|
Institutul pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS III ISSN 1583-1817 Editura Economică, Sibiu 2004 Autor / Author: Florin Gogâltan pag. (pages in the paper volume). 43-117 |
Tell-uri în Orientul Apropiat şi Bazinul
Carpatic.
O scurtă privire comparativĂ asupra
habitatului preistoric (I)[1]
Florin Gogâltan
Zusammenfassung
Tellsiedlungen
im Vorderen Orient und im Karpatenbecken.
Eine
vergleichende Kurzübersich
über das Siedlungswesen (I)
Mein Interesse für die Problematik der
Entstehung der typischen Lebensweise für die Tellsiedlungen ging von Herrn Prof.
Bernhard Hänsels Idee aus. Durch seine Unterstützung konnte das Thema „Der
Beginn der bronzezeitlichen Tellsiedlungen im Karpatenbecken. Studien zu
Siedlungswesen und Chronologie der Zeit um 2000 v.Chr.“ im Rahmen eines
Alexander von Humboldt Stipendium ausgearbeitet werden. Ein solches Thema
anzusprechen, war für mich ein novum, um so mehr, als dass ein guter Archäologe
in Rumänien zwar ein guter Scherben-Kenner ist aber in reinen theoretischen
Fragen wenig Erfahrung hat.
Von Anfang an hat mir ein guter Freund und
Kollege, Dr. Nikolaus Boroffka, gesagt, dass man, um so ein Subjekt verstehen
zu können, zu erst wissen muss, was die Tellsiedlungsproblematik im Orient, und
im Allgemeinen eine Tellsiedlung in Südosteuropa bedeutet. Deshalb in meinem
Artikel werde ich eine kurze Vorstellung der wichtigsten Tells im Orient, und
deren Merkmale geben, um sie dann mit den Funden in Karpatenbecken vergleichen
zu können.
Die ersten Tellsiedlungen erscheinen im
Vorderen Orient zur zeit des akeramischen Neolithikums (Pre-Pottery Neolithic
A) in den drei großen Zivilisationszentren: in Palästina und Jordanien, im
Zagrosgebirge und im südlichen Teil des Anatolischen Plateau28-34.
Die radikalen klimatischen Änderungen, die am Anfang des Boreals stattfinden,
haben den Beginn der Landwirtschaft und die Sesshaftigkeit der Gemeinschaften
als Folge. Die klassischen Beispiele dieser Verwandlungen sind die Siedlungen
von Jericho, Tell Aswad, Mureybet (II, III) oder Netiv Hagdud35-37.
Die runden Häuser aus luftgetrockneten Lehmziegeln, die übereinander gebaut
wurden, haben allmählich zur Bildung künstlichen Hügel (Tellsiedlungen)
geführt. Sicherlich ist dieses Phänomen mit dem Erscheinen der Landwirtschaft,
aber auch mit der Gründung der Siedlungen an einem strategisch gut gelegenen
Handelsweg eng verbunden. Jericho zum Beispiel kontrollierte die Salz- und
Bitumlagerstätten des Toten Meeres, die Vorkommen des Anatolischen Obsydians
oder des Türkises aus Sinai. Mit dem Ansammeln einer nicht unwesentlichen Menge
von Getreide und anderen Wertgegenständen werden Befestigungen zur
Notwendigkeit. Das Leben auf einem engen Raum ermöglicht es, daß die
Kulturschicht in Fall Jerichos mit der Zeit 13,7 m groß wird38-41.
Derselbe Prozeß kann in Beidha bei Petra, wie in Ras Shamra (Ugarit) im Norden
Syriens, Tell Ramad im Süd Syriens wiedergefunden werden42-43.
Beeindruckend ist auch die Situation von Çatal Hüyük im Süden der Türkei, wo
sich eine der größten Tellsiedlungen befindet. Die Ablagerungen dieser Siedlung
sind in 1000 Jahren (ca. 7000-6000 v.Chr.) um mehr als 20 m gewachsen. Eine
solche Stratigraphie kann dadurch erklärt werden, daß in manchen Fällen die
luftgetrockneten Lehmziegelwände bis mehr als 2 m hoch gefunden wurden 49-53.
Das Auftauchen der Tellsiedlungen in Süd-Ost
Europa ist streng verbunden mit dem Prozeß der Neolithisierung62-65.
Ein extrem umstrittenes Problem ist der Anfang des Neolithikums im Süd-Osten
Europas. Neben der Anhängern einer lokalen Entwicklung der neolitischen
Kulturen aus jenem präkeramischen Neolithikum in Argissa Magula, Sesklo,
Souphli Magula, Achilleion, Gediki oder Franchti, glauben einige an eine
Völkerwanderung aus Vorderasien (aus der Fikirtepe Kultur) über das Marmarameer
nach Thrakien. Die meisten Kollegen meinen aber, daß die Kulturformen des Getreides
bzw. die Zuchtformen von Schafen und Ziegen ihren Ursprung im Vorderen Orient
haben, und dass die Gemeinschaften aus Vorderasien über die Ägäis (die sog.
„transmerance“) bis an die Mündung der Flüsse Mesta, Struma und Vardar sowie
bis an die Küste Thessaliens (Achilleion, Anzabegovo, Argissa Magula, Poljanica79-85)
kamen. Beginnend mit dem 6. Jahrtausend erreicht der Prozeß der Neolithisierung
und dementsprechend der Entstehung der tellartigen Siedlungen und der
Tellsiedlungen, die in Bulgarien (z.B. Karanovo, Azmašga Mogila bei Stara
Zagora, Čavdar, Banjata, Rakitovo unw.), Pelagonien und Mazedonien
(Porodin, Vršnik unw.), weiterhin das Moravatal z.B. Drenovac und Bosnien (Obre
I) bis Siebenbürgen verfolgt werden können94-98. Für die
frühneolithischen Kulturen Starčevo, Criş und Körös (vor 6000 bis ca.
5500 v. Chr.) sind nicht Tell- oder tellartigen Siedlungen sondern Siedlungen
mit einer einzigen horizontalen Schicht charakteristisch77.
Immer und immer wichtigere statigraphische
Akkumulationen entstehen in den folgenden PPNB Kulturen aus Syrien bis nach
Mesopotamien: Hassuna, Samarra und Halaf (ca. 6000 – ca. 5000 v.Chr.)100-103.
Die Stratigraphie des berühmten Tells Halaf erreicht 20 m104-105.
Beginnend mit dem mittleren Neolithikum (ca.
5500-4900 v. Chr.) wurden die für die Balkankulturen (Karanovo III-Veselinovo,
Fikirtepe, Kakanj, Sesklo, Paradimi usw.121-125) charakteristischen
Tellsiedlungen ein Phänomen, das sich auch im Südosten Mitteleuropas
verbreitete. Im mittleren Neolithikum wurde der Tell auch im nördlichen Balkan
eine bedeutende Siedlungsform. In der Vinča-Kultur ist der Tell bzw. die
tellartige Siedlung von Anfang an vorhanden (Vinča, Liubcova)128-134,.
Am Ende der Vinča-A-Phase verbreiteten sich die Tellsiedlungen bis zum
unteren Mureş (Maros / Mieresch) Kennzeichnend für die Frühphase der
Szakálhát-Kultur sind die Tells von Battonya „Parázstanya“ und Tápé-Lebő
Felsöhalom A135-138.
Die Architektur der Ubaid Periode (ca. 5000 –
ca. 4000 v. Chr.) ist viel komplexer, so daß sie zu besonderen
stratigraphischen Akkumulationen führt144. Die klassischen Beispiele
sind Eridu und seine Tempel, Uruk (das biblische Erech), Tepe Gawra, Tell Uqair
oder Tell Abada 145-159.
Um das Jahr 5000 v. Chr. – während des
Übergangs zum Spätneolithikum – entstanden Tellsiedlungen auch in der
Crişana (Kreischgebiet). Das Auftauchen der Tisza (Tisa / Theiß)-Kultur
war ein Resultat von südlichen Einflüssen am Ende der Phase Vinča
B1-Anfang Vinča B2. Die für die Tisza-Kultur typischsten Objekte sind die
Tells von Hódmezővásárhely -„Gorzsa“, Szegvár -„Tűzköves“,
Vésztő -„Mágor“ und Vărşand „Viezurişte“173-176.
Im Vergleich zur Tisza (Tisa)-Kultur verfügte die Herpály-Kultur über doppelt
so viele Tells, auch wenn ihr Gebiet viel kleiner war. Entlang des Flusses
Berettyó (Barcău) gab es in einer ca. 50 km langen und 10-12 km breiten
Zone (500-600 km2) ca. 30 Tell- und tellartige Siedlungen195.
In dieser Zeit ist der nördlichste Tell in Europa Polgar-Csőszhalom im
nördlichen Teil der Ungarischen Tiefebene198. Das Phänomen der
Tellsiedlungen im Karpatenbecken erreichte im Spätneolithikum die bis dahin
größte Verbreitung. Die Linie Drava-Donau bildet im westlichen Balkan die
nördliche Verbreitungsgrenze der Tellsiedlungsform: Vinkovci „Sopot“, Otok
„Gradina“, Osijek und Bapska205-210.
Im mittleren und südlichen Teil süd-ost Europa wurde die Tellsiedlung fast die
alleinige Siedlungsform, z.B. in den Kulturen Vădastra211,
Boian212-218, Hamangia219, Poljanica220-223,
Sava224, Karanovo IV und V225-226, Dimini und Arapi227-231.
Pentru a
înţelege fenomenul tell-urilor epocii bronzului din Bazinul Carpatic,
Nikolaus Boroffka mi-a sugerat să mă familiarizez la început cu
realităţile din Orient şi din sud-estul Europei în general.
Timpul relativ scurt pe care l-am avut la dispoziţie pentru redactarea
lucrării referitoare la aşezările cu o stratigrafie
complexă aparţinând bronzului timpuriu şi mijlociu din sud-estul
Europei Centrale, m-a determinat să tot amân respectivul proiect. Necesitatea de a găsi o terminologie adecvată pentru aceste
situri m-a condus însă tot la tell-urile Orientului Apropiat.
Această prima parte, dintr-un studiu mai amplu dedicat problematicii
tell-urilor Orientului Apropiat şi a celor din Bazinului Carpatic,
acoperă o perioadă de timp de circa 6000 ani: de la sfârşitul
mileniului al XI-lea î.Chr. până la sfârşitul perioadei Ubaid în
Orientul Apropiat (cca 4000 î.Chr.), respectiv de la sfârşitul
mezoliticului (epipaleolitic în terminologie românească) şi debutul
neoliticului (înainte de 6000 î.Chr.) până la sfârşitul acestei epoci
în Bazinul Carpatic (cca 4500 î.Chr.). Cea de-a doua parte, realizată deja
dar nepublicată aici din cauza lipsei de spaţiu tipografic,
analizează acelaşi fenomen de-a lungul perioadei Uruk, Jemdet Nasr, a
oraşelor-state summeriene din timpul primei dinastii, până la
apariţia primelor oraşe în Anatolia pe parcursul bronzului timpuriu.
În Bazinul Carpatic acum asistăm la dispariţia tell-urilor pe o
perioadă de mai bine de 2000 de ani şi mai apoi la reapariţia
lor pe parcursul epocii bronzului timpuriu şi mijlociu. Studiul se va
încheia cu o prezentare comparativă a
tell-urilor din Orient şi a celor din Bazinul Carpatic.
*
Analiza modernă a
sistemului aşezărilor preistorice din Bazinul Carpatic, aşa cum
a fost definită ca metodă de cercetare acum mai bine de 25 de ani de
către H. Jankuhn[2],
se află doar la început. Multă vreme, accentul s-a pus doar pe munca
de inventariere a obiectivelor arheologice de pe teritoriul actual al Ungariei[3]
sau al României[4]. La
începutul anilor ’80 se remarcă unele tentative din partea
specialiştilor britanici de a concepe un program coerent de investigare a
locuirii preistorice. Astfel A. Sherratt a studiat dinamica
aşezărilor aparţinând epocii neolitice şi eneolitice din
nord-estul Ungariei[5]. Ulterior
această cercetare a fost continuată de proiectul iniţiat de J.
Chapman privind peisajul arheologic (mediul ambiant) al Tisei superioare[6].
Prin investigarea tell-ului de la Feudvar (1986-1991), misiunea comună
germano-jugoslavă condusă de B. Hänsel şi P. Medović
şi-a propus nu numai cunoaşterea acestui sit, ci şi
reconstituirea locuirii într-un areal bine delimitat de la vărsarea Tisei
în Dunăre[7]. Teza de
doctorat a lui F. Falkenstein, privind evoluţia aşezărilor de pe
platoul Titel, constituie un model pentru cei interesaţi de arheologia
aşezărilor (habitatului)[8].
Cercetărilor de suprafaţă sistematice li s-au adăugat
sondaje şi săpături arheologice de amploare. Cartarea tuturor
descoperirilor, ordonarea lor cronologică, analiza mediului ambiant etc.,
a permis, pe de-o parte, stabilirea relaţiei care există între o
aşezare şi teritoriul exploatat de aceasta, iar pe de altă parte
a sistemului comunitar în care ea a funcţionat.
În aceast context este de
remarcat interesul rapid pe care l-au arătat specialiştii din Ungaria
în adoptarea unei noi metode interdisciplinare de studiere a unei
micro-regiuni. Chiar dacă nu a cuprins şi aşezări cu o
stratigrafie verticală complexă proiectul Gyumaendrőd,
desfăşurat între 1986-1989 în sud-estul Ungariei, a arătat
convingător care sunt avantajele unui asemenea abordări[9].
Nu au lipsit nici analize, mai mult sau mai puţin detaliate, ale modului
de organizare a unui tell[10],
a caracteristicilor pe care le îndeplinesc tell-urile unei anumite culturi
arheologice[11] sau chiar a
unei perioade istorice[12].
Cu toate acestea cercetarea unui singure aşezări nu poate da
rezultate, atâta vreme cât ea nu este integrată în sistemul din care a
făcut parte.
*
Articolul lui F. v. Tompa,
apărut în 1937, privind stadiul cercetărilor preistorice desfăşurate
în ultimii 25 de ani în Ungaria, constuie un moment de referinţă
pentru cercetarea tell-urilor[13].
Continuând raportul lui L. Márton[14],
Tompa a prezentat sintetic noile rezultate obţinute de arheologia
maghiară în cunoaşterea epocilor vechi din Bazinul Carpatic[15].
Importanţa pe care o avea investigarea movilelor, ce ascundeau urmele unor
aşezări preistorice – aşa-numitele terramare, în reconstituirea realităţilor epocii
bronzului, fusese în repetate rânduri subliniată de către V.G. Childe[16].
Noutatea pe care o aduce acum Tompa, este adoptarea unei noi terminologii
pentru aşezările multistratificate din sud-estul Europei Centrale.
Astfel, situri ca cele de la Tószeg, Pecica, Tiszafüred, Szihalom, Gerjen etc.,
care fuseseră încadrate în categoria de terramare[17],
vor fi analizate de către Tompa sub numele de tell[18].
Ceea ce a determinat
propunerea unei noi terminologii, şi care este înţelesul pe care-l
are noţiunea de tell în Bazinul Carpatic, am discutat cu o altă
ocazie[19].
Reticenţa pe care am arătat-o în folosirea denumirii de tell, atunci
când m-am referit la aşezările cu o stratigrafie complexă din
sudul Slovaciei, Ungaria, vestul României şi nordul fostei Jugoslavii
precum şi necesitatea de a adopta o definiţie cu un înţeles
strict arheologic pentru ele, pornea de la sumara comparaţie pe care am
făcut-o cu realităţile din Orient. Pentru a evidenţia mai
bine proporţiile cele două fenomene şi a explica
asemănările şi deosebirile dintre ele subiectul trebuie analizat
ceva mai în detaliu.
Este evident că într-un
articol nu pot fi dezbătute toate problemele pe care le presupune modul de
viaţă reprezentat de tell-urile, hüyük-urile şi tepe-urile
Orientului Apropiat. De aceea voi căuta, pe scurt, să marchez, prin
câteva exemple, momentul şi factorii care au determinat apariţia lor,
elementele de arhitectură care le caracterizează, evoluţia,
stratigrafia şi implicit durata locuirii aceluiaşi spaţiu,
economia etc. Aceleaşi aspecte vor fi analizate în paralel, dar ceva mai amplu,
şi pentru Bazinul Carpatic[20].
Scopul final este să încerc să stabilesc ce este comun sau propriu
fiecărui spaţiu.
*
Procesul acumulărilor stratigrafice în movilele din Orientul Apropiat a fost continuu şi a caracterizat atât neoliticul şi chalcoliticul, cât şi perioadele care au urmat constituirii oraşelor. Aşa cum vom vedea, acest fenomen nu a luat sfârşit nici astăzi. De aceea, pentru discuţia noastră, am considerat suficient să mă opresc cu enumerarea principalelor monumente din Orient şi a caracteristicilor lor, cândva înainte de mijlocul primul mileniu î.Chr., când dispar aşezările considerate a fi tell-uri în Bazinul Carpatic[21].
Movile artificiale, uneori
de dimensiuni considerabile, se întâlnesc la mai tot pasul în Orientul
Apropiat, acolo unde există o sursă de apă, o joncţiune de
drumuri sau o trecere peste ape[22].
Viaţa unui tell presupune un proces dinamic, apariţia de noi
aşezări şi încetarea existenţei altora fiind o realitate
care marchează evoluţia habitatului în Orient[23],
Asia Centrală[24],
India[25],
America Centrală[26]
ori sud-estul Europei[27].
Este bine cunoscută
aserţiunea potrivit căreia primele tell-uri apar în Orientul Apropiat
în neoliticul aceramic, în cele trei mari centre de civilizaţie:
Munţii Zagros, Palestina şi Iordania şi sudul platoului Anatolian.
Profundele schimbări climatice, care au loc la începutul Borealului, au
dus la apariţia agriculturii şi la sedentarizarea
comunităţilor[28].
Recentele cercetări de
la Hallan Çemi, în sud-estul Turciei, demonstrează însă că
procesul de sedentarizare a avut loc cu mult mai devreme decât se credea
până acum, încă de la sfârşitul mileniului al XI-lea î.Chr.
şi nu era întotdeauna legat de apariţia agriculturii. La Hallan Çemi
o mică comunitate de vânători-culegători, preocupaţi
însă şi de domesticirea porcului sălbatic, au locuit în case
circulare cu structuri de piatră şi podeaua îngrijit realizată
din piatră sau lut. Cel puţin patru niveluri de construcţie au
dus aici la formarea a unei movile de peste 4 m înălţime (fig. 1/4)[29].
O serie de analogii etnografice pot explica şi ele mecanismele care au
stat la baza fondării primelor aşezări stabile de către
grupe umane ce nu practicau agricultura[30].
M. Benz a analizat comunităţile de vânători şi
culegători din nord-vestul deşertului Kalahari (Zu / ’hoăsi) înainte
ca aceştia să înceapă, odată cu anii ’50, să practice
agricultura şi creşterea animalelor. Benz considera că la baza
sedentarizării „können sowohl wirtschaftlicher als auch sozialer Art
sein”. Posibilitatea de a exploata unele resurse bogate de hrană, a limitat
pendulările periodice în căutarea alimentelor dar şi nevoia de a
cultiva plantele[31].
Acelaşi material de
construcţie, ca şi la Hallan
Çemi, – piatra – a fost folosită pe la circa 10000 î.Chr. şi de
către primii locuitori ai tell-ului de la Çayönü (estul Turciei)[32].
Aici se remarcă acele structuri rectangulare „grill-plan“, ca o
inovaţie în arhitectura vremii (fig. 1/3)[33].
Fenomenul nu este nici pe departe singular. Săpăturile de la Göbekli
Tepe, Gürcütepe sau Nevalı Çori sugerează o traiectorie diferită
a apariţiei neoliticului în Anatolia faţă de ceea ce s-a
întamplat în Levant şi în sudul Mesopotamiei[34].
În cei 2 m de depuneri arheologice de la Nevalı Çori se
păstrează urmele a cinci niveluri de construcţii aparţinând
neoliticului timpuriu. Existenţa unor case
de dimensiuni mari (15,60 x 6,15 m), cu ofrande umane depuse sub podea (fig.
1/1-2), sanctuare în care se remarcă statui şi reliefuri din
piatră, demonstrează o organizare socială ce nu fusese încă
atinsă în Mesopotamia. De aceea, rădăcinile acestui sistem ar
trebui căutate mai de grabă în mediul local proto-neolitic din
regiunea Urfa.
În zona
siro-palestiniană apariţia agriculturii duce, alături de
profunde transformări sociale, economice şi religioase, la
modificări substanţiale în plan arhitectonic[35].
Evenimentul este plasat pe la 8300 î.Chr. şi poate fi dovedit de
situaţia existentă într-o serie de aşezări din valea
Jordanului sau a Euphratului[36].
Exemplele clasice ale acestor transformări sunt aşezările de la
Jerichon, Tell Aswad, Mureybet (II, III) sau Netiv Hagdud[37].
Cel mai spectaculos caz rămâne totuşi cel al dezvoltării
Jerichon-ului (Tell es-Sultan), de la un mic sat proto-neolitic cu o
puternică tradiţie natufiană, la un „oraş“ al acelui Pre-Pottery Neolithic A (PPNA). Situat
pe Valea Iordanului, la extremitatea vestică a oazei Jerichon, Tell es
Sultan a fost fondat lângă un izvor foarte bogat. După K. M. Kenyon,
cercetătoarea care a făcut faimos acest sit, din această
sursă izvorau, pe atunci, circa 1000 de galoane de apă[38].
Suprapunenerea în timp a unor case rotunde, realizate din
cărămizi uscate la soare, au dus treptat la formarea unei movile
artificiale (fig. 2/1). Este cât se poate de clar că acest fenomen este
legat aici de apariţia agriculturii, dar şi de situarea satelor
într-un loc comercial strategic, care în cazul Jerichon-ului controla resursele
de sare şi bitum ale Mării Moarte, ale obsidianului anatolian sau
depozitele naturale de turcoaz din Sinai[39]. Fortificaţiile nu apar încă de la început, dar odată cu
acumularea unor cantităţi importante de cereale şi alte bunuri,
ele devin necesare pentru protejarea comunităţii şi a rezervelor de hrană[40]. Locuirea unui spaţiu restrâns a făcut posibilă, cu timpul,
formarea unui strat de cultură care în cazul Jerichon-ului a ajuns la 13,7
m[41] (fig. 2/3). Acelaşi proces s-a constatat şi în aşezarea de
la Beidha lângă Petra, Ras Shamra în nordul Siriei, sau Tell Ramad în
sudul Siriei[42]. Întreaga arhitectură a
acestei perioade poate fi urmărită în tabelele sintetice publicate de
către H.G. Gebel[43].
Fenomenul formării tell-urilor se răspândeşte mai apoi în Pre-Pottery Neolithic B (PPNB), începând
cu mijlocul mileniului al VIII-lea î.Chr., spre E până în Kurdistanul
iranian şi Munţii Zagros[44]. Aşezarea cercetată la Jarmo are locuinţele clădite pe
fundamente de piatră, exploatând astfel materialul care se afla la
faţa locului[45] (fig. 2/2). Alte aşezări cu o stratigrafie complexă au fost
identificate la Tepe Guran, Tepe Sarab, Tell Shimshara, Bouqras, Sang-i
Chakhmaq, Hajji Firuz[46]. În sud-estul Anatoliei primele tell-uri,
asemănătoare cu cele din Levant, apar pe la circa 7000 î.Chr.[47]. Exemplul clasic al neoliticului aceramic anatolian este Hacilar, un mic
sat cu construcţii rectangulare ridicate din cărămizi pe o
fundaţie de piatră (fig. 3/2), a cărui stratigrafie va atinge cu
timpul 5 m[48] (fig. 3/1). Comunitatea de aici cunoştea agricultura şi
domesticise deja câinele.
Mult mai impresionantă pentru studierea habitatului preistoric este
situatia de la Çatal Hüyük, în sudul Turciei, unul dintre cele mai mari
tell-uri neolitice din Orientul Apropiat. Depunerile sale, acumulate în cei
aproximativ 1000 de ani de existenţă (cca 7000-6000 î.Chr.)[49], sunt de peste 20 de m. O astfel de coloană stratigrafică poate
fi explicată doar prin faptul că, în unele cazuri, pereţii
locuinţelor realizaţi din cărămizi nearse s-au păstrat
pe o înălţime de 2 m şi chiar mai mult[50] (fig. 3/3). Casele de aici erau rectangulare fiind construite din
cărămizi pe o fundaţie ce foloseşte, în absenţa
pietrei, acelaşi material: cărămizile[51] (fig. 4/1). Economia populaţiei era bazată pe agricultură
şi creşterea animalelor, la care se adăugă vânătoarea
de vite sălbatice, căprioare, măgăr sălbatic sau
leoparzi. Nu lipsită de importanţă pentru apariţia tell-ului
a fost şi stăpânirea unei importante surse de obsidian[52]. Existenţa unor sanctuare demonstrează şi ele complexitatea
habitatului neoliticului timpuriu[53] (fig. 4/2).
*
Pentru a avea o imagine cuprinzătoare asupra momentului apariţiei
tell-urilor în Bazinul Carpatic, ar fi necesar ca discuţia să
înceapă prin prezentarea „neolitizării“ sud-estului Europei. Este
evident că ne-am îndepărta astfel de scopul propus, şi anume o
analiză comparativă a tipului de habitat pe care-l presupune tell-ul
în Orientul Apropiat şi Bazinul Carpatic. De aceea, cu riscul de a
marginaliza oarecum fenomenul tell-urilor din sud-estul Europei Centrale, nu
voi face decât referiri sumare la situaţia din Grecia, Macedonia, Albania,
Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria sau din România extracarpatică.
Folosirea unor sisteme cronologice relative diferite în Ungaria, România,
Jugoslavia sau Slovacia[54], nu face decât să îngreuneze înţelegerea fenomenelor
preistorice. Situaţia este salvată de faptul că, cel puţin
pentru neolitic şi eneolitic, există în prezent un consens în ceea ce
priveşte racordările culturilor arheologice[55]. Chiar dacă mai persistă unele divergenţe de opinii[56], la nivelul general la care prezint tipul de habitat preistoric în Bazinul
Carpatic, ele nu influenţează hotărâtor discuţia. Datele 14C
permit stabilirea unor repere cronologice absolute pentru evoluţiile
culturale[57]. Din nefericire acestea sunt încă prea puţin numeroase şi
uneori contradictorii. De aceea am preferat să folosesc, în general, o
marjă mai mare de timp pentru diversele secvenţe istorice.
Debutul neoliticului în Bazinul Carpatic (înainte de 6000 î.Chr.),
apariţia primelor sate de agricultori şi crescători de animale
sunt legate, ca şi în Orient sau Balcani, de radicalele schimbări
climatice care se petrec la începutul Holocenului[58]. La sfârşitul paleoliticului superior temperatura medie în luna iulie
era cuprinsă între 9 şi 12 şC. După această perioadă
se constată, fără oscilaţii majore, o încălzire
treptată a vremii, ajungându-se ca la începutul Holocenului (între
6000-5000 î.Chr.) temperatura medie în luna iulie să fie de +18,8 şC. La
temperatura în creştere se adaugă o umiditate crescută, totul
ducând la un adevărat “climateric optimum”[59]. Analizele palinologice din Balcani sugerează o schimbare a
vegetaţiei care presupune restrângerea arealului de răspândire a
coniferelor, expansiunea şi mai apoi declinul alunului[60]. Următoarele etape au fost marcate de înlocuirea alunului cu
păduri de carpen şi ulterior fag şi de creşterea
suprafeţelor defrişate, semn al impactului omului asupra mediului
înconjurător[61].
Marea majoritate a specialiştilor consideră în prezent că
„neolitizarea“ acestui spaţiu s-a datorat unui fenomen de migraţie
şi difuziune[62], puţini fiind cei care susţin teoria autochtonismului[63]. Se presupune astfel un drum care leagă Thessalia, peste regiunea
Vardar-Morava, de zona Tisei sau, trecând peste Oltenia, de Transilvania[64]. Că a existat un “wave-of-advance” de colonizare din direcţia
sud-est spre nord-vest, aşa cum a fost definit de către A. J.
Ammerman şi L. L. Cavalli-Sforza[65], sau mai direct o colonizare printr-o aşa numită
“săritură a broaştei” (“leap-frogging colonisation”)[66], toate sunt modele care caută să explice o realitate:
apariţia primelor aşezării deschise stabile din sud-estul
Europei.
Anterior acestui proces, încă din prima jumătate a mileniului al
VII-lea î.Chr. sau chiar mai devreme, în regiunea Porţilor de Fier, la
Lepenski Vir[67], Vlasac[68], Schela Cladovei, Icoana, Veterani, Răzvrata[69] etc., pe terasele Dunării sau în imediata apropiere, asistăm la
fondarea unor aşezări deschise, fiecare cu mai multe niveluri de
locuire. Comunităţi de pescari, care la Schela Cladovei au găsit
un loc favorabil pentru prinderea sturionilor[70], vânători, ce se îngrijau însă şi de selectarea vânatului[71] şi, nu în ultimul rând, culegători de fructe şi plante
comestibile, au locuit periodic acelaşi areal mai bine de 1000 de ani[72]. Cercetarea de către D. Srejović, la Lepenski Vir, între 1965
şi 1968, a unei suprafeţe de 2500 m2, a permis efectuarea
celor mai complete observaţii asupra habitatului acestor grupe mezolitice
târzii (epipaleolitice în terminologie românească). Ulterior unei scurte
locuiri “Proto-Lepenski Vir”, au fost constatate 1,5 m de depuneri Lepenski Vir
I şi cinci orizonturi de construcţii (Lepenski Vir Ia-Ie) (fig.
5/1-2)[73]. Din punct de vedere arhitectural, caracteristice pentru toate nivelurile
mezolitice târzii de aici (inclusiv pentru cele Lepenski Vir II) sunt casele de
formă trapezoidală amenajate în panta dealului, cu podeauna îngrijit
realizată din rocă locală, vetre patrulatere amplaste în centrul
caselor, altare, pereţii şi acoperişul din lemn (fig. 5/4-5)[74]. Se observă, încă de la început, o clară sistematizare a
aşezării, păstrată cu aceeaşi consecvenţă
de-a lungul mai multor faze (fig. 5/3). Locuitorii de aici au ţinut cont
atât de forma naturală a terenului, aproape toate casele fiind orientate
spre Dunăre (fig. 5/1), cât şi de crearea unui spaţiu social ce
presupune o “piaţă centrală” şi existenţa unei “case
comunitare”[75]. În faza Lepinski Vir Ia această “central house”, prin
suparafaţa sa de 30 m2
şi partea frontală de 7 m lăţime, domina întrega
aşezare. J. Chapman îşi punea, pe bună dreptate, problema
comparării, în anumite sensuri, a aşezării de la Lepenski Vir cu
tell-urile neolitice. Tot el răspundea
însă că “But, unlike on the permanently occupied tells, the foragers
of Lepenski Vir moved off regularly, taking with them into the rest of the
gorge their portable objects and their memories and impressions of the site and
the activities in which they participated there.”[76]. Lipsa unor
construcţii de suprafaţă ridicate din lemn şi lut care
să permită acumulări stratigrafice importante, periodicitatea
locuirii, face ca la acest orizont să nu putem vorbi despre apariţia
unor tell-uri propriu-zise. Este vorba doar de
aşezări multistratigrafice ce demonstrează o primă
etapă în procesul de sedentarizare a comunităţilor preistorice
din Bazinul Carpatic.
Culturilor neoliticului
timpuriu: Starčevo, Criş şi Körös (înainte de 6000 – cca 5500
î.Chr.) nu-i sunt caracteristice, în general, siturile de tip tell sau
tell-urile, ci aşezările cu o evoluţie pe orizontală[77].
Cele mai vechi descoperiri, ca cele de la Donja Branjevina, cunosc doar simple
bordeie (fig. 6/1)[78].
O cu totul altă situaţie se întâlneşte în siturile contemporane
de la Poljanica-Platoto[79]
şi Slatina (Sofia)[80]
în Bulgaria, Hoca Çeşme în Turcia europeană[81],
Podgori în Albanien[82],
Nea Nikomedeia în Macedonia[83],
ori locuirile Proto-Sesklo de la Achilleion[84] şi Argissa Magula[85].
Aici depunerile stratigrafice acumulate într-o perioadă relativ
scurtă de timp au dus la formarea primelor tell-uri din Balcani.
Sincronizarea celor două faze monocrome (A şi B) de la Donja
Branjevina cu Proto-Sesklo, permite datarea locuirii de aici între aproximativ
6300-6100 î.Chr.[86]. Ca şi
la Donja Branjevina II, la N de Dunăre se cunosc ca tip de locuinţe
cu precădere bordeiele[87].
Vechile săpături ale lui N. Vlassa[88]
şi mai noile cercetări de la Gura Baciului, lângă Cluj, conduse
de Gh. Lazarovici şi Z. Maxim, arată o evoluţie de la mici
bordeie semiadîncite spre locuinţe de suprafaţă (fig. 7/1). Construirea de locuinţe de
suprafaţă se generalizează doar la un nivel de
Starčevo-Criş IIB[89].
Din această cauză aşezarea nu atinge stadiul unui tell (fig.
7/2).
O situaţie oarecum
asemănătoare a fost identificată şi la Ocna Sibiului. Aici
au fost observate şase niveluri, dintre care primele trei (Ia-Ib-IIa)
aparţin unui aşa numit orizont Proto-Sesklo, iar următoarele
culturii Criş (IIb – de tranziţie, IIIa-IIIb)[90].
La începutul locuirii, ca şi la Gura Baciului, au existat doar bordeie,
ulterior ridicându-se locuinţe de suprafaţă cu pereţii
realizaţi din lemn şi o făţuială subţire din lut
(fig. 6/3). Depunerile stratigrafice de aici sunt de circa 1,50 m (fig. 6/2)[91],
o situaţie deocamdată unică în zonă pentru această
secvenţă cronologică.
Dacă în Bazinul Carpatic
tell-urile culturii Starčevo-Criş constituie, prin prisma
informaţiilor pe care le deţinem astăzi, cazuri izolate[92],
nu în acelaşi fel se prezintă situaţia în alte spaţii
locuite de purtătorii acestei culturi. Se ştie că primele
comunităţi Starčevo se ocupau atât cu agricultura şi
creşterea oilor, caprelor, porcilor, cât şi cu adunarea scoicilor sau
cu vânătoarea. Alegerea locului pentru o aşezare trebuia să
îmbine toate aceste ocupaţii: un sol bun pentru practicarea agriculturii,
posibilitatea de a furaja animalele în imediata apropiere a satului, un mediu
propice dezvoltării faunei sălbatice. La aceasta se adăuga
stăpânirea unui teritoriu bogat în resurse naturale, de la lut şi
lemn de bună calitate pentru fabricarea ceramicii sau ridicarea unor locuinţe
de suprafaţă, până la surse de sare ori materiale litice.
Astfel, zonele mai joase, mlăştinoase, dar nu supuse unor
inundaţii periodice, având în împrejurimi posibilitatea de a exploata o
serie de resurse, se pretau la stabilirea unor grupuri umane pentru o
perioadă mai îndelungată de timp[93].
Această situaţie explică densitatea mare de tell-uri în
unele regiuni favorabile habitatului
preistoric cum sunt cele din zona Bitola Polje (Porodin-Veluška Tumba[94]),
bazinul Vardar-Bregalnica şi Kosovo Polje (Anzabegovo[95])
sau în alte culturi contemporane de la S de Dunăre: Karanovo I[96],
Fikirtepe[97] ori Sesklo[98].
O cu totul altă realitate a fost constatată de către K. Kosse
pentru comunităţile Körös. Ele au exploatat un mediu ambiant extrem
de limitat, preferând o zonă de pădure-stepă, care prezintă
astăzi umiditate insuficientă[99].
Acest lucru nu trebuie să ne mire dacă avem în vedere că în
neoliticul timpuriu din Bazinul Carpatic temperatura dar şi umiditatea
erau mai mari decât astăzi. Posibil ca fertilitatea totuşi scăzută
a unor astfel de soluri să explice caracterul de scurtă durată
pe care l-au avut aşezările culturii Körös.
*
În Orientul Apropiat
se cunosc acumulări stratigrafice din ce în ce mai însemnate în tell-urile
culturilor posterioare PPNB din Siria până în Mesopotamia: Hassuna,
Samarra şi Halaf (cca 6000 – cca 5000 î.Chr.)[100].
Tell Hassuna, aflat la 22 de mile S de Mosul, este o movilă de circa 200 x
150 m, având o înălţime maximă de 7 m şi 15 niveluri de
locuire (fig. 8/1)[101].
Aşezarea a debutat extrem de modest, fiind socotită de către S.
Lloyd şi F. Safer a “camp sites”. Începând cu nivelul Ib, dar mai ales Ic,
apar primele construcţii patrulatere ridicate în aşa numita
tehnică “pisé” sau “clay blocks” şi făţuite cu ghips (fig.
8/2). Nivelul al III-lea aduce un plus de organizare internă a
aşezării (fig. 8/3), păstrată până la sfârşitul
locuirii de “tip Hassuna” (nivelul IV şi V) (fig. 8/4-5). Se remarcă astfel o casă de dimensiuni mari având camere grupate
în jurul unei curţi interioare (fig. 8/5).
Contemporan cu tell Hassuna este tell-ul de la Yarim Tepe I, în nordul
Irakului[102]. Dimensiunile sale sunt ceva mai mici, de circa 100 m în diametru, dar au
fost constatate, de către misiunea sovietică care a făcut
cercetări aici începând cu 1969, nu mai puţin de opt niveluri majore
de locuire aparţinând culturii Hassuna (în ultimul raport sunt
menţionate 12 niveluri) şi o depunere arheologică de peste 6 m.
În perioada sa de maximă dezvoltare, aşezarea a ocupat o
suprafaţă de 2 ha. Primele case, caracteristice nivelului 8 şi 7[103], sunt de formă
rectangulară, au un plan mai simplu în comparaţie cu
construcţiile ulterioare, iar zidurile sunt subţiri şi
netencuite. Alături de acestea s-au descoperit şi structuri având o
formă rotundă, aşa cum apar şi în nivelul Ic de la Hassuna.
Ele amintesc de arhitectura perioadei anterioare, de vreme ce erau comune în
aşezărilor natufiene (Eynan, Hagoshrim, Beidha) sau în cele PPNB de
la Jericho, Beidha, Wadi Falla. Construcţii asemănătoare au fost
găsite şi în aşezările contemporane din Siria (Marejbit,
Ramad), nordul Irakului (Zawi Chemi Shanidar) sau sud-vestul Iranului (Ganj
Darch). Cu nivelul 6 dar mai ales 5, arhitectura şi planul
aşezării devin din ce în ce mai sofisticate: locuinţe cu mai
multe camere, prevăzute cu curţi interioare şi spaţii
speciale destinate activităţilor economice sau depozitării
alimentelor (fig. 9/2).
Celebrul tell Halaf va fi cunoscut datorită cercetărilor începute
încă din 1899 şi continuate prin săpături arheologice între
1911-1913 şi 1929 de către M. von Oppenheim[104]. Prin grija lui H. Schmidt şi F. Langenegger vor fi publicate
materialele preistorice respectiv arhitectura. Lunga istorie a acestei
aşezări a făcut ca stratigrafia să atingă cu timpul 20
de m[105] (fig. 10/3). Tot la acest orizont se plasează şi cele mai vechi
niveluri de la Ninive, un tell cu depuneri de circa 25 de m, dar în afara
materialul arheologic nu se cunosc prea multe date despre locuirea timpurie de
aici[106]. Cert este că Ninive 1 şi 2, ce se datează în orizontului
Hassuna-Samarra-Halaf, are depuneri arheologice de circa 5 m grosime (fig.
9/1). Tell Shimshara este o movilă de 19 m înălţime şi un
diametru 60 de m, ce domină valea Lesser Zab, în nord-estul Irakului. 16
orizonturi de locuire şi o stratigrafie de circa 8 m s-au adunat
de-alungul periodei islamice (sec. XII-XIV), hurriană (circa 1.800 î.Chr.)
şi Hassuna (niv. 9-16). Arhitectura din cărămidă şi
zidurile păstrate până la o înălţime de 55-60 cm au
făcut ca doar nivelul al 16-lea să atingă o grosime de 80-100
cm. Pentru nivelurile următoare se remarcă fundaţiile din
bolovani de râu a unor construcţii cu elevaţia din
cărămidă[107].
Alte monumente
caracteristice sunt Amuq, Tell es Sawwan, Tell Arpachiyah[108].
Tell-ul de la Abu Hureyra (pe malul drept al Eufratului, în Siria) cu
acumulările sale stratigrafice din neolitic de circa 8 m şi cu o
suprafaţă locuită, în faza a doua de evoluţie, de 11,5 ha,
este poate cea mai mare aşezare investigată până în prezent în
Orientul Apropiat. Încă de la bun început casele au fost
construite din cărămizi, având un plan rectangular şi mai multe
încăperi (până la cinci). Păstrarea unor pereţi până
la înălţimea lor originală de 1,70 m, ca şi intensitatea
şi prosperitatea locuirii, explică aceste acumulări
stratigrafice[109] (fig. 10/1).
Apariţia şi dezvoltarea sistemului de irigaţii a avut ca
urmare fondarea unui număr mare de noi aşezări. Astfel într-un
teritoriu de aproximativ 350 de km2, din zona Mandali, au fost
identificate nu mai puţin de 23 de situri Hassuna-Samarra. Prosperitatea
de acum a aşezării de la Tell es Sawwan se datorează, în mare
măsură, avantajelor economice pe care le-a adus noua descoperire[110]. În zona arabilă de la S de Jebel Sinjar, în Jazira, numărul
aşezărilor aparţinând culturii Hassuna-Samarra sunt de cca 40[111]. Între acestea se remarcă Umm Dabaghiyah, o movilă măsurând
aproximativ 100 x 85 m şi sub 4 m înălţime cu patru niveluri de
locuire[112]. Situată într-un areal unde nu se putea practica irigaţia, la
limita dintre deşert şi stepă, economia aşezării
dovedeşte anumite particularităţi: orientarea mai cu seamă
spre exploatarea faunei sălbatice locale. Analizele osteologice efectuate
de către S. Bökönyi au arătat că doar 9,77-13,23 % din
materialul analizat aparţin faunei domestice, restul fiind reprezentat de
fauna sălbatică. În cadrul ei se remarcă catârul, ce apare
într-un procent de până la 69,67 % în nivelul al IV-lea, şi gazela
într-un procent de 18,5 % în nivelul I[113]. Primii locuitori şi-au construit case modeste cu un plan circular
având pereţii din „packed mud” (sau „tauf”)
fără fundaţii din piatră. Ca în numerose alte tell-uri
Hassuna timpurii, în nivelurile ulterioare, aceste construcţii dispar,
fiind înlocuite de locuinţe cu un plan patrulater (fig. 9/3)[114]. Concluzia la care ajunge cercetătoarea care a investigat acest sit
este că Umm Dabaghiyah este o mică aşezare satelit a unui centru
important încă nedescoperit[115].
Probabil sub influenţa culturii Hassuna din nordul Mesopotamiei se
dezvoltă un stil cu ceramică pictată bine reprezentat în
aşezarea de la Hajji Firuz. Alături de aceasta, în Iran, în zona
munţilor Zagros, se constată un proces de stabilitate economică
dovedită de înflorirea unor aşezări ca Yanik Tepe, Şomu
Tepe, sau mult mai spre E, până în Turkmenia, de siturile culturii Jeitin
ori în culturile care îi succed: Anau şi Namazga. Acum sunt folosite, în
zonă, primele cărămizi la ridicarea unor case cu plan
rectangular[116] .
Cercetările relativ recente de la Tell Sabi Abyad arată că
tranziţia de la satele neoliticului târziu la cele ale eneoliticului
timpuriu, caracteristice culturii Halaf, se desfăşoară gradual
fără nici o cezură. Acum asistăm la o diversificare a
economiei de subzistenţă şi evident la o mai complexă
ierarhie socială[117]. Alte schimbări importante se produc în sudul Anatoliei şi în
Mesopotamia în jur de 5500-5000 î.Ch. Acestea aduc mutaţii însemnate
şi în planul habitatului. În general, construcţiile au o
structură rectangulară cu curţi interioare şi încăperi
speciale pentru depozitarea alimentelor[118]. Prin investigarea întregului nivel III de la Tell es Sawwan avem imaginea
unei aşezări fortificate cu un şanţ şi val şi a
nu mai puţin de 13 construcţii, fiecare având mai multe camere de
aproape aceleaşi dimensiuni şi structură[119]. Ca ultim exemplu pentru tell-urile acestei perioade am ales Kharabeh
Shattani în nordul Irakului. Aici în cei 250 m2 cercetaţi în
centrul aşezării au fost identificate trei orizonturi de locuire
caracteristice culturii Halaf şi o depunere arheologică nu mai mare
de 1 m[120]. Aceleaşi structurii rotunde, ca în majoritatea siturilor acestei
culturi, au fost descoperite şi aici, dar locuirea de la Kharabeh Shattani
contrastează puternic cu exemplele mai sus amintite. Fără a se
afla la periferia ariei de răspândire a culturii Halaf, se constată
simplitatea organizării interne dar mai ales limitarea contactului cu
vecinii.
*
Începând cu neoliticul
mijlociu (cca 5500 î.Chr. – aproximativ 4900 î.Chr.), formarea tell-urilor,
atât de caracteristică culturilor din Balcani: Karanovo III-Veselinovo[121],
Fikirtepe[122], Kakanj[123],
Sesklo[124], Paradimi[125]
etc., devine un fenomen ce îşi face simţită prezenţa
şi în sud-estului Europei Centrale. Aşezările culturii cu
ceramică liniară din Câmpia Panonică (cu denumirea
prescurtată AVK: Alföldi Vonaldíszes Kerámia - Alföld-Linienbandkeramik –
Alföld Linear Pottery) păstrează aceleaşi caracteristici ca
şi cele ale predecesorilor[126].
La bordeie se adaugă acum şi case rectangulare de suprafaţă
având uneori o lungime de peste 10 m şi pereţii realizaţi din
lemn[127].
O cu totul altă
situaţie se petrece la Dunăre şi în Banat unde asistăm,
odată cu dezvoltarea culturii Vinča, la apariţia primelor
tell-uri. Tell-ul de la Vinča “Belo Brdo” este, cu cei circa 9 m de
stratigrafie şi 7 orizonturi de locuire, cel mai reprezentativ monument de
acest fel din Bazinul Carpatic[128]
(fig. 11/1). Această movilă a fost pentru prima dată
locuită în vremea culturii Starčevo, căreia îi aparţin
câteva gropi. De-a lungul evoluţiei culturii Vinča, datorită
suprapunerii unor locuinţe de suprafaţă complexe, unele dintre ele
cu mai multe încăperi sau cuptoare (fig. 11/2-4), movila ajunge la o
înălţime de circa 6,5 m[129].
Alte depuneri, de mai mică însemnătate pentru dezvoltarea pe
verticală a tell-ului, s-au petrecut de-a lungul eneoliticului (cultura
Bodrogkeresztúr – o mică necropolă de inhumaţie, cultura Baden,
cultura Kostolac)[130]
şi bronzului mijlociu (cultura Vatina)[131].
Ulterior aici a mai funcţionat o fortificaţie celtică de tip oppida şi un cimitir din epoca
medievală[132].
Tot pe malul
Dunării, dar în Banatul românesc, la Liubcova „Orniţa“ se
formeză, odată cu faza A a culturii Vinča, se pare, cel mai
timpuriu tell din zonă[133].
Dacă la început s-au construit locuinţe de tipul bordeielor sau case
semiadîncite, ulterior apar locuinţe de suprafaţă cu
pereţii realizaţi dintr-o structură de lemn, mai apoi
lutuită[134].
Începând cu
sfârşitul fazei Vinča A, tell-urile se răspândesc până în
zona Mureşului inferior[135].
Caracteristice fazei timpurii a culturii Szakálhát sunt tell-urile de la
Battonya „Parázstanya“[136]
şi Tápé-Lebő Felsöhalom A[137].
La Battonya „Parázstanya“, de exemplu, depunerile arheologice
au atins 3 m înălţime, fiind observate nu mai puţin de 9
niveluri de locuire. Case de suprafaţă de dimensiuni relativ mari
(4,70 x 7,10 m) şi forme diverse (patrulatere, trapezoidale), cu una sau
două încăperi, vetre de foc şi laviţe masive din lut (3,00
x 1,80 m şi 29 cm înălţime), explică grosimea stratului de
cultură atins aici[138]. Trebuie făcută precizarea că, în actualul stadiu al
cercetărilor, tell-urile culturii Szakálhát apar
totuşi ca simple excepţii.
În nordul Ungariei,
primele acumulări stratigrafice mai importante se
constată spre sfârşitul neoliticului mijlociu, ele putând fi sesizate
în grupul Bükk[139]. Stratul de cultură de la Boldogkőváralja „Tekeres-patak” a
atins 1,60 m (fig. 12/2) prin suprapunerea unor case de suprafaţă cu
podeaua din lut şi pereţii din lemn tencuiţi cu lut[140] (fig. 12/1). Situaţia de aici este şi ea izolată,
majoritatea aşezărilor din grupele târzii AVK fiind de tipul celei
recent cercetate la Kompolt „Kistér“: bordeie sau locuinţe semiadâncite
alături de care s-au găsit gropi menajere sau de provizii[141].
*
În sinteza sa din 1984, privind epoca cuprului „babilonian”, P. P.
Vértesalji considera că suprafaţa locuită de cei care au
dezvoltat „complexul Ubaid” era de circa 321000 km2, iar
numărul punctelor cu descoperiri se ridica la 776[142]. După cunoştinţele din anii ’80, fapt valabil şi
astăzi, cele mai intense zone locuite se aflau în nordul câmpiei înalte
şi a zonei deluroase assiriane, sud-estul arealului premontan şi
lunca Elamului şi sudul câmpiei babiloniene[143].
Arhitectura perioadei Ubaid (Obeid, Obēd) (circa 5000 – circa 4000
î.Chr.), denumită astfel după situl cercetat în anii ’20 de
către L. Woolley în sudul Mesopotamiei la 4 mile V de Ur, este în
comparaţie cu perioada anterioară mult mai monumentală,
permiţând acumulări stratigrafice deosebite[144]. Exemplele
clasice sunt Eridu şi templele sale, Uruk (biblicul Erech), Tepe Gawra,
Tell Uqair.
Eridu (astăzi
Tell Abu Shahrein), amintit sub acest nume încă de pe vremea regelui
Shulgi (2033-1988 î.hr.) din Ur, va fi cunoscut datorită cercetărilor
lui S. Lloyd şi F. Safar din 1946-1947 şi 1948-1949[145].
Mulţi ani mai târziu, în 1981, va fi publicată
şi o monografie completă a acestui sit[146], care permite reconstituirea succesiunii construcţiile preistorice.
Cea mai timpurie aşezare de la Eridu este aşa numita “Mound nr. 1”.
Ea a fost foarte probabil o insulă, cu dimensiuni de 580 x 450 m, în
mlaştinile din zonă. Pe lângă celebrul ziggurat din perioada
Uruk, aici au fost descoperite trei niveluri modeste de locuire pre-Ubaid
şi o succesiune de temple (fig. 13/1)[147]. Astfel, corespunzător perioadei Ubaid 2 târziu, 3 şi 4, s-au
identificat urmele a şase temple, amplasate unul deasupra celuilalt. Cele
mai vechi trei temple (XI, X, IX) respectă acelaşi plan (fig. 13/2),
ca acesta să se schimbe mai apoi în cazul celor mai recente (VIII, VII,
VI) (fig. 13/3).
La Uruk au fost investigate, la NV de zigguratul Anu, şi niveluri mai
vechi ce se datează la finalul perioadei Ubaid. O construcţie
rectangulară cu dimensiuni de 14,4 x 18,5 m, având o sală
centrală şi anexe pe laturile lungi, a fost interpretată ca
templu[148] (fig. 14/3). Tepe Gawra, sondat arheologic în 1927 şi 1931-1938 de
către E. A. Speiser şi colaboratorii săi de la Universitatea din
Pennsylvania[149], este de asemenea unul dintre monumentele caracteristice etapei Ubaid.
Aflat la 15 mile NE de Mosul, în apropierea zonei muntoase, el a fost fondat
într-o secvenţă de timp ce face tranziţia de la cultura Halaf
(nivelul XX) la ceea ce va urma. Seria de temple descoperite aici, începând cu nivelul
al-XIX-lea şi până în nivelul al XII-lea, va acoperi întrega
perioadă Ubaid[150]. Dintre aceste temple se remarcă aşa numitul “templu nordic”,
din nivelul al XIII-lea, o construcţie realizată din
cărămizi “mici” uscate la soare (36 x 18 x 9 cm). Cu un plan
tripartit, având lăţimea şi lungimea maximă de 8,65 x 12,25
m, el a fost decorat atât la interior cât şi la exterior[151] (fig. 14/4).
Toate aceste temple sunt mult mai vaste decât locuinţele private[152]. Suprafaţa lor este cuprinsă între 90 şi 260 m2
iar încăperile au o lăţime de până la 6,20 m, fapt
excepţional într-o zonă unde lemnul necesar construirii
acoperişului este extrem de rar. Vopsirea pereţilor (alb la Uruk
şi Eridu VI, roşu la Tepe Gawra) sau decorarea faţadei (Uruk,
Tepe Gawra, Eridu VI) nu îşi găseşte echivalentul în arhitectura
laică. Ridicarea unor asemena edificii presupune atât efortul întregii
comunităţi cât şi existenţa unei autorităţi
capabilă de a conduce şi coordona o astfel de intreprindere[153].
Dacă Eridu, Uruk sau Tepe Gawra ne-a oferit o imagine
convingătoare asupra nivelului arhitectonic atins de edificiile
religioase, interesante sunt şi construcţiile laice. Încă de la
început casele au avut un plan tripartit: spaţiul central fiind
mărginit, de-o parte şi de alta, de mai multe încăperi
patrulatere. În Tell Uqair aceiaşi S. Lloyd şi F. Safar au dezvelit,
cu ocazia săpăturilor din 1940 şi 1941, pe lângă templele
de la sfârşitul etapei Ubaid şi urmele unei aşezări. Cu
acea ocazie au fost cercetate câteva case printre care „a large public
building”[154]. Pereţii acesteia aveau în unele porţiuni lăţimea de
aproape 1 m, fiind construiţi din cărămizi mari rectangulare.
Încăperile erau lungi şi înguste, forma lor neobişnuită
fiind explicată prin dificultatea de a procura lemnul necesar
acoperişului[155]. Aproape invariabil ca formă, acest gen de clădire se
regăseşte la Eridu, Qalinj Agha sau Uruk[156]. Lor li se mai poate adăuga, ca un caz
reprezentativ pentru perioada Ubaid, Tell Abada[157]. Locuinţele, ca şi templele de altfel, au o organizare
tripartită ce constă dintr-o hală centrală, de o parte
şi de alta găsindu-se amplasate camere mici (fig. 10/2).
Reconstrucţia unor asemenea case din tell-urile de la Madhur, Kheit Qasim,
Abada ne pune în faţă unor edificii cu etaj, având o structură
complexă, ridicate din cărămizi uscate la soare (fig. 15/1-4)[158]. Ca un caz cu o arhitectură cu totul specială trebui
amintită acea “Round House” de la Tepe Gawra[159]. Prin diametrul său de 18-19 m este cea mai mare construcţie
descoperită aici. Peretele extern, ce marchează un cerc aproape
perfect, a avut o grosime de 1 m şi s-a păstrat pe o
înălţime de 60-120 de cm. Zidul au fost realizat din trei rânduri
paralele de cărămizi cu dimensiunile cuprinse între 50-56 cm lungime,
26-28 cm lăţime şi circa 10 cm grosime. Interiorul construcţiei
era divizat în numai puţin de 17 camere printre care se remarcă, prin
dimesiunile sale, încăperea centrală (Room N).
*
La aceeaşi vreme (cu
puţin înainte de 5000 î.Chr), în Banat şi centrul Transilvaniei,
asistăm la un fenomen de concentrare a locuirii, în care tell-urile se
remarcă prin poziţia privilegiată pe care o au faţă de
aşezările fără o stratigrafie pe verticală[160].
Cel mai bun exemplu îl constituie aşa numitul tell I de la Parţa[161].
Pe malul Timişului, în mijlocul câmpiei Banatului – ce oferea
condiţii prielnice practicării agriculturii, creşterii
aninalelor şi exploatării faunei sălbatice – la vremea fazei
Vinča B1 – cultura Banatului IIA, îşi începe
existenţa o aşezare care va cunoaşte cu timpul o istorie de
excepţie. Cercetările colectivului condus de Gh. Lazarovici au dus la
identificarea unei complexe fortificaţii cu şanţuri şi
palisade succesive, periodic
refăcută şi amenajată[162]
(fig. 12/3). Dacă la început casele erau modest construite, odată cu
nivelul 7b asistăm la o adevărată sistematizare a
aşezării (fig. 12/5). Locuinţele de suprafaţă sunt
dispuse ordonat în jurul unei „pieţe“ centrale, acolo unde erau amplasate
sanctuarul şi „casa tribului“. Săpăturile riguroase de la
Parţa au permis reconstituirea în detaliu a evoluţiei arhitecturii.
Astfel, în fazele următoare 7c şi 6, multe dintre construcţiile
mai vechi sunt renovate ori dezafectate, utilizându-se la maxim spaţiul
liber existent anterior (fig. 12/6)[163].
Amenajările publice, sanctuarul (fig. 16/2-3) şi „casa tribului“,
continuă să funcţioneze, fiind cele mai mari clădiri ale
aşezării. „Criza de spaţiu“ a făcut ca unele locuinţe
de suprafaţă să fie construite cu etaj[164]
(fig. 16/1). Tell-ul de la Parţa nu impresionează atât prin
depunerile sale arheologice cât prin complexitatea organizării interne a
aşezării. Din cei 2 m de stratigrafie (fig. 12/4), ceva mai mult de 1
m poate fi atribuit epocii neolitice, restul acumulându-se de-alungul culturii
Tiszapolgár, între secolele III-V d.Chr. sau în perioada medievală (secolele
VII-IX şi XII-XIII)[165].
În centrul
Transilvaniei, vechilor cercetări de la Zau de Câmpie
„Grădiniţă“ iniţiate de V. Lazăr în 1981, li se
adaugă noile săpături începute în 1995 de către Gh.
Lazarovici[166] (fig. 17/1).
Acestea au dus la descoperirea unei stratigrafii neo-eneolitice cu o grosime,
în zona studiată, de 2,40 m. Cel puţin trei orizonturi principale de
locuire aparţin aşa numitului complex Cluj-Cheile Turzii-Lumea
Nouă-Iclod (CCTLNI)[167].
Fenomenul nu este izolat şi poate fi dovedit de
acumulările stratigrafice de peste 2 m de la Lumea Nouă, la marginea
oraşului Alba Iulia[168] (fig. 17/2). Aici, începând cu nivelul IIa, se cunosc locuinţe de
suprafaţă cu podeaua din lut bătătorit şi pereţii
realizaţi din pari şi nuiele împletite, acoperite cu paie sau stuf.
Faţă de
zona de câmpie din vestul României sau estul Ungariei, tell-urile din
Transilvania nu par atât de spectaculoase, neremarcându-se în peisajul
înconjurător. Aceasta se datorează faptului că
aşezările multistratigrafice se găsesc pe terasele înalte ale
râurilor (cu precădere pe malul stâng al Mureşului), care deţin
oricum o poziţie dominantă deasupra luncii joase şi inundabile.
O cu totul altă impresie ar fi făcut în câmpie aşezarea de la
Tărtăria cu cei peste 3 m de stratigrafie[169]
(fig. 17/3). Existenţa aici, în restrânsul areal investigat, a unor urme
de la locuinţe cu podeaua din lut, ca şi a unor fragmente de
chirpici, provenind de la pereţii din lut şi lemn ai caselor i-a
determinat, pe bună dreptate, pe numeroşi specialişti să
încadreze acest sit în categoria tell-urilor[170].
O situaţie diferită a fost constatată în
aşezarea de la Turdaş “Luncă”. Chiar dacă situl de aici a
fost considerat a fi un tell[171], săpăturile sistematice efectuate de către S.A. Luca au
arătat că locuirii de la finalul neoliticului mijlociu-începutul
neoliticului târziu (cultura Turdaş) îi aparţin doar două
niveluri principale. Dintre ele, cel mai vechi cunoaşte ca tip de
locuinţe doar bordeiele, casele de suprafaţă fiind caracteristice
doar nivelului recent[172].
Pe la 5000 î.Chr., moment ce
marchează trecerea spre neoliticul târziu, tipul de aşezare-tell
atinge şi zona Crişurilor. Cele mai caracteristice monumente ale
culturii Tisa sunt în Ungaria tell-urile de la Hódmezővásárhely „Gorzsa“[173],
Szegvár „Tűzköves“[174]
sau Vésztő „Mágor“[175]
(fig. 19/4) iar în România cel de la Vărşand „Viezurişte“[176].
Cercetările lui P. Raczky de la Öcsöd “Kovácshalom” prezintă
convingător modul în care se face trecerea de la aşezările
simple, cu un singur nivel de cultură, ale culturii Körös la tell-urile
propriu-zise[177]. Luând ca
exemplu doar tell-ul de Hódmezővásárhely „Gorzsa“, cei cca. 3 m de
depuneri arheologice s-au strâns de-a lungul neoliticului târziu (cinci faze
numerotate D, C, B, A1 şi A), eneoliticului timpuriu şi târziu,
bronzului timpuriu şi mijlociu, epocii fierului, periodei sarmatice
şi sporadic în epoca medievală[178].
Suprafaţa ocupată de aşezare este de 7 ha[179].
Ca şi la Parţă sau în alte tell-uri (Hódmezővásárhely
„Kökénydomb“ – palisadă, Tápé „Lebő“ – şanţ, Szegvár
„Tűzköves“ – probabil şanţ, Čoka „Csóka“ – probabil
şanţ) la Gorzsa a fost construită încă de la începutul
locuirii o fortificaţie constând dintr-un şanţ adânc de 5 m.
Fortificaţia înconjura, probabil, o parte a aşezării[180]
(fig. 18/1). Stratigrafia fazei C din evoluţia tell-ului a atins 1 m
grosime, reprezentând cea mai îndelungată etapă de locuire a sitului.
Dintre casele dispuse în jurul unei „pieţe“
centrale, se remarcă o locuinţă cu şase încăperi,
distrusă de un incendiu puternic[181] (fig. 18/2-3). Trebuie subliniat că nu toate
aşezările culturii Tisza (Tisa) erau tell-uri[182].
Astfel la Hodoni, în Câmpia Banatului, au fost descoperite şapte
locuinţe de suprafaţă, dar stratul de cultură nu a
depăşit 20 de cm[183].
Aceeaşi situaţie este întâlnită şi în partea centrală
şi nordică a Alföld-ului, unde alături de locuinţe de
suprafaţă au fost cercetate şi bordeie[184].
La S de arealul culturii
Tisza (Tisa), în extremitatea sud-estică a Bazinului Carpatic,
contemporane cu tell-urile acesteia, se formează sau îşi
continuă existenţa alte aşezări multistratificate. Ele sunt
caracteristice atât fazelor C şi D ale culturii Vinča[185]
(Gomolava[186], Opovo[187],
Parţa - tell-ul II[188],
Chişoda Veche[189],
Sânandrei[190], Uivar
„Pustiniş – Hodaie“[191])
cât şi mai nou definitului grup Foeni (Foeni “Cimitirul ortodox”,
Chişoda Veche)[192].
Tehnica de realizare a caselor este o continuare, poate la o scară mai
înaltă, a arhitecturii neoliticului mijlociu. Interesantă este
apariţia atât la Gomolava[193],
cât şi la Foeni “Cimitirul ortodox”[194],
a unor locuinţe de dimensiuni mari (8x16 m), organizate în rânduri
paralele, cu o solidă structură din lemn, de la care s-au
păstrat urmele profunde ale stâlpilor de susţinere (fig. 19/1).
În comparaţie cu
fenomenul Tisa, cultura Herpály, chiar dacă a ocupat un areal mult mai
limitat geografic, cunoaşte un număr dublu de tell-uri. De-a lungul
râului Barcău, pe un spaţiu de circa 50 km lungime şi 10-12 km
lăţime, deci o suprafaţa de 500-600 km2, există
circa 30 de tell-uri şi aşezări de tip tell[195].
Faţă de vecinii lor sudici, tell-urile acestei culturi sunt de
dimensiuni mici (sub 1 ha) şi doar la câţiva kilometri unul de altul[196].
Situl eponim acoperă astfel o suprafaţă de circa 0,3 ha, nucleul
său fiind fortificat încă de la început cu un şanţ. Celor 3
m de stratigrafie aparţinând neoliticului târziu îi sunt caracteristice 5
niveluri principale de locuire (fig. 19/3). Săpăturile, ce au însumat
o suprafaţă de 600 m2, au permis culegerea unor importante
observaţii privind modul de construcţie a caselor. În primul rând s-a
constatat, până la acel nivel „Proto-Tiszapolgár”, o uniformitate a
tehnicii arhitecturale. Casele aveau o lungime cuprinsă între 10 şi
12 m şi o lăţime de 4 până la 5 m. Construcţia
pereţilor, păstraţi în unele cazuri până la o
înălţime de 60 cm, este realizată în vechea tehnică ce
presupunenea folosirea lutului şi a unei structuri din lemn. Mai multe
clădiri aveau trei încăperi, fiind documentată de asemenea, ca
la Parţa tell-ul I sau Gomolava, existenţa unor case cu etaj (fig.
19/2)[197].
La circa 80-100 km N de
tell-urile culturii Herpály, se găseşte cel mai nordic tell din
neoliticul Bazinului Carpatic. Polgar „Csőszhalom” este o movilă cu o
înălţime de 3,50-4 m. Cercetărilor magnetometrice le-au urmat
săpăturile arheologice sistematice efectuate de către P. Raczky.
Ele au dus la identificarea unor şanţuri circulare cu o adâncime de 4
m şi o lăţime de 7-8 m (fig. 20/2). Acestea asigurau
protecţia unui areal central cu diametrul de 40 m care adăpostea
circa 13-16 case de suprafaţă realizate din lemn şi lut. Casele
au fost aliniate radial, cu axa longitudinală orientată spre zona
centrală. Se presupune că populaţia tell-ului era de 78
până la 96 de persoane. Datele 14C sugerează că
arealul a fost locuit circa 320 ani (4800-4530 î.Chr.) ca şi în cazul
tell-urilor de la Berettyóújfalu „Herpály” şi Hódmezővasárhely
„Gorzsa”. În imediata sa apropiere a fost identificată o aşezare de
suprafaţă ce măsoară 700 pe 400 m (circa 28 ha) (fig. 20/1,
3) în care au fost cercetate mai multe locuinţe de suprafaţă
asemănătoare celor descoperite în tell (fig. 20/4). Tell-ul
„Csőszhalom” de la Polgar este considerat de către Raczky, cu
argumente destul de solide, ca fiind un loc în care se desfăşurau
activităţile comunale sau rituale[198].
Fenomenul
aşezărilor-tell cunoaşte în neoliticul târziu cea mai largă
răspândire de până acum în Bazinul Carpatic. Continuând cu
prezentarea limitei estice de dispersie a lor, constatăm că în
Transilvania, pe lângă aşezări ca cea amintită mai sus de la Turdaş sau cea de la
Orăştie[199],
care nu ating stadiul unor tell-uri, ele nu lipsesc din cultura Turdaş
(probabil la Limba[200])
dar mai ales din cultura Petreşti. Cercetările
de la Păuca[201],
Pianul de Jos[202] ori Daia
Română[203] (fig.
21/1) au dus la descoperirea mai multor niveluri de locuire cărora le
aparţin locuinţe de suprafaţă de mari dimensiuni cu o
podină masivă construită din lemn şi lut pe piloni din lemn
(fig. 21/2-4)[204].
Extremitatea vestică a
fenomenului tell-urilor din Bazinul Carpatic se găseşte în arealul
culturii Lengyel-Sopot. Monumentele reprezentative sunt tell-urile din vestul
Sirmiei şi Slavonia: Vinkovci „Sopot“[205]
(fig. 22/1), Otok „Gradina“[206]
(fig. 22/2), Osijek[207]
şi Bapska[208]
(fig. 22/3). Situl de la Moverna vas, în
regiunea Bela Krajina din Slovenia, a acumulat de-a lungul neoliticului şi
eneoliticului peste 2,50 m de depuneri arheologice. Ele se află însă
într-o adâncitură carstică (dolină) şi nu la suprafaţa
solului, nefiind astfel un tell[209].
Deşi cunoaştem că stratigrafia unor tell-uri ca cele de la Otok
sau Bapska atinge 3 respectiv 4 m, informaţiile referitoare la organizarea
internă a aşezărilor sunt deocamdată lacunare. Se
consideră de către S. Dimitrijević că la Otok arealul de 120 x 100 m a fost fortificat cu un
şanţ. Lipsa la Vinkovci „Sopot“ sau Otok „Gradina“ a unor
construcţii în zona centrală a dus la presupunerea existenţei
unor “pieţe”. Numărul locuinţelor cercetate este încă
redus. La Bapska au fost identificate resturi de la case de formă
rectangulară sau în formă de absidă (casa 4a / S).
Săpăturile din 1970 de la Otok au dus la descoperirea unor case de
formă rectangulară sau trapezoidală. Una dintre ele avea
dimensiunea spaţiului locuibil de 7,80 x 6,5-7 m, la care se adăuga
un cerdac deschis. În acest caz pereţii casei au fost realizaţi din grinzi
prinse într-o armătură de pari verticali, fiind mai apoi lutuiţi[210].
Fără a mă
referi în mod special, aşa cum am precizat mai sus, la situaţia din
spaţiul extracarpatic şi Balcani trebuie totuşi să precizez
că la aceeaşi vreme înfloreau în Oltenia şi Muntenia tell-urile
culturilor Vădastra (Vădastra[211])
şi Boian (Tangâru[212],
Radovanu „Valea Coadelor“[213],
Petru-Rareş[214],
Glina[215], Chirnogi
„Florea Baltag“[216],
Căscioarele-Ostrovel[217],
Boian[218]). În
Bulgaria tell-urile sunt caracteristice culturilor Hamangia (Durankulak[219]),
Poljanica (Poljanica[220],
Radingrad[221],
Podgoritsa[222],
Ovčarovo[223]), Sava
(Goljamo Delčevo[224]),
Karanovo IV şi V (Drama „Merdžumekja“[225],
Banjata (Kapitan Dimitrievo)[226]).
Din Grecia sunt binecunoscute magulele culturilor Dimini sau Arapi de la
Sitagroi[227],
Otzaki-Magula[228], Dikili
Tash[229],
Agia-Sophia-Magula[230],
Arapi[231].
În încheierea acestei prime
părţi a studiului meu comparativ dedicat tell-urilor Orientului
Apropiat şi a celor din Bazinul Carpatic, nu doresc să formulez o
concluzie definitivă. Aceasta ar fragmenta cu siguranţă imaginea
generală pe care mi-am propus-o să o evidenţiez pentru
tell-urile preistorice. Ce ne arată totuşi această
înşiruire de date şi informaţii ? Îşi găseşte ea
rostul ? Poate fi Goliat comparat cu David ?
Dacă am putea excepta
decalajul cronologic, faptul că au fost folosite materialele de
construcţie diferite şi nu în ultimul rând discrepanţa
existentă între nivelul de civilizaţie atins, atunci am avea de-a
face cu exact acelaşi tip de monumente. Ce ar fi tell-urile din Orient
fără arhitectura din cărămidă ? Nimic altceva decât
movile joase, aşa cum se întâlnesc în Bazinul Carpatic. Este însă
evident că nu putem simplifica lucrurile. De aceea, aşa cum am mai
spus atunci când am discutat despre terminologia ce trebuie adoptată
pentru siturile multistatificate din sud-estul Europei Centrale, trebuie
să păstrăm proporţiile şi să reţinem numai
mecanismele comune care au stat la baza formării tell-urilor.
Berlin septembrie
2002