunescu 1992, p. 76.

[121] Georgieva 1984.

[122] Roman et Opriţescu 1989.

[123] Ciugudean 1978.

[124] Ciugudean 1978a, p. 39-53.

[125] Ciugudean 1991, p. 95, Abb. 21/1; *** 1995, p. 48-50.

[126] Kovács 1913, p. 391; Roman 1971, p. 100.

[127] Vlassa 1964, p. 361 – nota 50 – informaţie K. Horedt; Rusu 1971, p. 81; Pădureanu 1982, p. 34.

[128] Roska 1942, p. 157, nr. 84, fig. 181/2; la fig. 181/1; Vlassa 1964, p. 351, fig. 1/7 încadrează descoperirea în cultura Noua; alte referiri la Pădureanu 1982, p. 34; *** 1995a, p. 82.

[129] Paul 1969, p. 80; Roman 1971, p. 97.

[130] Luca et alii 1997, p. 19.

[131] Opriţescu 1978, p. 95.

[132] Roman 1971, p. 97-98, 100, Abb. 38-39.

[133] Roska 1942, p. 135, nr. 231; *** 1960, pl. VII; Vlassa 1964, p. 351, fig. 1/8; Rusu 1971, 81.

[134] Kovács 1915, p. 325; Vlassa 1964, p. 351, fig. 3/8.

[135] Székely 1983, p. 31-35, fig. 4/1-2.

[136] Székely 1964, p. 125, punct 4, fig. 5; *** 1995a, p. 115.

[137] Roman 1971, p. 100.

[138] Kovács 1928-1932, p. 89-101; 1944, p. 3-21; Roska 1942, p. 159-160, nr. 89, fig. 187-190; *** 1960, p. 54-60, 74, pl. VII; Vlassa 1964, p. 359; Rusu 1971, p. 82; Roman 1973, p. 64-65; Dîmboviţa 1978, p. 65; Lazarovici 1983, p. 11; Opriţescu 1978, p. 87-98; *** 1995, p. 90.

[139] Vlassa 1969, nota 6.

[140] Floca 1950, p. 220-224, pl. I-XI; Székely 1964, p. 125; Vlassa 1969, p. 31; Kacsó 1969, p. 54; Rusu 1971, p. 80; Roman 1971, p. 95, Abb. 33/13-17; 1973, p. 60; 1978, p. 219; Pădureanu 1982, p. 33.

[141] Roman 1971, p. 102-103; Opriţescu 1978, p. 95.

[142] Roska 1942, p. 161, nr. 91; p. 162, fig. 191; Patay 1961, p. 85-86, pl. XXXII/11, 13; Vlassa 1964, p. 352, fig. 1/9-10; Székely 1964, p. 125; *** 1960, pl. VII; Rusu 1971, p. 81; Pădureanu 1982, p. 34.

[143] Opriţescu 1978, p. 95.

[144] Roska 1942, p. 97, nr. 29, fig. 122, p. 98, fig. 123; *** 1960, pl. VII; Vlassa 1964, p. 353-355, fig. 1/1-6 – cu bibliografia veche a acestui punct; Székely 1964, p. 125; Patay 1961, p. 96-97, pl. XXXV/8-11; Rusu 1971, p. 81; Pădureanu 1982, p. 34; *** 1995a, p. 137.

[145] *** 1998, p. 110, harta 6, punct 370.

[146] Roska 1942, p. 165; Vlassa 1964, fig. 3/7; Pădureanu 1982, p. 34; *** 1995a, p. 173.

[147] Székely 1964, p. 125; 1965, p. 273-274.

[148] Marcu 1976, pl. III/10, 13-14; Roman 1971, p. 102.

[149] Rusu 1971, p. 82; *** 1995, p. 125.

[150] Kovács 1928-1932, p. 98; Rusu 1971, p. 82.

[151] Roska 1942, p. 184, nr. 247; Vlassa 1964, p. 355, fig. 3/1.

[152] Roska 1942, p. 299, nr. 40; Vlassa 1964, p. 355-356, fig. 2/4.

[153] Dumitrescu 1968a, p. 38; Roman 1971, p. 110-111; Rusu 1971, p. 80; Ferenczi et Ferenczi 1975, p. 45-47; Vulpe 1975, p. 33-34.

[154] Roman 1971, p. 94-96.

[155] Roska 1942, p. 305, nr. 85; Vlassa 1964, p. 356-357, fig. 3/6; Opriţescu 1978, p. 95.

[156] Paul 1969, p. 73-80; Roman 1971, p. 97.

[157] Berciu 1961, Abb. 16; Roman 1971, p. 96-97.

[158] Vlassa 1964, p. 361 – nota 50; Rusu 1971, p. 81; Pădureanu 1982, p. 34; *** 1995, p. 151-153.

[159] Székely 1964, p. 121-126; 1965, p. 273-274; Dumitrescu 1968a, p. 38; 1981, p. 26; Roman 1971, p. 109-110; 1973, p. 64; 1978, p. 219; Pădureanu 1982, p. 34; *** 1998, p. 455-456, fig. 12.

[160] Informaţie M. Rusu; Luca 1999, repertoriu.

[161] Macrea et Crişan 1964, anexa II, p. 360, nr. 96; Vlassa 1964, p. 361 – nota 50 – informaţie de la K. Horedt; Rusu 1971, p. 81; Pădureanu 1982, p. 34; *** 1995, p. 167.

[162] Roska 1942, p. 246-247, fig. 305/5; Roman 1971, p. 102.

[163] Informaţii amabile I. Andriţoiu.

[164] *** 1995, p. 179.

[165] Vlassa 1969, nota 6.

[166] Kovács 1915, p. 232-253 – rezumat între paginile 299-310; Roska 1942, p. 167, nr. 121, fig. 198; *** 1960, pl. VII; Vlassa 1964, p. 358-359, fig. 2/3; 3/2; Székely 1964, p. 125; Dumitrescu 1968a, p. 37-38; Roman 1971, p. 108-109; 1973, p. 63; Pădureanu 1982, p. 34; *** 1995a, p. 256-258.

[167] Roska 1942, p. 92, nr. 90; p. 93, fig. 119; Vlassa 1964, p. 359, fig. 2/5; Roman 1973; *** 1995, p. 199.

[168] Roska 1942, p. 235, nota 13; *** 1960, pl. VII; Vlassa 1964, p. 357-358; Rusu 1971, p. 81.

[169] Roman 1973, p. 62.

[170] Luca 1999.

[171] Târgu Mureş – Roska 1942, p. 167, fig. 198; Reci – Székely 1964, p. 123, fig. 3/3, 5-6.

[172] Roman 1973, p. 63.

[173] Roman 1973, p. 67-68.

[174] Luca 1993a, fig. 7/13; 1999, p. 29, fig. 6/1; 7/9; 10/5; 14/5, 13-14.

[175] Németi 1988, p. 121-122; Iercoşan 1990, p. 32.

[176] Németi 1988, p. 126; Iercoşan 1990, p. 32.

[177] Németi 1988, p. 123-126; Iercoşan 1990, p. 32.

[178] Németi 1988, p. 123.

[179] Németi 1988, p. 123-126.

[180] Németi 1986-1987, p. 24-26; 1988, p. 122; Iercoşan 1990, p. 32.

[181] Németi 1988, p. 123; Iercoşan 1990, p. 32.

[182] Kacsó 1969, p. 49-56; Rusu 1971, p. 81; Pădureanu 1982, p. 34; Iercoşan 1990, p. 32.

[183] Kacsó 1969, p. 52.

[184] Patay 1961, p. 94-96, pl. XXXV/1-7; Székely 1964, 125; Rusu 1971, p. 81; Roman 1971, p. 92; 1973, p. 60; Pădureanu 1982, p. 33; Lazarovici 1983, p. 11 – materiale inedite în Muzeul din Arad - informaţie T. Soroceanu; *** 1999, p. 63.

[185] Macrea et Crişan 1964, p. 356, nr. 77; Rusu 1971, p. 81; Ignat 1973, p. 11-12; 1976, p. 13-14; 1977, p. 16, 19; Iercoşan 1990, p. 33.

[186] Dudaş 1970, p. 356; *** 1999, p. 116.

[187] Pădureanu 1982, p. 29-60; Lazarovici et Munteanu 1982, p. 125; Lazarovici 1983, p. 11-12, nr. 108; 1985, p. 85, 88; Luca 1990, p. 89-92; 1993a, p. 49-86; *** 1999, p. 98.

[188] Roman 1971, p. 85, 90, Abb. 34-37; Crişan 1978; *** 1999, p. 93.

[189] Roman 1971, p. 114-115.

[190] Roska 1942, p. 252, nr. 9; Rusu 1971, p. 81; Ignat 1973, p. 14, punct 17.

[191] Hampel 1897, p. 449; Roska 1942, p. 266, nr. 143. Patay 1961, p. 97, pl. XXXVI/3-8; Székely 1964, p. 125; Rusu 1971, p. 81; Ignat 1973, p. 15, punct 20; Pădureanu 1982, p. 34.

[192] Rusu 1971, p. 81.

[193] Dörner 1970, p. 451-455; Roman 1971, p. 91-92; 1973, p. 60; Rusu 1971, p. 81; Lazarovici 1975a, p. 25, fig. 7/1-11; 1985, p. 85; Pădureanu 1982, p. 34; *** 1999, p. 111.

[194] Roman 1973, p. 59; Roman et Németi 1978, p. 12; *** 1999, p. 111.

[195] Macrea et Crişan 1964, p. 361, nr. 101; Rusu 1971, p. 79-80; Dumitraşcu 1975, p. 25-32; *** 1999, p. 113.

[196] Rusu 1971, p. 81.

[197] Hampel 1899, p. 428; Roska 1941, p. 83; 1942, p. 305, nr. 76; *** 1999, p. 124; Vulpe 1975, p. 32.

[198] Rusu 1971, p. 81. Poate este vorba de aceleaşi materiale cu punctul publicat de Ignat 1973a, p. 17, nota 27.

[199] Németi 1988, p. 127-129; Iercoşan 1990, p. 32.

[200] Lazarovici 1983, p. 11, 12, nota 108; *** 1999, p. 136.

[201] Németi 1988, p. 121-122; Iercoşan 1990, p. 32.

[202] Németi 1988, p. 126; Iercoşan 1990, p. 32.

[203] Németi 1988, p. 123-126; Iercoşan 1990, p. 32.

[204] Németi 1986-1987, p. 24-26; 1988, p. 122; Iercoşan 1990, p. 32.

[205] Németi 1988, p. 123; Iercoşan 1990, p. 32.

[206] Kacsó 1969, p. 49-56; Rusu 1971, p. 81; Pădureanu 1982, p. 34; Iercoşan 1990, p. 32.

[207] Kacsó 1969, p. 52.

[208] Németi 1988, p. 127-129; Iercoşan 1990, p. 32.

[209] Németi 1988.

[210] Lazarovici 1975a, p. 25, fig. 8, lista 3, punct 1.

[211] Roman 1971, p. 47-83, Abb. 10-32; 1973; Lazarovici 1975a, lista 3, punct 2, 25; 1983, p. 12.

[212] Patay 1961, p. 93-94, fig. XXXIV/1-5; Székely 1964, p. 125; Rusu 1971, p. 81; Lazarovici 1975a, p. 25, lista 2, punct 3, fig. 2/9; 7/12-16; 1985, p. 85, 88; Pădureanu 1982, p. 33.

[213] Lazarovici 1983, p. 11, nota 108.

[214] Lazarovici 1975a, p. 25, lista 3, punct 9.

[215] Lazarovici 1975a, p. 12, 14, 25, lista 1, punct 11; p. 20, fig. 5/D_1-4, 6/1-4; 1985, p. 85; Pădureanu 1982, p. 34.

[216] Lazarovici 1975a, p. 22, fig. 5/10, lista 1, punctul 12.

[217] Pădureanu 1973, p. 399; 1982, p. 33.

[218] Lazarovici 1975a, p. 12, 14, 25, fig. 4/5-13; 1976, nr. 15, lista 2; 1985, p. 85; Lazarovici et Munteanu 1982, p. 124.

[219] Dörner 1970, p. 461-462; *** 1999, p. 66.

[220] Lazarovici 1975a, p. 12, 14, fig. 3/1, 3; lista 1, punct 7; p. 20.

[221] Lazarovici 1985, p. 83-89; 90 – raport osteologic.

[222] Székely 1964, p. 125; *** 1999, p. 78.

[223] Luca 1999, repertoriu.

[224] Lazarovici et Munteanu 1982, p. 124; Lazarovici 1985, p. 85; Pădureanu 1982, p. 33.

[225] Petrescu 1993, p. 5-9, pl. VII; XI/2; XIII/13.

[226] Rogozea 1986, p. 173, 175, 195, pl. IV/4; VII/2; VIII/4-6; XX/1; XXI/1; XVII.

[227] Roman 1971, p. 83; Lazarovici 1975a, p. 25, lista 3, punct 30.

[228] Roman 1971, p. 76; Lazarovici 1975a, p. 25, lista 3, punct 41.

[229] Lazarovici et Munteanu 1982, p. 121 şi urm.; Grupa III-IV, p. 124, 125; Lazarovici 1983, p. 12; 1985, p. 85.

[230] Lazarovici 1985.

[231] Pădureanu 1985; Luca 1993a; 1999.

[232] Lazarovici 1985, p. 85

[233] Luca 1993a, p. 57, fig. 9/16, 30; 10/4, 6; 11/5-6.

[234] Roska 1942, p. 97, nr. 122.

[235] Roska 1942, p. 267, fig. 198.

[236] Lazarovici 1985, p. 88.

[237] Târgu Mureş – Roska 1942, p. 167, fig. 198; Reci – Székely 1964, p. 123, fig. 3/3, 5-6.

[238] Roman 1973, 58.

[239] Roman 1973, 59.

[240] Ibidem.

[241] Lazarovici 1975a, p. 17-18.

[242] Lazarovici 1975a, p. 17, fig. 8/1.

[243] Floca 1950, pl. V/14.

[244] Roman 1971, p. 34, fig. 2/45; 84; 33/14, 20.

[245] Luca 1999, pl. II, tip XIII/a-b.

[246] Roman 1971, p. 33, 81.

[247] Lazarovici 1975a, p. 17, fig. 8/2.

[248] Lazarovici 1975a, p. 17.

[249] Hillebrand 1929, p. 37, fig. 14/4.

[250] Lazarovici 1975a, p. 17, fig. 8/3.

[251] Lazarovici 1975a, p. 17, nota 81.

[252] Roman 1971, p. 41, fig. 6/55-56.

[253] Roman 1971, p. 89, fig. 37/6.

[254] Lazarovici 1975a, p. 17, notele 82-84.

[255] Lazarovici 1975a, p. 17-18, fig. 8/4.

[256] Lazarovici 1975a, p. 18, fig. 8/5.

[257] Török 1935, pl. XXIX/3.

[258] Roman 1971, p. 67, fig. 21/4; 22/19.

[259] Roman 1971, p. 84, fig. 33/3.

[260] Roman 1971, p. 87, fig. 35/9.

[261] Roman 1971, fig. 20/8; 22/18.

[262] Roman 1971, p. 39.

[263] Roman 1971, p. 32-33.

[264] Roman 1971, p. 33, 35.

[265] Luca et Crăciunescu 1992.

[266] Govora 1995, p. 14.

[267] Govora 1995, p. 15.

[268] Roman 1971, p. 45.

[269] Govora 1995, p. 14.

[270] Govora 1995, p. 15.

[271] Roman 1971, p. 39.

[272] Roman 1971, p. 32; Govora 1995, p. 14.

[273] Roman 1971, p. 44; Lazarovici 1975a, p. 25, lista 3, punct 10.

[274] Roman 1971, p. 40, 42-44, Abb. 1/50-58; 6-8; 38/15; 1973, 58; 1978, p. 218-219; 1987, p. 346; Roman et Opriţescu 1989, p. 11-38; Lazarovici 1983, p. 12, 1985, p. 85.

[275] Berciu 1939, Abb. 66/17; Roman 1971, p. 39.

[276] Govora 1995, p. 14.

[277] Berciu 1961; Roman 1971, p. 35, 38-39.

[278] Dumitrescu 1968a, p. 35-50.

[279] Luca 1999.

[280] Roman 1995, 19.

[281] Ibidem.

[282] Cernavoda Ib = Bodrogkeresztúr clasic: Haşotti et Popovici 1992.

[283] Roman 1971, p. 100.

[284] Morintz et Roman 1968, p. 562-563.

[285] Morintz et Roman 1970, p. 559.

[286] Morintz et Roman 1970, p. 565; Roman 1973, p. 73-74; 1992, p. 38 şi urm.

[287] Roman 1973, p. 67.

[288] Roman 1973, p. 73-74.

[289] Haşotti 1989, p. 20; Popovici et Haşotti 1989, p. 296; Haşotti et Popovici 1992, p. 40-43.

[290] Haşotti et Popovici 1992, p. 41-42.

[291] Haşotti et Popovici 1992, p. 42.

[292] Haşotti et Popovici 1992, p. 43.

[293] Vulpe 1975, p. 24.

[294] Dumitrescu 1974a, p. 36.

[295] Roman et Opriţescu 1989, p. 26.

[296] Roman 1978, p. 217.

[297] Roman 1979, p. 220.

[298] Monah et Cucoş 1985, p. 38.

[299] Monah et Cucoş 1985, p. 38, notele 82-84; Mantu 1998, p. 142.

[300] Roman 1978, p. 220.

[301] Roman 1978, nota 27.

[302] Roman et Opriţescu 1989, p. 27.

[303] Haşotti 1995, p. 27.

[304] Mantu 1998, p. 146.

[305] Zaharia 1973, p. 31.

[306] Dumitrescu 1969, p. 89.

[307] Dumitrescu 1968a, p. 38; Roman 1971, p. 110-111; Rusu 1971, p. 80; Ferenczi et Ferenczi 1975, p. 45-47.

[308] Székely 1964, p. 121-126; 1965, p. 273-274; Dumitrescu 1968a, p. 38; 1981, p. 26; Roman 1971, p. 109-110; 1973, p. 64; 1978, p. 219; Pădureanu 1982, p. 34.

[309] Dumitrescu 1969, p. 89.

[310] Lazarovici et alii 2000, pl. XIV/6; 2002.

[311] H. Dumitrescu 1959, p. 169; Dumitrescu 1968a, p. 42.

[312] Calu-Piatra Şoimului – Dumitrescu 1981, p. 27.

[313] Roman 1995, p. 19-20.

[314] Raczky 1988.

[315] Roman 1995, p. 20.

[316] Boyadziev et alii 1993, p. 62-63.

[317] Mantu 1998, p. 154.

[318] Ibidem.

[319] Roman 1995, p. 21.

[320] Ibidem.

[321] Aslanis 1992, p. 194-195.

[322] Mantu 1998, p. 156.

[323] Hood 1973, fig. 8.

[324] Vlassa 1976, p. 194.

[325] Dumitrescu 1954, p. 410 şi urm.; *** 1960, p. 53 şi urm.

[326] Monah 1978-1979, p. 170-174.

[327] Raczky 1988, fig. 37.

[328] Dumitrescu 1972a, p. 25-44.

[329] Dumitrescu 1972a, p. 44.

[330] Dumitrescu et Vulpe 1988, p. 142-143.

[331] Kutzián 1972, p. 207-209.

[332] Patay 1984, p. 8.