|
Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului
Cultural Transilvănean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS IIISSN 1583-1817 Editura Economică, Sibiu 2003 pag.(pages):45-93 autor: Florin Gogâltan Tell-urile epocii
bronzului în Bazinul Carpatic. Probleme de terminologie[1] Profesorului Nicolae Gudea
la 60 de ani
Florin Gogâltan Zusammenfasung Die deutsche Fassung erscheint demnächst in
A. Rustoiu, A. Ursuţiu (Hrsg.), Cluj-Napoca, 2002. Abordând problematica
„tell“-urilor epocii bronzului din Bazinul Carpatic, prima dificultate cu
care m-am confruntat a fost legată de definirea obiectului de studiu. Ce
este practic un tell? Există într-adevăr „tell“-uri în Bazinul
Carpatic? Pot fi ele comparate cu exemplele „clasice“ din Orient? Care este
cea mai potrivită definiţie ce poate fi adoptată pentru aceste
monumente? Toate sunt
întrebări la care voi încerca să răspund în paginile de
faţă. Aşa cum vom vedea, o asemenea discuţie a fost
ocolită sau, în cel mai fericit caz, superficial ori tangenţial
atinsă de către specialiştii din România. Pentru o mai
bună înţelegere a fenomenului am considerat necesar a arunca o
scurtă privire asupra tell-urilor Orientului Apropiat şi a le
compara cu cele din Bazinul Carpatic şi mai apoi a vedea când şi de
ce a fost adoptat termenul de „tell“ pentru unele situri preistorice din
sud-estul Europei. Voi încerca să prezint, cât mai detaliat posibil,
cele mai autorizate opinii asupra caracteristicilor pe care trebuie să
le îndeplinească un „tell“ şi cum a fost acesta definit în Balcani
şi la nord de Dunăre. În final voi explica criteriile pe baza
cărora am realizat catalogul siturilor din epoca bronzului ce
prezintă o stratigrafie complexă, locuinţe de
suprafaţă construite din lemn şi lut, fortificaţii, o
riguroasă organizare internă, urme ale unei intense
activităţi meşteşugăreşti etc., toate fiind
expresia unei dinamice şi prelungite locuiri a aceluiaşi areal de către
o comunitate. Mounds of the Near East
Am folosit titlul
cărţii lui Seton Lloyd pentru acest capitol, deoarece în lucrarea
savantului englez am găsit cea mai sugestivă prezentare a
tell-urilor Orientului Apropiat: „the superimposed remains of human
settlements, repeteadly destroyed and rebuilt over periods of time“[2].
Doi factori au contribuit după opinia lui la crearea lor: „habits and
traditions of inhabitants and form of building material“[3].
Folosirea
termenului de tell pentru Orient nu are aceeaşi valoare ca pentru
sud-estul Europei. Cu un cuvânt local, „tell“ sau „tepe“, se defineşte
ceva cotidian în peisajul înconjurător, ceva ce nu mai trebuie explicat.
Încă de pe vremea vechiul Babilon „tillu“ era un toponim ce amintea
despre existenţa resturilor unei aşezări. De aceea, la începutul
cercetărilor arheologice nimeni
nu şi-a pus, în literatura de specialitate, problema
utilizării noţiunii de „tell“, atunci când se făceau referiri
la movilele artificiale din Orient. Ele erau simple „collines“, „mounds“ ori
„Hügel“. Pentru
discuţia noastră este folositor a avea o imagine generală
asupra momentului şi modului în care arheologia Orientului Apropiat a
influenţat cercetarea arheologică europeană. Această
influenţă se face simţită pentru prima dată în
preajma primului război mondial, când termenul de „tell“ începe să
fie folosit şi în Balcani sau în sud-estul Europei Centrale. Interesul
arătat de către francezi pentru antichităţile Orientului
coboară mult în veacul al XVIII-lea. Expediţia lui Napoleon în
Egipt şi specialiştii care l-au însoţit, descifrarea în 1822
de către Champollion a pietrei de la Rosetta, sunt prime etape ale
preocupărilor legate de istoria Orientului. Lumea savantă
parisiană de după mijlocul secolului al XIX-lea era atât de
angajată în cunoaşterea acestui trecut, încât în deceniul al
optulea în Grand Dictionnaire Universel
(Larousse du XIX-čme sičcle) descoperirile de la Tell-el-Kadi, Tell Haum,
ca grup de ruine, fascinau imaginaţia romanticilor târzii ai vremii[4].
Sinteza în trei volume a preistoriei Orientului, concepută de către
Jaques de Morgan este atât rezultatul cercetărilor efectuate de
către acesta în Caucaz (1886-1888) sau Persia (1889-1891)[5],
cât şi a efortului unei generaţii de entuziaşti
preocupaţi de investigarea acelor „collines“ pe care localnicii le
numeau „Tépčs“ sau „Tell-uri“[6]
(fig. 1/1-2). Cât de departe s-a ajuns în preajma celui de-al doilea
război mondial cu cunoaşterea istoriei vechiului Orient, stă
mărturie lucrarea lui C.F.A. Schaeffer privind stratigrafia
comparată şi cronologia Asiei Occidentale[7]
(fig. 3/2). Celor 10 ani de săpături la Ras Shamra (Ugarit) sau
Tell-el-Arab (1929-1939) li se adaugă, aşa cum vom vedea în
continuare, efortul depus de către reprezentanţii şcoalii
germane sau anglo-americane. Referitor la
şcoala germană nu putem să nu începem prin a menţiona cercetările
de la Troia (fig. 1/3). Săpăturile lui H. Schliemann[8]
şi mai apoi, cele ale lui W. Dörpfeld[9]
au marcat definitiv saltul de la amatorism la investigarea
ştiinţifică. Descoperirea în 1899 de către Max von
Oppenheim a sitului Tell Halaf şi săpăturile din 1911-1913[10],
au fost precedate de cercetările de la Ninive, Babylon[11],
Jerihon[12], Tell
el-Mutesellim[13] etc. Aşezările preistorice (“Hüyük“) din Asia
Mică vor fi cunoscute cu precădere prin efortul depus de-a lungul a
câtorva decenii de către Kurt Bittel[14]
(fig. 2/1-2). Cu toate dificultăţile întâmpinate, prin pierderea în
favoarea englezilor şi a francezilor a poziţiei privilegiate pe
care o deţinuseră în câteva ţări orientale, interesul
şcolii germane pentru monumentele din Orient nu încetează nici
după primul război mondial[15]. Extrem de
importante pentru cunoaşterea realităţilor din Orient sunt
cercetările specialiştilor englezi. Începutul investigărilor
sistematice a tell-urilor preistorice poate fi legat de activitatea lui W.M.
Flinders Petrie în Egipt şi Palestina, în deceniul al nouălea al
sec. al XIX-lea[16]. F.J. Bliss continuă preocupările
profesorului său[17],
astfel încât la scurtă vreme sunt sondate alte câteva tell-uri[18]. Instaurarea, după primul război mondial,
a unor noi guverne sub mandat britanic în Iordania, Palestina şi Irak,
are repercusiuni pozitive asupra continuării studierii tell-urilor. S.
Casson[19] şi
V. Gordon Childe[20]
nu vor folosi în lucrările lor termenul de tell, atunci când se
referă la movilele din Orient. Răspândirea sa în literatura engleză
se datoreză activităţii de câteva decenii a lui S. Lloyd[21],
a lui C.Leonard Woolley[22]
şi a altor specialişti[23].
La începutul celui de-al doilea război mondial se putea oferi încă
o sinteză a stratigrafiei comparate a tell-urilor[24].
De acum încolo, în manualele de arheologie vor fi dedicate capitole speciale
metodei de cercetare a tell-urilor, ca un tip de sit cu caracteristici bine
individualizate[25].
Prin această
rapidă trecere în revistă a începuturilor arheologiei Orientului
Apropiat am intenţionat să explic de ce, aşa cum vom vedea mai
jos, termenul de „tell“ a fost preluat şi folosit, încă din 1906,
pentru movilele artificiale din sud-estul Europei. Faptul că el apare
pentru prima dată în literatura de specialitate de limba franceză,
nu pare a fi un simplu accident, având în vedere interesul arătat de
timpuriu acestei problematici de către şcoala de arheologie
franceză. În lucrările germane sau anglo-americane de după
primul război mondial, se preferă în continuare noţiunea de
„Hügel“ respectiv „Mound“. Tot aici se impune
discutarea, pe scurt, a asemănărilor, dar mai ales a deosebirilor
între tell-urile preistorice din Orient şi cele din Bazinul Carpatic.
Principala diferenţă constă în materialele folosite la
realizarea construcţiilor. În Orient se utilizau pentru ridicarea
caselor cărămizi uscate la soare sau fundaţii din piatră
şi o elevaţie din cărămizi[26].
Acelaşi tip de construcţii şi aceleaşi materiale sunt
folosite până astăzi, aşa cum o demonstrează studiile
etnoarheologice de pe valea Eufratului[27]
(fig. 4/1). În Bazinul Carpatic pereţii locuinţelor preistorice
sunt modest ridicaţi din lemn legat cu lut (fig. 4/2). Evident, nivelul
de civilizaţie atins în Orient, îndeosebi prin impresionanta
arhitectură publică, constituie cel de-al doilea factor care deosebeşte
net tell-urile din Orient de cele din Bazinul Carpatic. Toate au contribuit
ca, de exemplu în cazul aşezării de la Çatal Hüyük, din sudul
Turciei, depuneri de peste 20 de m grosime să fie acumulate în circa 800
de ani de existenţă. O astfel de coloană stratigrafică nu
poate fi explicată decât prin faptul că aici s-au păstrat, în
unele cazuri, pereţii realizaţi din cărămizi nearse pe o
înălţime de peste 2 m[28]
(fig. 5). La toate acestea se adaugă faptul că formarea tell-urilor
în Orient este un proces care nu s-a sfârşit nici astăzi. Unele
dintre aceste movile, şi poate fi amintit cazul celei de la Çayönü, au
fost locuite de la circa 10.000 î.Chr. până în zilele noastre[29].
Celebrul tell Yümük Tepe de la Mersin, în sudul Turciei, pe coasta Ciliciana,
a acumulat cei circa 25 m de stratigrafie din neoliticul timpuriu (cca. 7000
î.Chr.) până în perioada islamica (sec. al XIII-lea)[30]
(fig. 3/3). Mult mai spectaculoasă este însă situaţia de la
Norşuntepe, pe cursul superior al Eufratului, între munţii Taurus şi
Antitaurus. Cei 35 de m de stratigrafie reprezintă evoluţia
tell-ului în circa 2500 de ani de-a lungul eneoliticului (17 m) şi
epocii bronzul timpuriu (18 m)[31]. Spre comparaţie cu aceste
exemple putem menţiona cei circa 6,5 m de depuneri stratigrafice de la
Bölcske „Vörösgyűrű=Vörösgyír“,
acumulate în aproximativ 700 de ani, începând cu cultura Nagyrév şi
terminând cu cultura Vatya[32].
La
diferenţele de „conţinut“ se mai adaugă una de „fond“.
Există numeroase aşezări în Bazinul Carpatic care au fost
încadrate în categoria „tell“-urilor, dar care nu au forma unor movile ce se
remarcă în relieful plat înconjurător. „Tell“-uri ca cele de la
Pecica „Şanţul Mare“[33],
Mošorin „Feudvár“[34],
Semlac „Livada lui Onea“[35],
Košice-Barca I[36],
Százhalombatta „Földvár=Téglagyvár“[37]
etc. sunt plasate pe terasele înalte ale unor râuri. Chiar dacă au o
poziţie impozantă, ele nu sunt, totuşi, movile în
adevăratul sens al cuvântului. Cu toate acestea
trebuie precizat însă că, mutatis
mutandi, fenomenul este în sine
acelaşi. Datorită unor factori fizico-geografici, economici,
istorici şi, de ce nu, a unei anumite mentalităţi, o
comunitate locuieşte vreme îndelungată acelaşi spaţiu
bine delimitat. Construcţia, nivelarea şi reconstrucţia unor
locuinţe de suprafaţă la care se adaugă acumularea
resturilor inerente vieţii de zi cu zi[38],
contribuie la formarea aşezărilor multistratificate. Procesul,
asemănător cu realităţile din Orient, explică
folosirea de mai bine de 50 de ani a termenului de „tell“ pentru unele
aşezări din Bazinul Carpatic. „Túmbes“
(Τούμπες), „Maghúles“
(Μαγούλες), „Moghili“ şi „Movile“ în Balcani Ca şi în
Bazinul Carpatic, aşa cum vom vedea mai jos, movilele sau „tumulii“ din
Macedonia sau Albania au intrat încă de la sfârşitul sec. al
XIX-lea în atenţia amatorilor de antichităţi şi a
specialiştilor[39].
În Bulgaria, la 1898, Ch. şi N. Škorpil cercetaseră deja un
număr impresionant de „moghili“ (tumuli)[40]
(fig. 2/3). La acea vreme asemenea monumente erau considerate cu
precădere morminte greceşti sau bizantine. Unul dintre primii care,
la începutul secolului al XX-lea, pune problema delimitării mormintelor
tumulare de aşezări, este Paul Traeger (Träger)[41]
(fig. 6/1). Cercetând între
1899 şi 1903, extrem de riguros, o serie de situri preistorice de la sud
de Dunăre, în Bulgaria (fig. 3/3), G. Seure şi A. Degrand afirmau
tranşant că „...nous préférons les désigner par l’appellation de tells, qui les distingue des tumuli ordinaires et les classes dans
une série déjŕ connue, celle des tells asiatiques,
auxquels ils ressemblent par la forme, les dimensions, le profil, la
structure, et souvent le contenu.“[42].
Aceşti autori francezi sunt, din informaţiile pe care am
reuşit să le strâng, primii care au folosit denumirea de „tell“
pentru aşezările multistratificate preistorice din Balcani.
Exemplul lor nu a fost urmat imediat de către arheologii vremii. Înainte de primul
război mondial, sinteza lui A.J.B. Wace şi M.S. Thompson privind
preistoria Tesaliei oferă o altă definiţie pentru
aşezările din Grecia care au o formă de „mounds“. Astfel
„...the term maghula should be
applied only to an artificial mound in wich rubbish or tracces of human
habitation can be discerned, while tumba
meaning merely a sepulchral tumulus...“[43].
Deosebirea între cei doi termeni era făcută şi de către
localnicii greci. Cercetările de suprafaţă, cartările
şi, nu în ultimul rând, sondajele făcute de către francezi[44]
şi englezi[45]
în timpul primului război mondial, stabilesc o legătură
clară între acele „toumben“ şi aşezări preistorice.
După război se remarcă eforturile lui L. Rey[46]
şi mai apoi cele ale lui S. Casson[47]
sau W.A. Heurtley[48]
de catalogare, descriere, ordonare tipologică şi datare a
movilelor. Evident că nu
toate movilele erau aşezări. Încercând să demonstreze
scepticilor că o serie de ridicături din Dobrogea nu sunt simple
„Wegweiser“, „Signalhügel“ ori chiar „Erdblasen“, C. Schuchhard şi P.
Traeger sapă în 1917 doi tumuli, nu departe de Constanţa.
Rezultatele sunt pe măsura aşteptărilor savanţilor
germani[49].
Cunoscând şi alte „Höhensiedlungen“ de la Dunărea de Jos (Sarvaš,
Vučedol), C. Schuchhardt se opreşte asupra movilei (“Der Hügel“) de
la Cernavodă[50].
Săpăturile au scos la iveală resturile unei aşezări
ale cărei locuinţe de suprafaţă, construite din lut
şi lemn, au dus la acumularea unei stratigrafii de peste 4 m. Chiar
dacă au fost identificate analogii în Bulgaria „in den tells bei
Philippopel“[51], termenul
nu este folosit şi pentru situl de la Cernavodă. Studierea
sistematică a movilelor din spaţiul extracarpatic, debutează
însă după primul război mondial, fiind direct încurajată
de către Vasile Pârvan. Săpăturile de la Căscioarele[52],
Gumelniţa[53], Boian[54],
Vădastra[55] sau Glina[56]
au avut ca scop, în primul rând, cunoaşterea materialului arheologic
şi îmbogăţirea colecţiilor Muzeului Naţional.
Metodele de cercetare erau departe de ceea ce făcuse deja L. Márton la
Tószeg cu aproape 20 de ani în urmă. Un salt
esenţial în înţelegerea contextului general în care se
plasează descoperirile preistorice din România, se realizează prin
sinteza lui Ion Nestor publicată în 1933[57].
Familiarizat cu interesul şcolii germane pentru cercetarea Orientului
Apropiat[58] precum
şi cu realităţile de la sud de Dunăre, Nestor
foloseşte noţiunea de „tell“ pentru prima dată în literatura
de specialitate din România, în legatură cu unele aşezări ce
aparţin aşa numitelor „Tell-Kulturen“ din Bulgaria[59].
Chiar dacă nu acceptă denumirea propusă de către Seure
şi Degrand, Nestor încadrează aşezarea de la Vidra printre
aşa numitele „tell“-uri[60].
Interesant este că Nestor nu atribuie şi aşezările
multistratificate din epoca bronzului, cercetate de către M. Roska,
aceluiaşi fenomen al „tell“-urilor. Tot în anii ’30 ai
secolului al XX-lea, Miloje Vasić publica remarcabila sa lucrare
referitoare la aşezarea de la Vinča. Chiar dacă pentru
Vinča nu se
întrebuinţează denumirea de „tell“, termenul nu îi este total
necunoscut arheologului sârb, care îl utilizează în sensul deja
cunoscut, de movilă artificială[61]. După cel
de-al doilea război mondial, investigarea sistematică a magulelor
preistorice din Grecia este legată indubitabil de şcoala
germană de la Heidelberg şi de numele lui Vl. Milojčić
şi a colaboratorilor săi[62].
Prin cercetarea şi publicarea unor situri ca: Otzaki-Magula,
Arapi-Magula, Argissa-Magula, Agia
Sofia-Magula etc. avem astăzi solide repere cronologice şi
culturale pentru preistoria sud-estului Europei. Faţă de
Grecia, în Bulgaria termenul „tell“ a fost folosit constant de la 1906
până astăzi de către toţi specialiştii[63].
Henrieta Todorova distinge, în funcţie de înălţimea lor,
„tell“-uri joase (între 0,80 şi 4 m), de mărime mijlocie (între 4
şi 10 m) şi „tell“-uri de dimensiuni mari (de peste 10 m
înălţime)[64].
Aici, monumente cum este Karanovo au 12,50 m înălţime sau chiar
17,50 m în cazul „tell“-ului“ de la Bereketska. În nord-estul Bulgariei au
fost cartate până în 1982 nu mai puţin de 200 de „tell“-uri
aparţinând epocii eneolitice. Dintre numeroasele lucrări care
tratează problematica „tell“-urilor neo-eneolitice din Bulgaria mă
opresc doar la trei studii în care am găsit explicaţii pentru modul de formare a „tell“-urilor şi
o definiţie a acestora. Astfel, A.G. Sherratt ajunge la concluzia
că la baza constituirii „tell“-urilor stau trei condiţii: „The
first is the use of large quantites of mud in the construction of building;
the second is a degree of stability in the location of the settlement through
time, and the third is the concentration of homes into a coherent unit“[65].
După J. Chapman „tell“-urile sunt „a physical and social expression of
continuity with the ancestors, who once lived in the same place“[66].
Ele se delimiteză de aşezările cu un singur nivel prin
raportul dintre spaţiul construit şi cel neconstruit („the ratio of
built/unbuilt space“-BUB), dimensiunea sitului, distanţa minimă
între clădiri („Minimum Inter-Building Distance“-MIBD) şi
dimensiunea caselor („House Dimensions“-HD)[67].
Pentru D.W. Bailey “tell”-urile reprezintă
“anthropologically formed mounds created by episodes of building, using,
destroying (or abandoning) and rebuilding wattle and daub houses”[68]. De la „terramare“ la „tell-uri“ în Bazinul
Carpatic
Nu lipsită de
importanţă este prezentarea modului în care s-a ajuns la folosirea
noţiunii de „tell“ în Bazinul Carpatic. Ea stă evident în
strânsă legătură cu debutul cercetărilor arheologice
aici, dar şi cu fascinaţia pe care a avut-o dintotdeauna Orientul.
Dintr-un dicton al antichităţii creştine, „Ex oriente lux“, a
fost transformat, şi de către arheologi, într-un clişeu care a
uşurat preluarea mecanică a unor noţiuni. Cercetarea
movilelor care ascundeau urmele unor aşezări preistorice a
interesat pe romanticii de la mijlocul secolului al XIX-lea, preocupaţi
de descoperirea trecutului. Cartarea unora dintre aceste movile[69],
este urmată în 1858 de săpăturile pe care le făcea
Ferencz Kubinyi în aşezarea de la Gomba „Várhegy“[70]
(fig. 2/4). Zece ani mai târziu J. Foltiny începea investigarea movilei de la
Szihalom, făcând cunoscute într-o serie de articole rezultatele
cercetărilor sale[71].
Pregătindu-se în 1876 Congresul de Antropologie şi Arheologie de la
Budapesta, organizatorii au acordat o atenţie specială
efectuării unor sondaje arheologice într-o serie de situri ce urmau a fi
vizitate de către participanţii la această manifestare
ştiinţifică[72].
Celebritatea pe care o va dobândi „Laposhalom“-ul de la Tószeg se
datorează strădaniilor din această perioadă ale lui
Flóris Rómer, Elek Csetneki-Jelenik şi József Hampel[73]
(fig. 6/2). Tot Rómer, împreună cu M. Széll, vor face săpături
în toamna anului 1876 şi în aşezarea de la Nagyrév[74]
(fig. 6/3). L. Pigorini de la
Roma[75],
R. Virchow de la Berlin[76]
sau J. Mestorf, conservatoare a muzeului din Kiel[77],
au fost cei care au stabilit, din primul moment, o legătură între
aşezările epocii bronzului de la Szihalom sau Tószeg cu acele terremare dell’Emilia. Aşezarea
proaspăt cercetată atunci de la Casaroldo a oferit un bogat
material arheologic, dar mai ales informaţii despre un sistem de
construcţie a caselor ce se regăsea şi la Tószeg. Gropile de
pari ale locuinţele descoperite aici au fost interpretate ca fiind
urmele unor construcţii palafite asemănatoare celor găsite în
Italia de nord. Pentru
generaţia de la sfârşitul secolului al XIX-lea folosirea termenului
de „terramare“, atunci când se refereau la aşezările epocii
bronzului din Ungaria având forma unor movile, era deja un bun câştigat.
Pentru a menţiona doar câteva nume, termenul apare în lucrările lui
Rómer[78],
Ingvald Undset[79], a
profesorului clujean Pósta Bela[80]
sau în sinteza asupra arheologiei maghiare a lui Pulszky Ferencz[81].
Mai târziu va fi preluat şi utilizat în literatura maghiară de
către generaţia următoare de specialişti sau amatori de
până la primul război mondial, atunci când se refereau la
aşezări de tipul celei de la Tószeg[82].
Tot aici se cuvine să amintesc activitatea lui Lajos Márton, de numele
căruia se leagă debutul cercetării ştiinţifice a
aşezărilor multistratificate preistorice din Bazinul Carpatic[83].
István Bóna a subliniat, pe bună dreptate, meritul pe care l-a avut
Márton în dezvoltarea arheologiei acestui spaţiu[84].
Metoda sa de cercetare pe niveluri a fost exemplară, inspirând în
direcţia bună şcoala arheologică maghiară de
după cel de-al doilea război mondial (fig. 7/1-2). Din nefericire
Márton nu şi-a publicat săpăturile decât sub forma unor
rapoarte sumare. Întreaga documentaţie este valorificată abia 50 de
ani mai târziu[85]. Astfel,
în afară de Márton Roska, nimeni în epocă nu a putut să preia
şi să continue stilul de investigare iniţiat de către L.
Márton. Sondarea
sistematică a movilelor preistorice din Transilvania se leagă de
numele unuia dintre primii arheologi, în adevăratul sens al cuvântului,
din fosta monarhie Austro-Ungară: Márton Roska. El este cel care, pe
lângă primele cercetări asupra paleoliticului transilvănean, a
avut curiozitatea (cu siguranţă insuflată de către
profesorul său Pósta) de a verifica şi cele mai importante situri
cu o stratigrafie complexă din vestul României. Săpăturile
sale de la Periam[86],
Pecica[87], Otomani
„Cetăţuie(a)=Dealul Cetăţii=Várhegy“ şi „Cetatea de
pămât=Földvár“[88],
Socodor[89] sau
Vărşand[90]
rămân şi astăzi o importantă sursă pentru reconstituirea
habitatului epocii bronzului din Transilvania[91].
Cunoscând, prin vizita pe care a făcut-o la Tószeg împreuna cu Pósta
şi alţi colegi de la Cluj, metoda de cercetare pe niveluri
pusă la punct de către Márton, Roska a aplicat-o şi în
cercetarea movilelor de la Pecica şi Periam[92]
(fig. 7/3; 8). Interesantă este opinia sa legată de acele
„terramare“. Dacă la acea vreme nimeni nu punea la îndoială vechea
analogie stabilită între movilele din câmpia maghiară şi unele
aşezări din nordul Italiei, Roska se dovedeşte mai rezervat,
necunoscând exact situaţia din câmpia râului Po[93].
El preferă o explicaţie mai simplă pentru formarea acestor
„halom“-uri, bazându-se pe experienţa dobândită deja în cercetarea unor astfel de situri. Potrivit lui, movilele s-au
format prin locuirea intensă şi succesivă a aceluiaşi
areal[94]. Următoarea
etapă în acest periplu istoriografic nu poate fi decât cea marcată
de activitatea ştiinţifică a lui V. Gordon Childe. Chiar
dacă Childe cunoştea „tell“-urile din Bulgaria[95],
iar realităţile din Orientul Apropiat îi erau familiare[96],
el evită constant să folosească denumirea de „tell“ pentru
descoperirile din Bazinul Carpatic. Childe este unul din ultimii
specialişti care mai pun în legătură movilele („mounds“) ce
reprezintă aşezări multistratificate din Ungaria şi
România cu acele terramare din
Italia[97]. Trebuie precizat că Childe nu
aplică definiţia tradiţională ce a fost oferită
pentru acele „lakedwelling on dry land“ din valea râului Po, situaţiei
de la Dunărea mijlocie, dar „may contain the germs from which the terramare culture of Italy sprang“[98].
În lucrările sale de după cel de-al doilea război termenul
„tell“ va fi utilizat pentru acele movile din sud-estul Europei, inclusiv
pentru cele din Bazinul Carpatic, realizate prin „Succesive reconstruction of
buildings of stone or mudbrick on the same site“[99].
Chiar şi aşezările de tip terramare
din Italia „are really tells“[100].
Aceasta este rezultatul firesc, aşa cum am văzut, atât al
familiarizării cu realităţile din tell-urile Orientului Apropiat
cât şi a dezvoltării cercetării arheologice în sud-estul
Europei. După primul
război mondial încep investigări sistematice şi în
aşezările multistratificate din Slovacia. Jan Eisner este cel care
face cunoscut situl de la Nitriansky Hrádok (fost Malý Várad) prin
săpăturile pe care le va întreprinde aici în 1923[101].
Prin complexitatea sa stratigrafică, „Zámeček“-ul de la Nitriansky
Hrádok, a fost comparat cu aşezarea de la Tószeg, fără
însă a se folosi un termen anume[102].
D.V. Rosetti,
publicând în 1934 săpăturile sale de la Vidra, este primul
specialist, cel puţin de la nord de Dunăre, care
caracterizează modul în care s-a format movila pe care a cercetat-o.
Astfel ea este „Un Tell, adică o movilă artificială care îşi
are obârşia, ca mai toate movilele de acest fel, într-o mică
insulă care a crescut cu timpul prin depunerea
rămăşiţelor organice şi anorganice de pe urma
vieţii intense de care a avut parte şi din cauza
revărsărilor de apă care au depus aici, în anumite timpuri,
straturi de mâl”[103].
Chiar dacă raportul său a fost publicat şi în limba
franceză, această caracterizare a „tell”-urilor a treacut, din
nefericire, aproape neobservată
la acea vreme. Ferenc v. Tompa va
pune pentru prima dată în legatură aşezările
multistratificate ale epocii bronzului din pusta maghiară cu tell-urile
Asiei Mici[104].
Definiţia lui ne apare şi astăzi cât se poate de clară,
arheologul maghiar formulând-o pe baza stratigrafiei de la Füzesabony:
„Unsere Abb. zeigt das Höherwachsen des Tells durch Erneuerung der Häuser an
der gleichen Stelle“[105].
Interesant este faptul că el nu foloseşte aceeaşi denumire
şi pentru aşezările multistratificate neolitice[106].
La scurtă vreme termenul este acceptat şi de către Pál Patay
în sinteza sa privind culturile bronzului timpuriu din Ungaria. Astfel,
atunci când se referă la aşezări ca cele de la Tószeg, Pecica,
Periam, Ószentiván, Patay preferă denumirea de „tell“[107].
Din nefericire, nu am putut găsi o explicaţie de ce Tompa a adoptat
brusc o astfel de denumire pentru „holom“-urile şi „domb“-urile din
Ungaria. Este posibil ca el să fi fost influenţat de către
L.C.G. Clark, directorul de atunci al Muzeului de Arheologie şi
Antropologie al Universităţii din Cambridge[108],
care a finanţat o serie de cercetări în „tell“-urile de la
Berettyóújfalu „Herpály-Földvár=Herpályidomb“[109],
Tószeg[110] sau
Nagyrév[111], dar
aceasta rămâne o simplă supoziţie. După cel
de-al doilea război mondial noţiunea de „tell“ se
încetăţeneşte treptat, identificându-se cu aceasta toate
aşezările preistorice multistratificate, care prin depunerile lor
arheologice se disting în peisajul înconjurător. Pentru a marca doar
unele momente mai importante care au contribuit la generalizarea utilizării sale pentru epoca bronzului din
Bazinul Carpatic[112],
menţionez din Ungaria contribuţiile lui Nándor Kalicz[113]
ori István Bóna[114],
în România lucrările lui Tiberiu Bader[115],
Ivan Ordentlich[116]
şi Nicolae Chidioşan[117]
sau în Slovacia monografiile aşezărilor de la Veselé, Nitriansky
Hrádok-Zámeček şi Malé Kosihy publicate de către Anton
Točík[118] ori
cercetările mai noi efectuate de către Václav Furmánek şi
Klara Marková la Včelince[119].
În fosta Iugoslavie termenul de „tell“ nu este folosit pentru cele câteva
aşezări multistratificate ale epocii bronzului[120].
Excepţie face doar situl „Tržnica“ de la Vinkovci, cu cei 140 de cm de depuneri
arheologice şi trei orizonturi de locuire aparţinând culturii
Somogyvár-Vinkovci[121].
Evident că el nu va fi ignorat atunci când se discută
realităţile din spaţiile învecinate[122].
Astăzi, marea
majoritate a arheologilor nu-şi mai pun, practic, problema dacă
noţiunea de „tell“ este potrivită sau nu pentru descoperirile din
sud-estul Europei Centrale. Termenul de „tell“ este atât de frecvent folosit
de către arheologi, încât a devenit ceva comun în limbajul de
specialitate. De aceea, în sintezele relativ recente privind epoca bronzului
din Ungaria[123] sau
Slovacia[124]
aşezările de tip „tell“ şi denumirea uzitată constituie
fenomene caracteristice Bazinului Carpatic. Există foarte
puţini specialişti care evită să folosească termenul
de „tell“ atunci când se referă la aşezările cu mai multe
niveluri de la Dunărea de Mijloc[125].
În cazul lui Bernhard Hänsel explicaţia este firească şi este
dată de experienţa dobândită în cercetarea magulelor de la
Kastanas sau Agios Mamas şi apoi a aşezării de la Feudvar. O
comparare a coloanei stratigrafice din aceste situri nu îndeamnă decât
la reticenţă în utilizarea noţiunii pentru Bazinul Carpatic
(fig. 9/1-2). Cu toată circumspecţia arătată de el,
atunci când se prezintă sistemul aşezărilor din sud-estul
Europei, termenul de „tell“ nu poate fi ocolit[126].
Pentru o definiţie coerentă În acest capitol
mi-am propus să analizez înţelesul pe care îl are termenul de „tell“
în diverse limbi de circulaţie şi cum a fost el definit de
către specialiştii care sau ocupat de acest fenomen în Bazinul
Carpatic. Explicaţia
potrivit căreia termenul de „tell“ defineşte în limba arabă o
movilă artificială este frecvent întâlnită[127].
Aceasta poate fi o aşezare sau, la fel de bine, un mormânt tumular. Cu
acelaşi înţeles se foloseşte în limba persană „tepe“,
„hüyük“ în limba turcă, „tel“ în ebraică, „kôm“ în egipteană,
„magula“ sau „tumba“ în limba greacă, „mogila“ în bulgară. Verificând, în
sursele primare, sensurile cuvântului „tell“ şi, mai ales, originea
şi vechimea termenului, am ajuns la concluzii extrem de interesante[128].
Astfel, în limba arabă modernă cuvântul „tall“ (cu forma la plural tilāl) înseamnă movilă,
ridicătură[129].
Am avut, însă, surpriza să constat că vechimea sa este mult
mai mare[130]. Astfel,
el poate fi întâlnit în ebraica Vechiului Testament şi, evident, în
arameică cu înţelesul de „Ruinen-Hügel“ – o movilă din(de)
ruine[131]. Nu în
toate ediţiile publicate ale Bibliei găsim aceeaşi traducere.
În acest sens câteva exemple sunt sugestive: în Iosua 11,13 cuvântul „tell“ a fost tradus în limba română
prin „Cetăţile cele întărite“[132].
Mult mai apropiat de sensul iniţial apare în La Bible de Jérusalem („collines de ruines“) sau în unele
traduceri ale Bibliei în limba germană[133].
G. Károli, traducând în 1590 în limba maghiară Vechiul Testament,
preferă cuvântul „halom“, un toponim foarte des întâlnit astăzi
pentru movilele din Ungaria[134].
În alte traduceri ale Vechiului Testament s-a optat pentru interpretarea:
[cetatea] „să fie pe vecie dărâmată şi niciodată
să nu mai fie zidită“[135]
ori, mai potrivit, pentru „une ruine, qui ne sera plus rebâtie“[136]
sau „ein Schutthügel bleiben und nie wieder aufgebaut werden“[137].
Mai vechi decât în
ebraică „tīlu(m)“, „tillu“ sau „tēlu“, cu înţelesul de
„(Schutt-) Hügel“ – movilă realizată din moloz sau
dărâmături, apare în akkadiană[138]. Pe la 3200 î.Chr.,
în sudul Mesopotamiei[139],
în scrierea cuneiformă sumeriană, du6=tillu are
înţelesul de „Ruinenhügel“ - o movilă din(de) ruine[140]
(fig. 10/1). Astfel, în vechiul
Babilon, în mileniul al III-lea î.Chr, termenul de „tell“ era folosit în
sensul în care îl utilizăm noi astăzi. Evident că vechimea sa
este cu mult mai mare decât ne-o indică datele de care dispunem
astăzi, dar este clar că el a fost utilizat cu mai bine de 3000 de
ani înainte de folosirea sa de către arabi. Termenul de „tell“
ca substantiv comun, definind o noţiune arheologică referitoare la
un anumit tip de aşezare, este o „invenţie“ relativ târzie. În dicţionarele
de istorie veche ori manuale de arheologie de dinainte de primul război
modial[141] sau, mai
târziu, din perioada interbelică[142], denumirea de tell fie lipseşte atunci când se fac referiri la Europa, fie
este asociată unor situri în care s-au făcut descoperiri
arheologice în Orient: Tell-el-Amarna, Tell Ahmar, Tell Halâf, Tell Ibrahîm
etc. Parcurgând
dicţionarele engleze întâlnim practic, cu mici nuanţări,
aceeaşi definiţie: „A mound resulting from the accumulation of
debris on long-lived settlement. Tells are normally found only in regions
where buildings were of mudbrick...“[143].
Ea se repetă şi în dicţionarele franceze: „Terme emprunté ŕ
l’arabe et désignant les collines artificielles produites par la
superposition des agglomérations protohistoriques en męme lieu...“[144].
În dicţionarul coordonat de către J. Filip echivalentul în limba
germană pentru „tell“ este „Siedlungshügel“ sau „Wohnhügel“. Acesta se
formează „...nach dem natürlichen oder gewaltsamen Niedergang der
Lehmhütten einer Ansiedlung an demselben Ort wieder neue Behausungen
errichtet wurden u. sich somit immer weitere Siedlungshorizonte bildeten.“[145].
În
dicţionarele arheologice apărute în Bazinul Carpatic nu se putea
oferi, evident, o altă definiţie pentru această noţiune.
Există însă şi uşoare diferenţe, care
reprezintă încercări de a adapta termenul general de „tell“ la
condiţiile specifice fiecărei regiuni. Astfel, în lucrările
din Cehia şi Slovacia situri ca cele de la Nitriansky Hrádok, Tiszalúc,
Tószeg sau Tiszafüred sunt integrate, ca exemple „clasice“, categoriei
„tell“-urilor[146].
Pentru Eugen Comşa „tell“-urile, ca ridicături artificiale de
pământ, apar atât în luncile râurilor cât şi pe marginile
teraselor, situaţie des întâlnită în Câmpia Munteană[147]. Numeroasele
săpături efectuate după cel de-al doilea război mondial
în „tell“-urile preistorice din România sau Ungaria au avut ca rezultat
încercarea specialiştilor, angajaţi în această muncă, de
a caracteriza cât mai precis obiectul investigaţiilor lor. Prezentând
aşezările culturii Gumelniţa, Sebastian Morintz propunea o
definiţie clară şi concisă a acestora: „movilă
formată prin depunerea diferitelor resturi în urma unei locuiri intense
pe o suprafaţă limitată“[148].
N. Kalicz s-a
ocupat îndeaproape de „tell“-urile preistorice din Bazinul Carpatic, fiind
unul dintre puţinii specialişti care
au căutat să definescă cât mai detaliat posibil acest mod de
viaţă. Iniţial, pentru Kalicz caracteristica unui „tell“ era
un strat de cultură având grosimea cuprinsă între 50 şi 150 cm[149].
De aceea, în monografia dedicată bronzului timpuriu din nord-estul
Ungariei au fost înregistrate un număr foarte mare de „tell“-uri ale
culturii Hatvan. Ele s-au format prin acumularea succesivă a resturilor
de locuinţe şi a altor urme ale activităţii cotidiene.
Nivelarea ruinelor unor locuinţe de suprafaţă distruse,
construirea altor case pe acelaşi loc face ca la Tiszaluc să fie
descoperite 11 case în 9 straturi arheologice[150].
Ulterior, discutând despre aşezările neoliticului târziu din
Ungaria, Kalicz abordează succint şi problematica factorilor care
au determinat apariţia „tell“-urilor în sud-estul Europei Centrale[151].
Într-o sinteză asupra neoliticului târziu din zona Tisei, realizată
împreună cu Pál Raczky, „tell“-urile sunt împărţite în
„Genuine tell settlements“ – „tell“-uri propriu-zise şi „tell-like
settlements“ – aşezări de tip „tell“[152].
„Tell“-urile propriu-zise se caracterizează printr-o locuire
intensă a arealului ocupat şi depuneri stratigrafice ce ating 3-4
m. Aşezările de tip „tell“ presupun o locuire mai puţin intensă
şi o stratigrafie nu mai mare de 1 până la 2,5 m. Din această
cauză ele sunt mai plate şi se pot observa cu greu în peisajul
înconjurător. Situl culturii Tisza de la Öcsöd „Kováshalom“, riguros
cercetat de către Raczky, este poate cel mai sugestiv exemplu pentru o
aşezare de tip „tell“ precum şi asupra modului de formare în
Bazinul Carpatic a unor „tell“-uri propriu-zise[153].
Condiţia care stă la baza formării „tell“-urilor este o
arhitectură bazată pe folosirea lutului şi a lemnului şi
o economie ce presupune un mod de viaţă sedentar. O astfel de
definiţie a fost preluată recent şi de către alţi
specialişti[154].
Termenii de „tell“, dar mai ales cel de „aşezare de tip tell“, sunt
acceptaţi în Bazinul Carpatic de către marea majoritate a celor
interesaţi de problematica epocii bronzului[155].
Pentru Bóna
„tell“-ul este o aşezare multistratificată care prin grosimea
straturilor sale iese în evidenţă din relieful relativ plat al
zonei. Creaţie a unei comunităţi sedentare de agricultori,
„tell“-ul ia naştere în urma distrugerii unor case de
suprafaţă realizate din lut şi lemn. Acoperite cu stuf sau
iarbă acestea cad des pradă focului şi noi case sunt ridicate
pe acelaşi loc[156]. János Makkay
analizează în detaliu caracteristicile „tell“-urilor neolitice. Astfel,
ele sunt rezultatul acumulărilor, într-o perioadă îndelungată,
a resturilor unor locuinţe şi a „gunoaielor“ produse de către
om. Apariţia lor este determinată de mediul ambiant şi de
structura socială şi economică a comunităţilor. În
categoria „tell“-urilor sunt încadrate şi acele aşezări care
cunosc o evoluţie de-a lungul mai multor perioade istorice,
fără a fi necesară o continuitate a locuirii[157]. În România, ca şi în Slovacia sau
Jugoslavia de altfel, au existat în ultima vreme preocupări minore
pentru definirea termenului de „tell“, cu toate că au fost cercetate
sistematic destul de multe asemenea monumente[158].
El a fost preluat de la un cercetător la altul cu un înţeles mai
mult sau mai puţin definit. Printre puţinele abordări ale unei
asemenea problematici, este cea a colectivului care investighează
„tell“-ul de la Hârşova. Răspunsul la întrebarea ce este un „tell“,
este destul de simplu: „o movilă artificială realizată în urma
acumulării vestigiilor locuirilor umane succesive“[159].
Ce este, în concluzie, un tell?
În final, doresc
să prezint concluziile la care am ajuns în urma studierii „tell“-urilor
din sud-estul Europei Centrale. Ele sintetizează atât
realităţile arheologice cât şi încercările de abordare
teoretică a acestei problematici. De la bun început
îndrăznesc să afirm că atât termenul de „tell“ cât şi
folosirea lui, cel puţin pentru Bazinul Carpatic, sunt improprii. În
limba română, maghiară, sârbă sau slovacă există
cuvinte care definesc şi ele suficient de clar aceste ridicături
artificiale. Bóna a sintetizat deja termenii utilizaţi în Ungaria pentru
ceea ce noi denumim „tell“-uri. Ei caracterizează extrem de plastic
forma, vechimea, originea etc. movilelor, aşa cum a fost receptată
în cultura populară[160].
Există astfel „Nagyhalom“ (Movila mare), „Laposhalom“ (Movila
plată=joasă), „Öregdomb“ (Movila veche) dar şi „Földvár“
(Cetatea de pământ), „Várdomb“ (Movila cetăţii) ori
„Zsidóhalom“ (Movila evreului). Florin Medeleţ, adunând movilele de
pământ din Banat, nu a ocolit discutarea toponimelor primite de ele în
decursul secolelor[161].
Cele mai frecvente sunt Huncă,
Gomilă şi Movilă, care desemnează „fie o movilă de
pământ artificială sau naturală, fie un tell sau o
fortificaţie“[162].
De ce nu folosim
atunci pentru definirea siturile preistorice având o stratigrafie
complexă unul dintre aceşti termeni „locali“, aşa cum se
procedează de exemplu în Grecia? Explicaţia este simplă. În
primul rând, aşa cum am văzut în capitolul anterior, ea ţine
de însăşi metoda de cercetare arheologică. Folosirea
analogiilor din alte spaţii mai bine cercetate, determină
„importarea“ unei noţiuni pentru a explica ceva ce nu este încă
suficient de clar conturat. Termenul de „tell“ este deci o noţiune
arheologică şi nu are nimic în comun cu cuvântul arab „tall“ sau cu
mult mai vechiul „tillu“. Cu alte cuvinte am putea spune că el este un
„neologism“ arab, introdus în limbajul de specialitate arheologic. Toţi
specialiştii înţeleg acestă noţiune, care este bine
încetăţenită, aşa încât a renunţa la ea ar aduce mai
multe deservicii decât foloase cercetării arheologice. Într-o altă
ordine de idei, noţiunea de „tell“ este un termen comun, sau o denumire
convenţională aşa cum s-a pronunţat A. Jockenhövel[163],
pentru acelaşi fenomen caracteristic în patru ţări şi,
evident, patru limbi diferite din Bazinul Carpatic. De aceea, ca neologism
arheologic el nu mai trebuie citat între ghilimele. Atunci când ne
referim la tell-urile din sud-estul Europei Centrale trebuie să avem în
vedere două înţelesuri: a)
unul, să spunem clasic sau generic, de movilă
artificială realizată prin acumularea de-a lungul timpului a
resturilor activităţilor umane şi b)
un altul, mai special, ce defineşte o noţiune
arheologică referitoare la un anumit tip de habit: aşezare-tell (Tellsiedlung,
Tellsettelment). Ca noţiune
arheologică aplicabilă realităţilor din Bazinul Carpatic,
tell-urile sunt aşezări multistratificate, apărute într-o
zonă geografică specifică, ca urmare a unor condiţii de
mediu favorabile. Ele s-au născut prin acumularea succesivă a
resturilor unor construcţii de suprafaţă de dimensiuni mari,
realizate din lut şi având o structură din lemn. Aceste
construcţii sunt organizate în cadrul aşezării după
principii clare arhitectonice (o anumită ordonare a caselor, uliţe,
străzi) care sunt respectate de-a lungul întregii evoluţii a
acesteia. Existenţa unor fortificaţii, în unele cazuri
impresionante, a unei activităţi economice autarhice, presupun o
organizare socială clar structurată. Creaţie a aceleiaşi
comunităţi, ce locuieşte vreme îndelungată un areal,
tell-urile reprezintă o aşezare centrală, clar
individualizată, înconjurată de aşezări „satelit“ ce
marchează un hinterland bine
definit[164]. În realizarea
catalogului tell-urilor epocii bronzului din Bazinul Carpatic am plecat de la
principiul că ele sunt aşezări multistratificate
caracteristice unei anumite culturi arheologice[165].
În funcţie de numărul nivelurilor arheologice şi de grosimea
stratului de cultură, ele au fost împărţite în tell-uri propriu-zise şi aşezări de tip tell. a)
Tell-uri propriu-zise am considerat
acele aşezări care au cel puţin trei niveluri arheologice[166]
şi/sau o depunere de peste 1 m (fig. 10/2). b)
Aşezările de tip
tell,
din diverse motive, au atins o acumulare stratigrafică de până la 1
m şi/sau conţin cel puţin două niveluri arheologice (fig.
10/3). În cazul în care
nu au fost întreprinse cercetări, dar în literatură am găsit
informaţia, plecând de la forma aşezării şi materialele
arheologice descoperite, privind existenţa unui tell, am preferat
introducerea acestora într-o categorie mai largă cea a aşezărilor având forma unei
movile sau ridicături ce reflectă o continuitate a locuirii (Siedlungshügel, Moundsettlement). Tot acestei
categorii i-am atribuit acele aşezări multistratificate, în care au
fost efectuate săpături arheologice, dar în rapoartele publicate nu
se specifică câte niveluri de cultură au fost identificate. Prin aceasta putem
separa o grupă importantă de aşezări, cu caracteristici
proprii, care se deosebesc net de cele mai multe situri, cu un singur nivel
de cultură, în care au fost identificate doar simple bordee sau
locuinţe semiîngropate, gropi menajere etc. Lipsa unor acumulari
stratigrafice importante se datoreză unui alt mod de viată, ce
presupune o economie specifică, expresie a unui statut inferior
faţă de aşezările-tell.
Pentru a
lămuri problematica noţiunii de tell în Bazinul Carpatic consider
necesar a aduce câteva precizări complementare. Astfel la formarea unor
aşezări multistratificate (Mehrschichtigesiedlungen,
Multilayer settlements) contribuie
uneori şi depunerile acumulate de-a lungul mai multor perioade istorice.
Dacă aceste depuneri nu se constituie în niveluri succesive ce
conţin resturi de la locuinţe de suprafaţă având o
structură din lemn şi lut etc., atunci ele nu reprezintă ca
tip de habitat o aşezare-tell. Cel mai bun exemplu în acest sens îl
găsim la Košice-Barca (fig. 11/2). Anterior tell-ului culturii Otomani
există depuneri din paleolitic (nivelul VI), mesolitic (nivelul V),
cultura Bükk (nivelul IV/3), cultura Tiszapolgár? (nivelul IV/2), cultura
Baden/cultura ceramicii şnurate (nivelul IV/1) şi un nivel ce
reprezintă humusul din epoca bronzului (nivelul III). Ulterior
celor şase niveluri ale culturii
Otomani (nivelurile II/2, II/1b, II/1a, I/3, I/2 şi I/1) au fost
identificate urme ale culturii Piliny, Gáva, din perioada Latčne şi cea
medievală[167]. În acest caz, dar şi în altele
asemănătoare, avem de-a face cu simple aşezări utilizând
acelaşi spaţiu pe care anterior sau ulterior s-a format o
aşezare-tell Otomani. În unele
situaţii cum este la Berettyóújfalu
„Herpály-Földvár=Herpályidomb“[168]
(fig. 11/1) sau Esztár „Fenyvespart=Fenyesdomb“[169]
pe acelaşi loc s-au constituit atât aşezări-tell neolitice cât
şi aşezări-tell din epoca bronzului. La Baracs „Földvár=Botyánsánc“[170],
Bölcske „Vörösgyűrű=Vörösgyír“[171],
Dunaföldvár „Kálvária=Öreghegy“[172],
Dunaújváros „Dunapentele-Koziderpadlás“[173],
Százhalombatta „Földvár=Téglagyvár“[174]
(fig. 10/3) etc. aşezări-tell aparţinând culturii Nagyrév sunt
urmate, mai mult sau mai puţin nemijlocit, de aşezări-tell caracteristice
culturii Vatya. În alte cazuri, aşezări-tell ale culturii Hatvan
sunt continuate de aşezări-tell ale culturii Vatya (Gomba „Várhegy“[175]),
Füzesabony-Otomani (Jászdózsa „Kápolnahalom“[176],
Včelince „Lászlófala“[177])
sau Maďarovce (Malé Kosihy „Törökdomb“[178]).
Cea mai complexă situaţie rămâne cea de la Tószeg
„Laposhalom“, unde practic avem de-a face din punct de vedere cultural cu
trei aşezări-tell: Nagyrév, Hatvan şi Füzesabony[179]
(fig. 11/3). Se poate pune
întrebarea există tell-uri de epocă Latčne, romană sau din
Evul Mediu? Dacă suntem consecvenţi cu definiţia pe care am
propus-o mai sus atunci răspunsul este afirmativ. În literatura de
specialitate arheologică asemenea aşezări nu au fost însă
identificate cu tell-uri. Pentru aceste perioade de timp există
noţiuni clare ca aceea de sat, oraş, castru sau cetate care
definesc ceea ce preistoricienii denumesc tell-uri. De aceea, noţiunea
de tell a fost aplicată, în Bazinul Carpatic, numai pentru perioada
preistorică. Depuneri
succesive, ce presupun chiar amenajarea unor vetre şi niveluri de
călcare de consistenţa unor podele, există şi în unele
peşteri[180].
Putem considera peşterile multistratificate cu urme de locuire succesive
preistorice ca fiind tell-uri? Răspunsul este negativ deoarece
peştera în sine constituie un tip de aşezare cu caracteristici
proprii[181]. Cu
siguranţă se mai pot aduce unele observaţii de conţinut
la această definiţie a tell-urilor din Bazinul Carpatic, ele nu pot
fi însă precizate decât în urma unei analize de detaliu a sistemului
aşezărilor ce îndeplinesc caracteristicile unui tell[182].
Sintetizând, însă, datele de care dispunem astăzi pentru
aşezările multistratificate aparţinând perioadei timpurii
şi mijlocii a epocii bronzului, mi-am propus să ofer doar cadrul
formal de la care trebuie plecat într-o asemenea abordare. Berlin, martie 2002 Bibliografie
|
