Cuprins Lista ilustraţiilor. Inhaltsverzeichnis Verzeichnis der Abbildungen. Tafelnkatalog

Contribuţii la istoria veche a Hunedoarei. Săpăturile arheologice sistematice din Grădina Castelului – campaniile anilor 1996-1998 Autor: Sabin Adrian LUCA. Cu contributii de Cristian Roman, Alexandru Sonoc si Dragos Diaconescu. ISBN 973-0-00942-2 Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE) Coperta CAPITOLUL III Coordonatele culturale şi cronologice ale preistoriei Hunedoarei prin prisma aşezării de la Hunedoara-Grădina Castelului. Paleoliticul. Începuturile locuirii terasei pe care se află Grădina Castelului se găsesc în cele mai vechi timpuri. Astfel, din săpăturile sistematice vechi au rezultat şi unelte de cuarţit cioplite unifacial sau bifacial, cu cioplituri largi, în tehnică clactoniană, încadrabile -cel mai târziu- în mousterianul cuarţitic de terasă. Astfel de piese s-au descoperit şi la Orăştie-Dealul Pemilor [1] şi reprezintă resturile unor locuiri de suprafaţă foarte timpurii în contextul paleoliticului european. Mousterianul, care în România se găseşte sub forma mousterianului de terasă -în aer liber- şi a mousterianului de peşteră [2], este bine reprezentat şi la Nandru-Dealul Peşterilor. Evoluţia acestei etape din istoria omenirii se plasează cu aproximaţie între 120.000-35.000 a.Chr. [3]. Mousterianul de peşteră de la Nandru-Peştera Curată, de exemplu, este reprezentat prin două straturi arheologice separate între ele printr-un strat de steril arheologic de 0,23 m [4] datate în Würm I şi I-II [5]. Materialele arheologice descoperite în cele două strate sunt asemănătoare, deosebirea dintre ele rezidând din apariţia speciei Cervus megaceros în mousterianul II, pe lângă cele existente în mousterianul I (Ursus spelaeus, Hyaena spelaea, Rhinoceros antiquitatis şi Equus caballus fossilis) [6] Uneltele descoperite în acest punct fac parte din categoria galeţilor, folosindu-se tehnica de cioplire pontignyiană [7]. Formele uneltelor de piatră cioplită pot fi asimilate vârfurilor de mână mousteriene (dintre care unul mic, triunghiular, lucrat în tehnica bifacială), răzuitoare în forma literei D şi toporaşe de mână (unele lucrate în tehnica bifacială) [8]. În alt obiectiv arheologic, Peştera Spurcată, apar -însă- vârfurile bifaciale de silex [9] ce se apropie prin formă şi tehnica de cioplire de vârfurile szeletiene [10]. Aici stratul arheologic nu este separat de nici o peliculă de steril, fiind atribuit -după cum am mai amintit- szeletianului [11], în unele opinii aceste unelte fiind, totuşi, diferite de cele de la Szeleta [12]. Principalele tipuri de unelte de aici sunt vârfurile foliacee de cuarţit lucrate în tehnică szeletiană (frunze szeletiene), vârfurile de mână de cuarţit de culoare alb-gălbuie, lucrate bifacial, vârfurile mousteriene retuşate pe ambele laturi şi răzuitoarele mousteriene [13]. Fauna peşterii este reprezentată de Ursus spelaeus, Hyaena spelaea, Canis lupus fossilis şi Aves [14]. Fosile de păsări, unele noi pentru ştiinţă, au fost recoltate şi din Peştera Curată, ca şi din peşterile de la Bordu Mare şi Ohaba - Ponor. Aceste unelte cioplite sunt creaţia vânătorilor şi culegătorilor din grupa omului de Neanderthal [15] care foloseşte ca materie primă pentru fabricarea lor în acest punct arheologic cuarţitul şi cuarţul, silexul fiind rar uzitat [16]. Oamenii s-au retras în peşteră, după toate probabilităţile, din cauza răcirii climei. Aici, ajutaţi de foc, ei au supravieţuit. Paleoliticul mijlociu de peşteră din cele două puncte arheologice se datează între 61.550-28.000 a.Chr. [17]. Neoliticul. Etapa istorică a neoliticului timpuriu -cultura Starčevo-Criş- este reprezentată în arealul hunedorean de mai multe aşezări între care remarcăm pe cele de la Hunedoara-Cimitirul Reformat [18]şi Grădina Castelului [19] sau Nandru-Peştera Curată şi Peştera Spurcată [20]. Primele două puncte reprezentând, după toate probabilităţile, una şi aceeaşi aşezare, se află pe o terasă înaltă a pârâului Zlaşti [21], locuirea fiind de suprafaţă. În celelalte puncte urmele de locuire sunt în peşteră [22]. Se remarcă faptul că în cele mai multe dintre cazuri locuirea Starčevo-Criş este dispusă direct pe un sol lutos, galben sau roşiatic la culoare, care reprezintă sterilul arheologic din acele puncte de interes istoric. Cronologia aşezărilor aparţinând culturii Starčevo-Criş din habitatul hunedoarean a devenit mult mai complexă o dată cu descoperirile ultimilor ani. Cele mai timpurii materiale arheologice ale culturii se află în peşterea de la Cerişor-Cauce [23], unde cercetările nu au fost încă finalizate şi ceramica poate fi încadrată în Starčevo-Criş I-II. Descoperirile de la Hunedoara-Cimitirul Reformat se încadrează în faza III B a culturii, poate la începutul fazei IV A [24], la fel cu celelalte aşezări de peşteră din zona cercetată (Nandru-Peştera Curată [25]; Peştera de la Cerişor şi Peştera de la Dumbrava [26]). Cât priveşte descoperirile de la Hunedoara-Grădina Castelului vom enumera în continuare principalele caracteristici ale ceramicii Starčevo-Criş descoperite în cele trei campanii de cercetare arheologică sistematică de până acuma. Ceramica Starčevo-Criş este împărţită, din punctul de vedere al facturii, în cele trei binecunoscute categorii : fină (pl. I/1), semifină (pl. I/4-5; II/4-5) şi uzuală/grosieră (pl. I/2-3; II/1-3, 6, 8-9). Arderea la care au fost supuse fragmentele ceramice este bună sau, mai rar, foarte bună (pl. I/4; II/8), iar culorile acesteia variază de la cărămiziu (pl. I/1, 3- -miezul şi interiorul sunt de culoare cenuşiu-negricioasă; II/8) la gălbui (pl. I/4; II/5), trecând prin nuanţele gălbui-cărămiziu (pl. I/2 -cu miez cenuşiu, 5 -miezul şi interiorul fragmentului ceramic sunt de culoare negru-cenuşie; II/1 -cu miez cenuşiu-negricios, 3-4, 6, 9). Un singur fragment, cel de la pl. II/2, este gri-cafeniu. Degresantul folosit pentru compactarea ceramicii este pleava sau altă materie organică, în asociere cu nisipul fin. La specia uzual/grosieră nisipul este cu bobul mare, fiind folosite şi pietricelele ca degresant. Ceramica este bine netezită, în general. Ornamentele ceramicii Starčevo-Criş din descoperirile noastre constau din alveole pe buză (pl. I/1-2) şi pe suprafaţa exterioară a fragmentului ceramic (pl. I/1), impresiuni cu unghia (pl. II/5) sau barbotină organizată în şiruri paralele (pl. I/3; II/2-3, 6, 9), în zig-zag (pl. II/4) ori stropită (pl. I/5). Ornamentele plastice sunt reprezentate de butonii dubli (pl. I/1) şi brâul alveolat (pl. II/8). În sfârşit, remarcăm existenţa inciziei care face demarcaţie între corpul şi gâtul vasului (fig. I/5). Formele ceramicii neoliticului timpuriu sunt cele globulare simple (pl. I/1, 4; II) sau cu gâtul scurt, cilindric (pl. I/3, 5). Ilustrată este şi strachina de la pl. I/2. Între formele neilustrate remarcăm bolurile, cupele şi străchinile cu picior, caracteristice culturii Starčevo-Criş. Uneltele de silex cioplit de la pl. VII/2-3 au fost găsite în stratul cu descoperiri neolitice. Ele pot aparţine nivelului cu descoperiri neolitice timpurii. Aşezarea Starčevo-Criş situată în punctul Grădina Castelului se leagă ca amplasament, precum şi cultural-cronologic de descoperirile din punctul Biserica Reformată sau Cimitirul reformat . Datorită faptului că aceste descoperiri se situează pe Dealul Sânpetru găsim potrivită aceeaşi denumire pentru întinsa aşezare Starčevo-Criş din acest punct [27]. În ceea ce priveşte încadrarea cronologică şi culturală a aşezării noastre, colegul Fl. Draşovean propune raportarea staţiunii în discuţie la fazele IIIB-IVA din cadrul complexului cultural Starčevo-Criş [28], chiar dacă cu acel prilej a adus şi argumente pentru încadrarea mai timpurie (IIIA-IIIB) a sitului [29]. Raritatea motivelor incizate şi ciupit-impresate, apariţia barbotinei în mare cantitate, lipsa -sau apariţia rară- motivisticii pictate pot să fie argumente pentru încadrarea staţiunii în faza a treia a complexului cultural Starčevo-Criş. Nu am sesizat elemente clare Vinča A, aşa cum am mai amintit că există pe dealul pe care s-a construit Biserica Sf. Nicolae [30]-opus ca aşezare geografică dealului Sânpetru-, sau în alte locuri din Transilvania [31]. Piesa de piatră de la fig. VII/8 este descoperită în nivelul neolitic târziu (eneolitic). Nu am surprins complexe de locuire atribuibile acestui orizont cronologic şi cultural, din loc în loc descoperind, însă, gropi, funduri de gropi sau aglomerări de ceramică formate dintr-un număr mic de vase. Aceste observaţii, ca şi descoperirea unui strat corespunzător la nici 100 m distanţă spre botul terasei ne fac să afirmăm că descoperirile noastre corespund marginii aşezării. Colegul Florin Draşovean spunea despre acest nivel că: Atribuirea culturală şi cronologică a stratului al doilea (acelaşi cu cel în cauză, dar descoperit la aproximativ 100 m spre botul terasei n.a.) ne este deosebit de dificilă, atât datorită materialului foarte fragmentar, cât şi datorită faptului că există puţine elemente tipice . Factura ceramicii ne duce fie spre cultura Petreşti (sau spre un fenomen legat de această cultură), fie spre o sinteză culturală care a fost sesizată în zonă, între grupul Turdaş şi complexul Lumea Nouă, în prezenţa influenţelor Vinča C venite din Banat [32]. Elementele petreştene, Bucovăţ târzii sau tisoide încadrate cronologic la orizont Vinča C de colegul nostru [33] constituie, după opinia mai nouă a domniei sale, grupul Hunedoara [34]. Caracteristicile sesizate de colegul nostru se potrivesc, în parte, aşezărilor de la Orăştie-Dealul Pemilor, punct X2 [35] sau de la Călan [36], acestea fiind caracteristice culturii Turdaş, faza târzie. Apariţia unor materiale asemănătoare cu cele aparţinând culturii/grupului Iclod a fost sesizată de noi în repetate rânduri [37], asemănările formale între unele categorii ceramice apărând, fără îndoială, în urma tehnologiilor similare cvasi-generalizate în epocă şi înrudirii unor fenomene culturale, cum ar fi culturile Turdaş, Petreşti, Iclod sau Lumea Nouă. Numai aşa putem explica marea asemănare între materialele arheologice de la Hunedoara- Judecătorie sau Buituri [38] cu cele invocate anterior. Fără dubii că nu toate caracteristicile unor aşezări se potrivesc între ele. Am acuza oamenii neoliticului de lipsă de imaginaţie ! De aici, până la a boteza grupuri culturale, aspecte culturale, faciesuri etc. din 20 în 20 de km este cale lungă [39]. Perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului/epoca timpurie a bronzului. Materialele arheologice aparţinând culturii Coţofeni demonstrează existenţa unei locuiri tipice perioadei, în colibe cu suprastructură uşoară, în urma cărora rezultă o aglomerare de fragmente ceramice, oase, unelte de piatră, os sau -chiar- metal, precum şi fragmente de chirpic mărunt şi pietre de râu [40]. Din păcate, complexele perioadei sunt extrem de deranjate de locuirile ulterioare. Porţiunile cercetate până acum nu ne-au permis să constatăm dacă aşezarea a fost sau nu fortificată, chiar dacă în convingerile noastre intime credem că este vorba despre o aşezare deschisă, de mari dimensiuni [41]. Ceramica culturii Coţofeni descoperită în Grădina Castelului aparţine categoriilor fină (pl. III/1), semifină (pl. III/2-8, 10-13) şi uzuală/grosieră (pl. III/9). Culorile ceramicii variază în funcţie de modul de ardere şi de dispunere a vaselor în cuptor. De aceea recipientele au culoarea cenuşie (pl. III/4-5), gri-cenuşie (pl. III/10), gri-cafenie (pl. III/1), brun-gălbuie (pl. III/11), brun-roşcată (pl. III/2), brun-cărămizie (pl. III/6-8) sau cărămizie (pl. III/3, 12-13). Pasta ceramicii este degresată cu nisip, uneori cu bobul mare (pl. III/3), alteori cu mică (pl. III/4-5) arderea este bună sau foarte bună, unele fragmente ceramice fiind şi foarte bine lustruite (pl. III/1). Ceramica coţofeniană este decorată în tehnica inciziei în mănunchiuri (pl. III/1, 8, 12-13), în linii paralele (pl. III/3, 6-7), uneori adânci (pl. III/4-5) sau de tipul ramură de brad (pl. III/11). Decorul impresat este reprezentat de impresiunile paralele realizate cu unghia (pl. III/9) şi de împunsăturile succesive asociate cu crestăturile pe buza vasului (pl. III/10). Formele ceramicii de tip Coţofeni sunt rotunjite, uneori cu tendinţă spre bitronconism (pl. III/12). Materialul arheologic ceramic este foarte fragmentat, ceea ce face ca să nu putem spune prea multe lucruri despre forme. Artefactele aparţinând tipologic şi stilistic acestei culturi se întâlnesc tot mai des în arealul hunedorean. Cu rare excepţii, este vorba de locuiri în peşteri. Răvăşirea excesivă a stratului corespunzător culturii, precum şi relativa sărăcie a materialului arheologic ne face să fim circumspecţi la încadrarea cronologică a sitului. Elementele ornamentale ilustrate ne îngăduie să încadrăm acest sit din punct de vedere cronologic în faza de formare (I) -poate că şi/sau în cea de cristalizare (II)- după sistemul cronologic propus de P. Roman [42]. Acest moment are deja -poate de acum-, şi unele caracteristici ale epocii următoare [43]. Analogiile ceramice cele mai recente pentru aceste descoperiri provin din noile săpături arheologice sistematice de la Turdaş-Luncă [44], sau Sibiu-Primăria Veche [45]. Epoca finală a bronzului şi începutul Hallstattului. Materialul ceramic de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul perioadei hallstattiene este degresat cu nisip, netezit, lustruit şi ars bine, sau foarte bine arse şi lustruite (pl. IV/3, 5, 9, 16). Vasele sunt fine (pl. IV/5-6, 8-11, 13, 16; V/1-2, 3-6, 9-11), semifine (pl. IV/3-4, 12, 14-15; V/7-8) sau uzual/grosiere (pl. IV/7¸ fin (pl. V/11), semifin sau uzual-grosier (pl. V/2), de cele mai multe ori negru cu interiorul gălbui (pl. V/2) sau cărămiziu (pl. V/11). Pasta vaselor este degresată cu nisip cu bobul mare sau fin, arderea la care au fost supuse fiind bună sau foarte bună. Vasele ceramice sunt bine lustruite la exterior şi au decor canelat. Culoarea ceramicii este de cele mai multe ori neagră (pl. IV/3, 7 -cu interiorul gălbui-9, 13 -cu interiorul cafeniu, 15 -cu interiorul cenuşiu -16 -cu flecuri maronii; V/1, 3-5, 7) sau cenuşie (pl. IV/4, 10-11; V/8-9). Se întâlnesc şi fragmente ceramice negru-cenuşii (pl. IV/5, 12), maronii (pl. V/6 -cu interiorul cenuşiu-negricios), cafenii (pl. IV/6), brun-negricioase (pl. IV/14) sau gălbui (pl. V/10). Ornamentele canelate pot fi verticale (pl. IV/9, 11; V/2), verticale asociate cu împunsături fine (pl. V/1), oblice (pl. IV/10; V/5 -fine; 10-11), oblice însoţite de incizii în reţea (pl. V/6), oblice asociate cu caneluri fine (pl. V/9), orizontale (pl. V/3), orizontale şi în ghirlande (pl. IV/5), în ghirlande (pl. IV/6), caneluri asociate cu linii incizate, dispuse orizontal (pl. IV/3) sau semicirculare asociate cu un şir orizontal de puncte imprimate (pl. IV/8). Alte ornamente ale ceramicii de epoca bronzului sunt cele realizate prin impresiune fină (pl. IV/13), impresiune circulară (pl. V/4), ornamentul sub forma funiei înfăşurate pe buza vasului (pl. IV/12; V/7), liniile incizate dispuse paralel (pl. IV/14) sau inciziile fin executate (pl. IV/15). Decorul plastic este reprezentat de ornamentele în relief (pl. IV/4) sau de brâul crestat care înconjoară un buton (pl. IV/7). S-au descoperit o mare varietate de toarte (pl. V/9-10), de multe ori vasele având buza lobată (pl. IV/16).Între formele caracteristice perioadei se remarcă şi vasul cu buza uşor invazată şi fundul rotunjit (pl. V/8), vasele cu umărul puternic profilat (pl. V/9-11; VI/6), străchinile cu buza îngroşată (pl. V/1, 12; VI/7) şi vasele cu torţi (pl. VI/9-10). Pe terasa aflată imediat sub această fortificaţia de pe Dealul Sânpetru s-a construit un turn de apă şi s-a instalat o conductă de coborâre. Pe versantul nord-estic al dealului a fost descoperit, cu acest prilej, un bogat material arheologic aparţinând epocii bronzului (cultura Wietenberg) şi începutului primei vârste a fierului [46]. Alte astfel de materiale arheologice au fost descoperite la Cimitirul Reformat [47] sau la Grădina Castelului (neilustrat) [48]. Aşezarea de la Grădina Castelului se înscrie în seria celor deschise, nefortificate, dispuse pe terase largi, predominante -însă- faţă de luncile râurilor [49]. Aceste adevărate centre tribale adună în jurul lor multe aşezări de mai mici dimensiuni, după cum se poate observa şi prin citirea Prefeţei acestei lucrări. Locuinţele acestui orizont de locuire sunt de suprafaţă, cu vetre -uneori cu gardină, cuptoare având, uneori, şi gropi adiacente. Stratul de cultură este relativ gros arătând nu atât o locuire îndelungată, cât una foarte dinamică. Prin cercetările de aici s-a demonstrat existenţa legăturilor dintre cultura Wietenberg şi influenţe Otomani [50], ca şi eventuala legătură a ceramicii descoperite cu grupul Igriţa [51], acţiune ce s-ar întâmpla în faza a IV-a a culturii Wietenberg [52]. Toate aceste manifestări culturale s-ar putea încadra în perioada de tranziţie de la epoca bronzului la prima epocă a fierului, aşa cum a fost ea definită de M. Gumă [53], moment în care principalele caracteristici ale Hallstattului sunt în formare şi metalurgia bronzului este în plină expansiune [54]. Păreri asemănătoare au emis şi alţi cercetători cum ar fi V. Vasiliev [55] sau Al. Vulpe [56]. Perioada încriminată este, după toate consideraţiile citate sau nu, una de uniformizare culturală în lumea nord-tracică, cu un efect pozitiv pentru dezvoltarea culturală ulterioară a acestui spaţiu etnic. Trebuie să reţinem, ca supoziţie de lucru, că fortificaţia aflată pe Dealul Sânpetru poate să dateze şi din această epocă istorică. Doar săpăturile arheologice sistematice vor confirma sau infirma această ipoteză de lucru. Cultura Basarabi. Materialele ceramice ale culturii Basarabi aparţin categoriilor fină (pl. IV/1-2; VI/1-3, 5-6), semifină (pl. VI/4, 7) şi uzual/grosieră (neilustrat). Pasta vaselor este degresată cu nisip fin, bine ales. Arderea ceramicii este bună şi uniformă, unele fragmente fiind lustruite (pl. IV/1-2; VI/1-4, 6). Culorile acesteia variază de la negru (pl. IV/1-2; VI/1, 5) la cenuşiu (pl. VI/2). Alte nuanţe sunt negrul-cenuşiu (pl. VI/3), brunul-cenuşiu (pl. VI/4), brunul-cărămiziu (pl. VI/7) şi maroniul (pl. VI/6). Ornamentele ceramicii culturii Basarabi sunt : canelurile asociate cu incizii fine (pl. VI/1), canelura oblică asociată cu incizii în zig-zag (pl. VI/3), canelurile orizontale sau oblice (pl. IV/1-2), inciziile în zig-zag (pl. VI/2) sau simple (pl. VI/6), ornamentele realizate din şiruri de "S"-uri orizontale/oblice asociate cu incizii dese (pl. VI/4) sau din "S"-uri dispuse orizontal, încadrând o bandă umplută cu incizii fine, buza strachinei fiind invazată (pl. VI/7), şi ornamentele realizate din triunghiuri şi romburi haşurate (pl. VI/5). Între formele caracteristice perioadei sunt străchinile cu buza invazată, de cele mai multe ori canelate (pl. IV/1-2). În acelaşi nivel (cel al culturii Basarabi) s-a descoperit şi un obiect de fier (pl. VII/6). Acesta atestă practicarea metalurgiei fierului în perioada amintită. În acelaşi nivel s-a descoperit şi fragmentul de brăţară de bronz de la pl. VII/9. Cultura Basarabi poate fi caracterizată ca o continuitate istorică a Hallstattului timpuriu [57]. Epoca este una de dezvoltare a comunităţilor omeneşti din arealul nord-tracic în care se dezvoltă un model habitaţional particularizant, o spiritualitate personalizată şi modele sociale ce preced pe cele ale societăţii geto-dacice timpurii. Realităţile stratigrafice şi, mai ales, de material arheologic de la Hunedoara ne arată că situl arheologic de aici nu se deosebeşte, în esenţă, de celelalte aşezări ale epocii. Ne este foarte greu să avansăm o dată precisă în legătură cu evoluţia comunităţii Basarabi din punctul Grădina Castelului. Credem că cel mai corect este ca în stadiul actual al cercetărilor să încadrăm acest sit, larg, în secolele VIII-VII î.Ch., datare acceptată în esenţă de toţi cercetătorii problematicii acestui fenomen etno-cultural [58]. Perioada dacică şi daco-romană. Perioadei dacice clasice îi corespund fragmente ceramice încadrabile la trei categorii ceramice : fină (pl. VIII/1, 3, 6; IX/7), semifină (pl. VIII/2, 5,; IX/1-4) şi uzuală-grosieră (pl. VIII/4; IX/5). Pasta ceramicii este degresată cu nisip fin, uneori cu mică, vasele fiind arse bine şi foarte bine. Vasele sunt bine netezite, în parte lucrate la roată (pl. VIII/1, 3, 6; IX/1-4, 7), unele dintre acestea fiind lustruite (pl. VIII/6; IX/7), vasul de la pl. IX/6 fiind lustruit şi pe interior. Culoarea vaselor dacice din acest nivel este cenuşie (pl. VIII/1-4, 6; IX/3-7), neagră (pl. VIII/5) sau gri-cărămizie (pl. IX/1), varietatea mică de culori demostrând existenţa unei industrii ceramice deosebit de bine dezvoltate. Decorul vaselor dacice din acest nivel aparţinând perioadei clasice este reprezentat de brâuri alveolate (pl. VIII/2; IX/3-4 -intersectat cu un brâu crestat în unghi de 90^o), brâuri alveolate asociate cu mănunchiuri de incizii paralele (pl. VIII/5) sau alte ornamente plastice în relief (pl. IX/5). Se mai pot evidenţia ornamentele incizate dispuse în benzi orizontale sau în val (pl. VIII/3; IX/1-2) sau din mănunchiuri întretăiate de linii paralele (pl. VIII/6). Putem să mai evidenţiem şi semnele pe fundul vasului interpretate ca un simbol de olar (pl. VIII/1). Formele ceramicii dacice descoperite la Hunedoara-Grădina Castelului sunt ceaşca dacică (pl. VIII/4), cana cu buza invazată (pl. VIII/1), cana bitronconică cu toartă (pl. VIII/6) sau strachina largă (pl. IX/7). Într-una dintre gropile în formă de clopot aparţinând acestei civilizaţii am descoperit, printre alte bunuri de inventar, o mărgea de sticlă (pl. VII/1) şi un fragment dintr-un cuţit de fier (pl. VII/7). Ceramica dacică descoperită în acest sit arheologic este extrem de asemănătoare cu cea din fortificaţia dacică de la Divici-Grad [59], putând fi încadrată între formele şi ornamentele specifice acestei civilizaţii descrise şi încadrate în catalogul ceramicii dacice editat de I. H. Crişan în secolele I î.Ch- I d.Ch. [60]. Aceleiaşi perioade aparţin şi alte materiale arheologice descoperite în zona Hunedoarei. Cercetări mai noi, au dus, de exemplu, la o mai bună determinare tipologico-stilistică şi funcţională a pieselor tezaurului de la Cerbăl şi la constatarea că acesta conţinea şi drahme de Dyrrhachium din 72/54 î.Ch. [61], limitele monedelor romane situându-se între 196/150 - 44/43 î.Ch.; prin numărul monedelor, acesta este cel mai mare tezaur cu podoabe şi monede cunoscut în Dacia preromană [62]. Desene bune ale podoabelor din acest tezaur, unele restaurate, au fost publicate şi comentate încă din 1886 de către F. Rómer [63], însă ele au rămas necunoscute istoriografiei româneşti, practic până în anii '60-'70, când se face referire la ilustraţiile acestor obiecte, dar după un articol din 1953 al lui N. Fettich, deci aproape un veac ! Dacă unele piese, precum cele două colane [64] şi brăţara cu capete petrecute şi înfăşurate în mai multe spire [65] (care reprezintă un tip mai vechi decât acela întâlnit în tezaurul de la Şeica Mică, jud. Sibiu [66], în care ultima monedă este din 28 î.Ch. [67], dar despre care credem că a fost îngropat, de fapt, mai târziu !) sunt mai răspândite şi permit o datare mai largă [68], dintre brăţările descoperite la Cerbăl reţin atenţia una lucrată din trei torsade [69] (şi nu dintr-o singură platbandă de secţiune pătrată, cu pseudotorsade marginale, realizate prin incizie, cum greşit afirmă M. Gramatopol, care o confundă cu o piesă din tezaurul de la Sărăcsău, jud. Alba [70] !) şi care reprezintă, printre cele atribuite dacilor o apariţie insolită [71], amintind cele mai vechi tradiţii ale prelucrării bronzului [72] (trebuie remarcat însă că şi prototipurile colanelor se regăsesc în arta elenistică şi nu în cea hallstattiană [73]) şi o alta, spiralică (fragmentară, după cum ar părea din desenul lui F. Rómer [74]), ornamentată prin ştanţare, folosită probabil ca podoabă de picior, nespecifică majorităţii populaţiei dacice, dar întâlnită în a doua jumătate a sec. II î.Ch. până în prima jumătate a sec. I î.Ch. la scordisci [75]. Pandantivul-cui este asociat cu lanţul din zale plate [76] şi mai rar, ca la Cerbăl, cu lanţul din zale răsucite, originar din Europa Centrală şi existent mai târziu şi în lumea scordiscă şi mai rar în Dacia [77], purtat în Transilvania ca pandantiv, numit şi pandantiv-şurub [78] (însă greşit, după opinia lui Fl. Medeleţ, care exclude legăturile genetice ale acestuia cu pandantivul-cui [79], probabil datorită confuziei create tocmai de această neobişnuită asociere), iar cu fibulele cu scut rombic doar la Cerbăl şi Săliştea (jud. Alba), ceea ce indică o perioadă de maximă utilizare în prima jumătate a sec. I î.Ch. [80]. Trebuie amintit, însă, că fibulele cu scut rombic sunt asociate cu colanul din platbandă ornamentat într-un mod asemănător şi cu brăţări cu pseudotorsade şi în tezaurul de la Sărăcsău, pentru care, ca şi compoziţie şi ornamentaţie, cel de la Cerbăl constituie cea mai apropiată analogie (inclusiv geografic!) [81] şi că lanţurile din tezaurul de la Cerbăl reprezintă tipuri mai vechi decât al aceluia din tezaurul de la Şeica Mică [82]. Lanţul din zale plate era folosit, după părerea lui K. Horedt, ca pandantiv [83], dar Fl. Medeleţ constată că sistemul de închidere al lanţurilor din tezaurele dacice exclude posibilitatea reglării pe talie, după grosimea veşmântului, precum şi asocierea lor cu fibule în număr par, ceea ce contrazice şi folosirea lor exclusiv de către femei, cum credea J. Déchelette [84] sau de către bărbaţi, ca lanţuri de centură, dovedind, în schimb, întrebuinţarea lor drept coliere [85]. K. Horedt credea că brăţara spiralică era purtată pe antebraţ [86]; Fl. Medeleţ arată însă că doar exemplarele de mari dimensiuni ale acestui tip, uneori impropriu numite brăţări şi trebuind a fi considerate, pur şi simplu, pe baza diametrului lor, de cca. 14 cm, ca mari spirale, puteau fi purtate -mai degrabă- pe picior, sub genunchi, decât pe braţ, deasupra veşmântului, asociate, uneori, cu diferite brăţări, purtate pe gleznă, la încheietura mâinii, dedesubtul sau deasupra cotului, ca la asirieni, greci şi romani şi cum pare a se vedea şi la un personaj feminin de pe una din falerele tezaurului de la Lupu (jud. Alba) [87]. Este de amintit însă că la sciţi [88], ca şi la sarmaţi, la care aceste podoabe sunt aproape contemporane cu cele din Dacia (sec. I î.Ch.-I d.Ch.), ele erau în mod sigur purtate la gât, aşa cum o dovedesc descoperirile din mormintele tumulare de înhumaţie [89]. Tot K. Horedt remarca faptul că pandantivele-cui erau de obicei atârnate de un inel în mijlocul lanţului, întotdeauna în număr de 1, 3 sau 9, ceea ce atribuie numerelor respective o însemnătate magică [90]. În legătură cu credinţele magice, s-a constatat că în Dacia nu pătrund aproape deloc cele legate de pietrele preţioase, care se răspândesc în lumea mediteraneeană a epocii elenistice, iar posibila imitare a nestematelor prin decorul au repoussé şi cu incizii punctiforme şi radiale al colanului din tezaurul de la Cerbăl [91] -întâlnită şi pe piese asemănătoare ca funcţionalitate de la Sărăcsău şi Peteni (jud. Covasna), pe discurile ajurate de la Săliştea (jud. Alba)- indică tocmai impermeabilitatea civilizaţiei geto-dace la acest gen de magie, ceea ce nu poate fi întâmplător [92]. Pe de altă parte, V. Pârvan considera acest tip de colan, astfel decorat, un element de continuitate al civilizaţiei geto-dace, vechi încă de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul perioadei Hallstatt [93]. Confundând fotografia din profil a unei fibule romboidale cu scut cu o fibulă Latène târzie [94], K. Horedt discuta asocierea celor două fibule cu scut cu fibula Latène târzie, care este, de obicei, purtată separat sau ca o a treia fibulă [95], pentru fixarea lanţurilor ornamentale pe piept, ca în portul feminin indigen din Noricum [96] şi în mormintele de înhumaţie celtice de epocă Latène din bazinul carpatic [97], ceea ce confirmă existenţa unei singure garnituri de podoabe feminine [98] în tezaurul discutat, la fel ca în majoritatea celor cunoscute în Dacia [99]. După analiza realizată de K. Horedt, acest tip de tezaur cu podoabe întruneşte atât elemente ale grupei nordice (fibula Latène târzie cu nodozităţi, lanţurile şi pandantivele-cui), specifice Transilvaniei, cât şi ale grupei sudice (fibula Latène târzie şi cea cu scut, brăţările, mai ales cele spirale cu capetele petrecute), răspândită şi la est de Carpaţi şi într-o zonă restrânsă din sudul Transilvaniei, în care se găsesc şi bolurile deliene şi zăbalele cu bară, tot de tradiţie meridională şi care, cu prudenţă, ar putea fi privite drept dacică, respectiv getică [100]. Combinaţia de podoabe din componenţa acestui tezaur (lanţ din zale plate, pandantiv-şurub, pandantiv-cui) este tipică centrului Transilvaniei [101], dar identică sub raportul prezenţei tuturor elementelor ei doar la Mediaş (unde este discutabilă existenţa pandantivului-şurub [102]), eventual şi la Oradea (cu rezervele formulate de Fl. Medeleţ [103]) şi în zona Sighişoara - Surcea [104]. Din punct de vedere stilistic, tezaurul de la Cerbăl s-ar încadra, aşadar, în aparenţă, în faza timpurie a grupei nordice (125-75 î.Ch.) [105], o datare anterioară celei asigurate de ultima monedă, dar explicabilă, pe de o parte, prin faptul că durata de întrebuinţare a podoabelor ar putea fi prelungită, practic, la fel ca şi aceea a denarului roman republican [106], până la cucerirea romană, prin transmiterea lor, pentru valoarea lor intrinsecă [107] ori simbolică, drept moştenire de familie [108] (ceea ce, ca şi în alte situaţii [109], reduce valoarea lor ca element de datare a întregului complex [110]), pe de altă parte prin mulţimea monedelor, care ar indica şi ea o acumulare mai îndelungată, deşi -în legătură cu controversata problemă a provenienţei argintului la daci [111]- există opinia că, mai ales la sud şi est de Carpaţi, acestea serveau drept materie primă pentru confecţionarea podoabelor [112]. Fl. Medeleţ remarcă însă că marile spirale dacice din argint -legate de cultele chtoniene [113]- s-ar data, printr-o critică a cronologiei propuse de K. Horedt, în fazele II şi III ale cronologiei interne a podoabelor dacice din argint [114], adică în cea mijlocie (75-25 î.Ch.) şi târzie (25 î.Ch. - 25 d.Ch.) [115], chiar K. Horedt optând, totuşi, pentru faza mijlocie [116] şi amintind [117] că marile spirale, care îşi au posibilele prototipuri în toreutica sfârşitului epocii bronzului, în sec. XIII [118] sau, în Transcaucazia, chiar mai devreme [119], se întâlnesc la sciţii asiatici încă de la sfârşitul sec. VI sau începutul sec. V î.Ch. şi până în sec. IV î.Ch. [120], la illyrii balcanici în toată perioada Latène, iar la sarmaţi supravieţuiesc chiar până în sec. I d.Ch [121]. Aceste observaţii se potrivesc cu aceea a lui Oct. Floca, după care analogii apropiate pentru podoabele din tezaurele de la Cerbăl şi Sărăcsău se găsesc în tezaurul de la Poiana (jud. Gorj), datat în sec. I d.Ch. [122]. Îngroparea de tezaure reflectă o accentuată stare de nesiguranţă, de nelinişte, fiind demonstrată, în numismatică, legătura strânsă dintre acest fenomen şi elementul violenţă-nonviolenţă [123], iar existenţa podoabelor în unele tezaure monetare l-a determinat pe B. Mitrea să afirme că acestea au aparţinut autohtonilor şi nu negustorilor romani, cum crezuse V. Pârvan [124]. În acelaşi timp, trebuie remarcat că tezaurele cu monede şi podoabe au fost interpretate şi ca fiind consacrate unor divinităţi, sanctuare sau locuri sacre, monedele reprezentând tributul datorat acestora [125], iar podoabele fiind considerate ca având o funcţie legată de costumul ritual [126]. Raritatea podoabelor, în general, chiar şi a replicilor din bronz şi fier, în aşezările şi fortificaţiile dacice [127], în condiţiile în care majoritatea podoabelor dacice din argint datate de la jumătatea sec. II î.Ch. şi până la sfârşitul sec. I d.Ch. provin din morminte [128], nici acestea numeroase şi unde, uneori, nu reprezintă decât depuneri ulterioare incinerării, care altfel le-ar fi distrus [129], după cum nu poate fi acceptată nici ideea că tezaurele ar fi cenotafuri [130] şi în care în tezaure apar tipuri de podoabe comune unor zone întinse în finalul perioadei a fost pusă în legătură cu o interdicţie de ordin religios, care avea, probabil, în condiţiile crizei de argint [131] şi un rol important în păstrarea "monopolului" asupra resurselor de metale preţioase şi care ar putea explica şi îngroparea acestor tezaure [132]. O problemă aparte o ridică ruperea sau tăierea intenţionată a unor podoabe din unele tezaure, a căror îngropare este pusă pe seama unor ceremonii [133]. Ar putea fi şi cazul tezaurului de la Cerbăl, unde deteriorată pare a fi chiar marea spirală, probabil piesa cea mai importantă, care, în asemenea situaţii, era depusă în afara vasului care cuprindea tezaurul [134]. Ca şi caracteristică generală, tezaurul prezintă influenţe elenistice mai puţin accentuate şi celtice mai puternice (lipsa cerceilor) decât în cazul garniturilor de podoabe iberice (lipsa, în acestea, a lanţurilor cu pandantive), mult tributare unei tradiţii circummediteraneene, constatată până în Crimeea, în timp ce influenţele illyrice (şi, poate, chiar iraniene [135]) sunt mai greu de sesizat [136] (după părerea noastră, ar putea fi presupuse în stilul arhaizant, de tradiţie hallstattiană [137], al unor piese, ca şi cele sud-tracice, detectate şi în tipologia podoabelor şi chiar în modul lor de asociere), ceea ce îî conferă prin compoziţie şi stil o notă de originalitate, putând fi astfel vorba de piese lucrate, mai curând, de către un meşter itinerant, după cerinţele şi preferinţele comanditarului local, decât de către un bun meşter autohton [138], cum credea, datorită unei patriotice viziuni autohtoniste, O. Floca [139], sau de o pradă de război. În ce priveşte toarta descoperită întâmplător, V. Pârvan preia tot de la C. Gooss şi ipoteza că aceasta ar aparţine vasului în cauză [140]. Capul de leu de pe partea frontală a torţii, ca şi labele de la capătul inferior al acesteia îşi au o analogie apropiată într-un vas de la Herculanum, păstrat la Berlin şi citat după o lucrare a lui Wilhelm Zahn, doar că cele ale piesei de la Cerbăl sunt lucrate mai arhaic, ceea ce se constată şi prin asemănarea dintre delfinii din punctul de fixare al capătului inferior de peretele vasului şi cei de pe palmeta torţii unui vas etrusc din metal preţios, citat după Lindenschmidt; C. Gooss remarca însă şi încrustarea cu argint a ochilor şi colţurilor gurii leului şi delfinilor, ca şi a palmetei care-i desparte pe aceştia din urmă şi a niturilor de pe bara de fixare transversală [141]. Dacă această toartă aparţinea într-adevăr vasului de bronz din tezaur, ruperea şi îngroparea sa în alt loc decât acesta ar putea fi şi ea legată de amintita practică de deteriorare şi îngropare rituală a unor obiecte cu prilejul unor ceremonii. Mânerul de simpulum din cetatea dacică de la Tilişca (jud. Sibiu) [142] a fost găsit într-un complex închis dintr-o secţiune practicată pe terasa dintre cele două turnuri-locuinţă, dar care n-a fost socotit ca întrunind suficiente elemente pentru a-l caracteriza ca reprezentând resturile unei locuinţe, alături de alte descoperiri speciale (vase miniaturale, lustruitor de vase, vârf de lance, poanson de fier, fibulă de bronz, fragmente de brăţări din sticlă, fragment de brăţară din bronz, fragment de oglindă) [143]. Numeroase fragmente de diferite vase din metal (bronz şi fier) [144], reprezentând importuri italice [145], au fost găsite în groapa naturală aflată la nord de drumul antic pavat dintr-o zonă terasată a incintei cetăţii dacice de la Piatra Roşie (jud. Hunedoara), în care se credea că au fost aruncate obiectele scoase din uz, dar din care provin şi alte descoperiri speciale (diferite arme, între care o sabie de fier de tip celtic, o zăbală, ţinte, scoabe, piroane, o osie de cărucior din fier cu rotiţă dinţată, o fusaiolă şi un candelabru de bronz, cu lanţ cu tot!) [146], care ne îngăduie să-i atribuim o funcţie rituală. S-a remarcat că şi forma gropii în care au fost depuse vasele metalice deteriorate din depozitul de la Guşteriţa (jud. Sibiu) este întâlnită şi la un depozit de vase ceramice din aceeaşi localitate, fapt pentru care i-a fost atribuit un caracter ritual, chiar dacă greu de precizat mai clar, cu rezerve însă legat de cultul funerar (cenotaf) [147]. Oricum, tezaurul de la Cerbăl este, cu excepţia celui de la Lupu, singurul tezaur cu podoabe din Dacia în care a fost descoperit un vas din bronz, aşezarea acestuia, la rândul său, într-un vas din lut rămânând fără vreo altă analogie [148]. Stilul vasului din bronz -care rămâne, însă, un obiect de import, care dovedeşte legăturile comerciale ale Daciei cu lumea romană în sec. I î.Ch., explicabile prin poziţia geografică a regiunii studiate, nu departe de căile de pătrundere în centrul Daciei, dinspre sud-vest, prin Porţile de Fier ale Transilvaniei şi prin sud, prin pasul Vâlcan şi prin existenţa aici a unei aristocraţii şi preoţimi, căreia le sunt destinate asemenea produse fragile şi foarte sensibile la gustul cumpărătorilor şi schimbările modei şi care, de aceea, nu pot fi datate mult după perioada lor de confecţionare [149]- ar corespunde şi el tocmai acestui gust barbar, eclectic-arhaizant, cu elemente hallstatiene, etrusce şi elenistice, al deţinătorului, care reflectă, de fapt, o realitate specifică populaţiilor barbare de la Dunărea mijlocie, sesizată şi în moda vestimentară [150]. Tezaurul de la Cerbăl, privit ca întreg, atestă existenţa unor relaţii intense atât cu lumea romană, cât şi cu cea barabară de la Dunărea mijlocie, cândva la mijlocul sec. I î.Ch. şi ar putea fi legat, eventual, de uniunea tribală căreia îi aparţinea mai vechea serie monetară Răduleşti-Hunedoara şi, poate, chiar dava de la Govăjdie. Tezaurul descoperit la Hunedoara în 1881 (Hunedoara A) conţinea 42 denari romani republicani, un denar al lui Vespasian şi o tetradrahmă din Macedonia Prima şi se înscrie între cele cu monede din sec. IV î.Ch-I d.Ch ; el a intrat în proprietatea lui Veres Mihály, conducătorul Cărţii Funduare a oraşului, care le-a prezentat spre determinare muzeului clujean, care a achiziţionat un număr de 5 [151]. M. Róska [152], bazându-se doar pe jurnalul de achiziţii, credea însă că tezaurul se compunea doar din acestea şi semnalează monedele achiziţionate din marele tezaur monetar descoperit în 1904 (Hunedoara B), considerându-le greşit pe cele publicate de O. Göhl în 1906 ca aparţinând unui tezaur descoperit în 1905 (deşi din Catalogul cabinetului numismatic reiese apartenenţa lor la tezaurul descoperit în 1904 şi existenţa în acesta a unor monede imperiale falsificate în antichitate), erori preluate şi de I. Winkler [153]. Apariţia tetradrahmei amintite într-un tezaur de denari romani republicani este rară în Dacia, cunoscută fiind doar la Hunedoara, Şieu-Odorhei (jud. Bistriţa-Năsăud) şi -printr-o imitaţie- la Nicolae Bălcescu (jud. Teleorman) [154]şi explicabilă prin volumul restrâns al emisiunii şi circulaţia redusă şi de scurtă durată, inclusiv în Dacia, a acestei monede [155]. Abstracţie făcând de denarul de la Vespasianus, tezaurul Hunedoara A s-ar sfârşi la 38 î.Ch, la fel ca şi cele de la Apoldu de Sus (jud. Sibiu), Bran-Poartă, nr. III (jud. Braşov), Fărcaşele (jud. Olt) şi Işalniţa (jud. Dolj), fapt ce -aşa cum remarca I. Winkler- nu este datorat hazardului [156]. Prezenţa acestor monede în Dacia este pusă în legătură, în mod obişnuit, cu campaniile celtice ale lui Burebista şi tributurile plătite acestuia [157], dar N. Lupu explică mai bine întreruperea fluxului monetar la 38 î.Ch. prin războaiele civile purtate de romani, prin măsurile de pacificare a pannonilor şi dalmaţilor, întreprinse de generalii lui Octavianus Augustus şi prin represaliile împotriva dacilor conduse de M. Vinicius, iar M. Macrea şi I. Berciu prin presiunea exercitată asupra dacilor şi bastarnilor de către sarmaţi şi M. Chiţescu prin acţiunile împotriva dacilor ale lui Sex. Aelius Catus şi Cornelius Lentulus, care toate au afectat pătrunderea în Dacia a monedei romane, care se producea cu precădere prin nord-vestul Macedoniei, prin Paeonia şi Dardania, pe Margus şi apoi pe Timacus, deci prin teritoriul locuit de triballi şi scordisci [158]. În cazul tezaurului de la Şieu-Odorhei este vorba însă de unul acumulat pe teritoriul Daciei [159], poate în legătură cu comerţul cu sare, după cum cel de la Hunedoara ar putea fi raportat la relaţiile comunităţilor dacice locale cu lumea romană şi barbară în perioada de refacere economică şi politică de după aceea a înmulţirii conflictelor interne în urma morţii lui Burebista, când urmaşii lui Octavianus Augustus au emis o masă monetară mai mică şi depreciată, iar volumul schimburilor comerciale cu lumea romană era mai mare decât acela al prăzilor sau stipendiilor provenite de la sud de Dunăre [160], ceea ce a dus la tezaurizarea monedelor bătute din argintul de cea mai bună calitate existent pe piaţa locală. S-a constatat, de altfel, că tezaurele cu podoabe şi monede conţin monede ale Macedoniei Prima, din Apollonia, Dyrrhachium şi Thasos, deci piese din argint bun şi nicidecum imitaţii dacice târzii, ca de pildă Răduleşti-Hunedoara, care mai circulau în acea vreme, dar erau bătute din argint slab, fapt care reflectă, astfel, existenţa unor puternice diferenţe de statut social [161]; după părerea noastră, acest lucru este cu atât mai valabil pentru tezaurele monetare. După această dată se cunosc puţine tezaure monetare care conţin şi monede de la sfârşitul sec. I î.Ch., ele grupându-se în trei zone: sudul Moldovei (Poiana şi Gherghina, jud. Galaţi), sud-estul Transilvaniei (Fotoş, jud. Covasna şi Augustin, jud. Braşov) şi sudul Transilvaniei centrale (Orăştie şi Grădiştea Muncelului, jud. Hunedoara); dintre acestea, doar ultimele două prezintă monede ale împăraţilor din sec. I d.Ch., până la Traian, dar cresc mai ales pe seama stocurilor de monede bătute de Vespasianus şi urmaşii săi [162]. În tezaurul de la Poiana (jud. Gorj) ultimul denar republican este din 32 î.Ch., dar monedele continuă prin denari imperiali de la Nero, Vespasianus şi Domitianus, fapt explicat de N. Fettich prin aceea că tezaurul a reprezentat un stoc folosit pentru nevoile curente ale posesorilor, care îi vor fi adăugat, pe măsura posibilităţilor, noi monede; N. Lupu aceptă această posibilitate de compensare a strangulării fluxului monetar, dar o remarcă şi pe aceea a descoperirii încă din Antichitate a unor tezaure îngropate anterior, fără ca această situaţie să poată fi generalizată [163]. La rândul său, denarul roman republican a circulat până în sec. II d.Ch., datorită conţinutului său ridicat de metal fin [164]. Hiatus-ul cronologic constatat în tezaurul Hunedoara A reflectă aşadar tocmai situaţia economică şi politică a regiunii în vremea de după moartea lui Burebista. Tezaurul Hunedoara B este format din 1117 sau 1138 piese, dintre care 5 tetradrahme din Apollonia şi 20 din Dyrrhachium, 1033 denari (de la cei anonimi până la sfârşitul sec. I î.Ch), 74 monede de argint de la Nero până la Salonina, câţiva antoniniani de la Gordian III, Filip Arabul şi Volusian şi 2 monede mici de cupru de la Constans [165]. Preferinţa mai mare pentru monedele de Dyrrhachium faţă de cele de Apollonia se explică prin faptul că aveau o greutate mai mare şi mai constantă spre sfârşitul emisiunilor lor [166], acest motiv fiind cu atât mai important pentru deţinătorul tezaurului [167], în perioadele de acută criză economică de la mijlocul sec. III şi începutul sec. IV d.Ch. Şi situaţia acestui tezaur o reflectă pe aceea a pieţei, aşa cum o cunoaştem din cazul tezaurului Hunedoara A: monedele din cele două colonii greceşti de la Adriatica ajung pe teritoriul dacic, mai ales în zona Hunedoarei, într-o perioadă în care încă mai sunt atestate emisiuni monetare locale, inclusiv seria Răduleşti - Hunedoara [168], fie prin comerţul cu lumea romană, respectiv cu cele două oraşe din Epir [169], intermediat eventual de către scordisci, unde ele au avut o îndelungată şi bogată circulaţie, fie prin campaniile lui Burebista împotriva celţilor [170], ca prăzi de război şi tributuri, eventual împărţite prin potlatch [171], ca "recompensă", uniunilor tribale aliate sau supuse, după care se constată lipsa monedei imperiale romane de până la jumătatea sec. I d.Ch. Asocierea cu denarii romani republicani de până în a doua jumătate a sec. I î.Ch. a drahmelor de Apolonia şi Dyrrhachium, care-şi încetează pătrunderea în Dacia la sfârşitul sec. II î.Ch., arată că ele au rămas în circulaţie aici, alături de denari, până spre jumătatea sau chiar sfârşitul sec. I î.Ch. [172], dacă nu cumva chiar mai mult. Faptul că din tezaur lipsesc antoninianii emişi între domnia lui Caracalla şi aceea a lui Gordian III se explică prin faptul că în epocă antoninianul, o monedă cu valoare fiduciară, concurat cu succes de denarii emişi mult mai masiv, era practic exclus de la tezaurizare, pe când penuria de denari şi abundenţa antoninianilor, ca monedă inflaţionistă, "de criză", determină după 238, în întreaga lume romană, acumularea preponderentă de antoniniani de către particularii care nu-şi mai puteau, practic, manifesta preferinţa pentru denari [173]. Tezaurul Hunedoara B reflectă astfel, după abandonarea provinciei, atât realităţile economice ale lumii romane, cât şi pe acelea a pieţei locale, pe care moneda romană a pătruns mai greu şi într-o măsură mai scăzută în timpul Dominatului şi ar putea reprezenta, în aceste condiţii, cum arăta N. Lupu în cazul altor asemenea situaţii [174], un tezaur dacic tipic pentru perioada cuprinsă între mijlocul sec. I î.Ch şi mijlocul sec. I d.Ch, descoperit cândva în epoca romană sau postromană, căruia i s-au adăugat monede aflate pe piaţa locală de la mijlocul sec. III până la începutul sec. IV d.Ch., de preferinţă cele tezaurizate doar pentru valoarea lor intrinsecă şi nimic mai mult, fiind cu totul improbabilă acumularea sa încă dinaintea cuceririi romane! Înşiruirea siturilor cu descoperiri romane de-a lungul cursului Cernei, din zona exploatărilor de fier din Munţii Poiana Ruscă şi până la vărsarea acesteia în Mureş ar putea fi pusă în legătură cu un drum antic, care s-ar uni cu cel care venea dinspre Pannonia, prin Micia, de-a lungul Mureşului [175] şi cu cel imperial care venea dinspre Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Sarmizegetusa, jud. Hunedoara), pe valea Streiului, undeva în zona Şăuleşti - Sântandrei, unde au fost surprinse tronsoanele cuprinse între Sântandrei şi Simeria [176] şi, respectiv, între Simeria şi Petrae [177] (Uroi, jud. Hunedoara, la nord de Mureş). Perioada prefeudală. Perioada mileniului I d.Ch. a fost amintită deseori la sesiuni de comunicări sau întâlniri ştiinţifice ca fiind reprezentată cu descoperiri arheologice în cuprinsul Grădinii Castelului. Nu am descoperit, decât fără condiţii stratigrafice, materiale ceramice încadrabile între secolele IX-XI d.Ch. I. Andriţoiu vorbeşte de existenţa unor materiale ceramice de secolul V-VI d.Ch. la Biserica reformată [178] , iar secolului IV-V d.Ch. par a aparţine unele materiale ceramice, fără specificarea condiţiilor de descoperire, aflate în colecţiile muzeului hunedorean. În consecinţă, problema definirii locuirilor din mileniul I d.Ch. de la Hunedoara rămâne încă deschisă în sensul descrierii exacte a componentelor civilizaţiei din acele vremuri. Evul Mediu. Ceramica medievală descoperită la Hunedoara-Grădina Castelului este fină (pl. X/1-4; pl. XI/1, 3-5, 7-10, 14-17), sau semifină (pl. XI/2, 11-13) şi este lucrată la roată. Pasta ceramicii este degresată cu nisip fin, bine ales, recipientele fiind arse bine şi foarte bine. Vasele sunt de culoare negru-cenuşie (pl. X/2; XI/7), cenuşiu (pl. XI/8), gălbuie (pl. X/3; XI/1, 5), gălbui-cărămiziu (pl. XI/4, 16-17), cafeniu-gălbui (pl. X/1, 4), brun-cenuşiu (pl. XI/2) şi cărămiziu (pl. XI/6 -interior cenuşiu, 14). Ceramica medievală din acest sit arheologic este ornamentată prin şănţuiri orizontale (pl. XI/1) sau cu linii incizate orizontale (pl. XI/2, 6 -asociate cu o bandă incizată în val). Remarcăm existenţa unor ornamente realizate prin pictare cu culoare albă (pl. X/4; XI/15), roşu-pal (pl. X/1) sau gri (pl. XI/8). Formele prezente aici sunt vasele cu două toarte (pl. X/3), capacele (pl. XI/3-4), cupa cu picior (pl. XI/5) şi vasele cu buza răsfrântă (pl. XI/14). Între apariţiile cu caracter special remarcăm amuletele (pl. XI/7) şi vârful de săgeată de la pl. VII/4. Resturile construcţiilor medievale descoperite cu prilejul cercetărilor noastre arată dezvoltarea unei gospodării de curte pe terasa dealului Sânpetru necesare -indiscutabil- stăpânului castelului şi curţii sale. Aici locuiau, fără îndoială, servitorii şi tot personalul auxiliar necesar întreţinerii acestui edificiu. ¤ Monedele medievale maghiare descoperite în mormintele de la Hunedoara-Dealul comorilor sunt puse de E. Molnár în legătură cu exploatarea şi prelucrarea fierului, deoarece în sec. XI-XII d.Ch. erau mai puţin folosite în mod curent şi mai mult ca etalon [179]. Ele erau întrebuinţate însă şi ca podoabă, deci în scop nelucrativ, cum este cazul uneia găurite, dintr-un mormânt de copil [180]. În sec. XV-XVII d.Ch. dezvoltarea exploatării minereurilor de fier şi a siderurgiei în zona Hunedoarei, dovedită arheologic de cuptoarele descoperite la Ghelari-Valea Caselor şi cunoscută şi din numeroase izvoare scrise, este strâns legată de istoria domeniului şi castelului şi de interesele economice şi strategice ale proprietarilor săi [181]. Monumentele sculpturale romane din vecinătatea Grădinii Castelului pot fi legate de redeşteptarea gustului pentru antichitatea clasică, odată cu Renaşterea [182], când vor fi fost aduse de la Micia (Veţel, jud. Hunedoara) pentru a împodobi acest loc, de unde vor fi ajuns în clădirile medievale învecinate, în situaţia că nu au fost expuse vederii chiar prin zidirea în ele. Se ştie că Iancu de Hunedoara a sprijinit mulţi tineri trimişi la studii în Italia, care au adus ideile răspândite acolo [183] şi că a transportat de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa numeroase monumente sculpturale şi epigrafice, pe care le-a aşezat în jurul castelului, iar fiul său, regele maghiar Matthia Corvinul (1458-1490) a transportat cu corăbiile la fastuoasa sa reşedinţă de la Buda numeroase monumente din acelaşi oraş roman, unele dintre ele ajungând până la Viena şi Roma [184]. Nepotul regelui, Ladislau Géreb, episcop de Alba Iulia, care studiase şi el în Italia, a colecţionat, după moda umanistă, monumente antice, dispunând zidirea inscripţiilor în porticul catedralei [185]. Multe inscripţii din reşedinţele regale, ecleziastice şi princiare au fost copiate sau comentate de istoriografii oficiali Antonio Bonfini, Antonio Verancsics (1504-1573), Wolfgangus Lazius (n. 1514), Michael Sigler (1535-1585) şi Ştefan Számoskőzy, cunoscut ca istoric şi epigrafist de Zamosius (cca. 1565-1612) şi de umaniştii Stephanus Taurinus (1485-1519), Philippus More de Csula (nobil originar din satul Ciula, jud. Hunedoara), Ioan Megyericsei, cunoscut sub numele de Mezerzius (1470-1516), Menabenius, Theobald Hogeland, Jacques Bongars (1554-1612), Martin Opitz (m. 1639), Fridericus Monavius (1592-1659), Johannes Tröster (cca. 1640 - cca. 1670) [186]. Mai târziu, principele Gabriel Bethlen (1613-1629), un alt proprietar al domeniului Hunedoara şi al castelului [187], îşi împodobeşte palatul de la Alba Iulia tot cu inscripţii aduse de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa [188]. Aceste exemple sunt urmate în tot cursul sec. XV-XVII d.Ch. de nobili, care îşi alcătuiesc la curţile lor colecţii de inscripţii, obiecte de artă şi monede romane [189], modă care se răspândeşte chiar în această epocă, datorită relaţiilor existente cu lumea renascentistă europeană, în special cu regatul maghiar şi Transilvania şi în teritoriile din afara Imperiului roman, în Moldova, la curtea domnească din Suceava, unde, în ruinele cetăţii, a fost descoperit un fragment de stelă funerară romană, provenind de undeva de pe teritoriul feudelor transilvănene ale domnilor moldoveni, referitor la un veteran dintr-o unitate militară auxiliară de palmyreni; se presupune că a fost adusă în Moldova de către Ştefan cel Mare (1457-1504) sau mai curând de către fiul acestuia Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546) [190]. De altfel, şi la mănăstirea Dragomirna (jud. Suceava) a fost adusă o stelă de marmură fragmentară de provenienţă incertă, reprezentând un decret onorific al Sfatului şi poporului unei colonii greceşti pontice în cinstea arhitectului bizantin Epikrates al lui Nikoboulos, datată în sec. IV-III î.Ch. şi zidită în pridvorul bisericii [191], ctitorită la cca. 1607 d.Ch. de mitropolitul Anastasie Crimca [192].

---

[1] LUCA-BOROFFKA 1997, p. 1-4.

[2] DUMITRESCU-VULPE 1988, p. 10.

[3] DÂMBOVIŢA 1978, p. 27.

[4] NICOLĂESCU-PLOPŞOR 1957, p. 31, 33.

[5] DUMITRESCU-VULPE 1988, p. 10.

[6] NICOLĂESCU-PLOPŞOR 1957, p. 34.

[7] X X X 1976, p. 419.

[8] NICOLĂESCU-PLOPŞOR 1957, p. 34.

[9] Ibidem.

[10] DÂMBOVIŢA 1978, p. 29.

[11] NICOLĂESCU-PLOPŞOR 1959, p. 25.

[12] DÂMBOVIŢA 1978, p. 28.

[13] NICOLĂESCU-PLOPŞOR 1957, p. 26, 35.

[14] Ibidem., p. 27.

[15] X X X 1976, p. 419.

[16] DUMITRESCU-VULPE 1988, p. 10.

[17] Ibidem.

[18] DRAŞOVEAN 1986.

[19] Primele materiale arheologice din acest punct se publică cu acest prilej.

[20] NICOLĂESCU-PLOPŞOR 1957, p. 33.

[21] VLASSA 1966, p. 14; DRAŞOVEAN 1986, p. 11.

[22] VLASSA 1966, p. 14.

[23] LUCA-ROMAN-BĂICOANĂ 1998, p. 19.

[24] DRAŞOVEAN 1986, p. 16.

[25] LAZAROVICI 1979, p. 46.

[26] LUCA-ROMAN-BĂICOANĂ 1998, p. 18, 19.

[27] DRAŞOVEAN 1986-1987.

[28] Ibidem., p. 16.

[29] Ibidem.

[30] Materiale şi cercetări încă inedite Z. K. Pinter şi M. Ţiplic (Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu).

[31] LUCA 1995-1996.

[32] DRAŞOVEAN 1986-1987, p. 16.

[33] Ibidem.

[34] DRAŞOVEAN 1996, p. 99-100.

[35] LUCA 1997.

[36] Mulţumim colegului Marius Ciută pentru informaţiile generoase.

[37] Ultima dată publicată în: LUCA 1998, p. 104.

[38] Caracteristicile ceramicii celor două staţiuni se regăsesc în Cuvântul înainte al acestei lucrări.

[39] Amintim că numai în zona cercetată de noi există în bibliografia de specialitate, la un palier cronologic contemporan, grupuri precum Mintia, Tăualaş, Turdaş, Hunedoara etc. reprezentând tot atâtea aşezări cercetate cât de cât sistematic. Dacă s-ar cerceta toate aşezările neolitice din zonă ar fi tot atâtea grupe culturale ?

[40] ROMAN 1976, p. 15, tip b.

[41] Ibidem., p. 14, tip b.

[42] ROMAN 1976, p. 36-42.

[43] CIUGUDEAN 1996, p. 21-27, 93-96.

[44] Cercetări încă inedite efectuate de S. A. Luca. Materialele ceramice sunt în curs de prelucrare.

[45] LUCA-BOROFFKA 1995, p. 74, fig. 3; 1997a, p. 75-76, pl. I/13-18.

[46] ANDRIŢOIU 1979, p. 24; CRIŞAN 1955, p.142, nr. 155; FLOCA 1960, p. 212; CRIŞAN 1969, p.265; RUSU 1974-1975, p. 351.

[47] ANDRIŢOIU 1979, p. 24; 1986-1987, p. 47; 1992, p. 15.

[48] Idem. 1986-1987, p. 51; 1992, p. 28, 29.

[49] Ibidem.

[50] ANDRIŢOIU 1979, p. 24; 1986-1987, p. 51; 1992, p. 54-56, 91.

[51] Idem. 1986-1987, p. 50.

[52] Idem. 1982-1983; 1992, p. 30.

[53] GUMĂ 1993, p. 168-180.

[54] DÂMBOVIŢA 1977, p. 51-125.

[55] VASILIEV 1983, p. 33-43; 1986-1987, p. 64-66.

[56] DUMITRESCU-VULPE 1988, p. 81-88.

[57] DUMITRESCU-VULPE 1988, p. 91.

[58] Idem., p. 86-91; GUMĂ 1990, p. 101; 1993, p. 232-235; VASILIEV 1986-1987.

[59] GUMĂ-LUCA-SĂCĂRIN 1987.

[60] CRIŞAN 1969.

[61] HOREDT 1973, p. 132, tab. I.

[62] Ibidem., p. 146, tab.II.

[63] RÓMER 1886, p. 385-387.

[64] RUSTOIU 1996, p. 89-91.

[65] Ibidem., p. 94-95.

[66] FLOCA 1956, p. 30.

[67] Ibidem., p. 21, 33, nr. 348 şi pl. XXIII/348 şi XXV/92.

[68] HOREDT 1973, p.139.

[69] RÓMER 1886, p. 387; FLOCA 1956, p. 16.

[70] GRAMATOPOL 1997, p. 146; FLOCA 1956, p. 13, fig. 11, pl. XXIX, 1.

[71] HOREDT 1973, p. 140; RUSTOIU 1996, p. 99; GRAMATOPOL 1997, p. 146.

[72] GOOSS 1876-1877b, p. 490-491 şi n.160.

[73] HOREDT 1973, p.139.

[74] RÓMER 1886, p. 387.

[75] RUSTOIU 1996, p. 99.

[76] Ibidem., p. 110-111.

[77] MEDELEŢ 1994, p. 218.

[78] RUSTOIU 1996, p. 112-113.

[79] MEDELEŢ 1994, p. 218.

[80] RUSTOIU 1996, p.123.

[81] FLOCA 1956, p.13, 15-17.

[82] Ibidem., p. 30.

[83] HOREDT 1973, p.137.

[84] FLOCA 1956, p. 31.

[85] MEDELEŢ 1994, p. 217-218.

[86] HOREDT 1973, p. 140.

[87] MEDELEŢ 1994, p. 199-200, 216, 218 (unde exprimă clar convingerea apartenenţei lor la portul feminin).

[88] ARTAMONOV 1973, fig. 218, 221, 238.

[89] GSAU, p. 325, nr. 145 şi 406.

[90] HOREDT 1973, p. 141; ipoteză acceptată şi completată: MEDELEŢ 1994, p. 219.

[91] RÓMER 1886, p. 387.

[92] MEDELEŢ 1994, p. 219.

[93] PÂRVAN 1926, p. 543; FLOCA 1956, p.16.

[94] MEDELEŢ 1994, p. 213.

[95] HOREDT 1973, p.133.

[96] PICCOTTINI 1989, p. 234-235, pl. 24 şi 278-279, pl. 46.

[97] MEDELEŢ 1994, p. 217.

[98] HOREDT 1973, p. 153-155; MEDELEŢ 1994, p. 199, 216-217.

[99] MEDELEŢ 1994, p. 217.

[100] HOREDT 1973, p.147-148; idee criticată de Fl. Medeleţ (MEDELEŢ 1994, p. 214), mai mult în forma în care a fost preluată şi folosită de V.V. Zirra şi D. Spânu.

[101] HOREDT 1973, p.150, fig. 10.

[102] MEDELEŢ 1994, p. 213-214.

[103] Ibidem., p. 198, 213.

[104] HOREDT 1973, p. 149, fig. 9.

[105] Ibidem., p.151.

[106] MEDELEŢ 1994, p. 194, 218.

[107] FLOCA 1956, p. 18.

[108] HOREDT 1973, p. 152; MEDELEŢ 1994, p. 220.

[109] SONOC-PINTER 1997, p. 235; SONOC 1998, p. 57-60.

[110] HOREDT 1973, p. 152; idee acceptată, cu unele nuanţări personale: MEDELEŢ 1994, p. 220.

[111] BEJAN 1974.

[112] MEDELEŢ 1994, p. 195, 214-216.

[113] Ibidem., p. 219.

[114] Ibidem., p. 198.

[115] HOREDT 1973, p. 151.

[116] Ibidem., p. 132, tab. 1.

[117] Ibidem., p. 141.

[118] GSAU, p. 298, nr. 57 şi 356.

[119] POLADIAN-GHENEA 1988, p. 214, fig. 28/22.

[120] ARTAMONOV 1973, p. 168-169, 184, fig. 218, 221, 238.

[121] HOREDT 1973, p. 141; GSAU, p. 325, nr. 145 şi 407.

[122] FLOCA 1956, p. 18.

[123] CHIRILĂ-BARBU 1981, p. 115.

[124] LUPU 1975, p. 69.

[125] MEDELEŢ 1994, p. 201, 219.

[126] Ibidem., p. 200-201, 218-219.

[127] Ibidem., p. 201, 219.

[128] Ibidem., p. 193.

[129] Ibidem., p. 193, 220.

[130] Ibidem., p. 219.

[131] CHIRILĂ-BARBU 1981, p. 113-114.

[132] MEDELEŢ 1994, p. 201, 214-216.

[133] Ibidem., p. 201, 219-220.

[134] Ibidem., p. 219.

[135] Ibidem., p. 199.

[136] HOREDT 1973, p. 156-162.

[137] MEDELEŢ 1994, p. 199.

[138] HOREDT 1973, p. 155-156.

[139] FLOCA 1956, p. 35-36.

[140] GOOSS 1876-1877b, p. 499; PÂRVAN 1926, p. 617; pe această bază se propune datarea în sec. I î.Ch. : PÂRVAN 1926, p.797.

[141] PÂRVAN 1926, p. 499.

[142] LUPU 1989, p.79, pl. 23/4.

[143] Ibidem., p.31-32, 85.

[144] DAICOVICIU 1954, p. 88, 94-95, pl. IX/13, XV/12, XVI/7, 9.

[145] GLODARIU 1968, p.357, pl. II/2-3,5-6, IV/3-3,6-7.

[146] DAICOVICIU 1954, p.66.

[147] HOREDT 1965, p. 44; SOROCEANU 1998, p. 244, fig. 6.

[148] MEDELEŢ 1994, p. 201-202.

[149] GLODARIU 1968, p.365-366.

[150] SONOC 1998, p. 57, pl. IV.

[151] WINKLER 1958, p.403-404, 411.

[152] RÓSKA 1942, p. 269, nr. 6.

[153] WINKLER 1955; 1958, p.403, n. 2.

[154] PREDA-MARINESCU 1983-1985, p.53.

[155] LUPU 1975, p. 65.

[156] WINKLER 1958, p.410-411.

[157] PREDA-MARINESCU 1983-1985, p. 59-64.

[158] LUPU 1975, p.61-62, 77.

[159] PREDA-MARINESCU 1983-1985, p.61.

[160] WINKLER 1980, p. 34-43.

[161] CHIRILĂ-BARBU 1981, p. 114-115.

[162] LUPU 1975, p. 61.

[163] Ibidem., p. 63.

[164] Ibidem., p. 63-64.

[165] PROTASE 1958, p. 258.

[166] CONOVICI 1986-1991, p.58.

[167] BEJAN 1974, p. 97-98.

[168] PREDA-MARINESCU 1983-1985, p. 63.

[169] GLODARIU 1974-1975, p. 238-239; CRIŞAN 1978, p. 14.

[170] CONOVICI 1983-1985, p. 82.

[171] MEDELEŢ 1994, p. 215.

[172] LUPU 1975, p. 65.

[173] PROTASE 1958, p. 253-257 şi 261-266.

[174] LUPU 1975, p. 63, n.47.

[175] FERENCZI 1974; MĂRGHITAN 1974, p. 108-109; 1978; 1981, p.121-122.

[176] PĂDUREANU 1982.

[177] BASSA 1970, p. 231.

[178] ANDRIŢOIU1979, p. 24.

[179] SABĂU 1958, p. 282.

[180] Ibidem., p. 281.

[181] PATAKI 1973; PRODAN 1958-1959; LAZĂR 1984-1985, p. 195; LAZĂR 1988-1991, p.137-138.

[182] BOGDAN CĂTĂNICIU 1993, p. 125.

[183] BODOR 1974-1975, p. 255.

[184] MACREA 1965, p. 143.

[185] BODOR 1974-1975, p. 255; BALOGH 1943, p. 51-52.

[186] MACREA 1965, p. 143; BODOR 1974-1975, p. 255-260; IDR; I, p. 37-43.

[187] PRODAN 1958-1959, p. 30.

[188] MACREA 1965, p. 143; BODOR 1974-1975, p. 255.

[189] MACREA 1965, p. 143.

[190] GOSTAR 1974; 1979.

[191] ISM, I, 65, p. 180-185.

[192] GIURESCU-GIURESCU 1975, p. 471, 479.