|
Cuprins
|
PRELEGERI DE
ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ
I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA
ŞI ORIENTUL APROPIAT
Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN
MARIAN ŢIPLIC
- pentru uzul învăţământului de zi
şi I.D.D. - © copyright: 2004
OAMENII NORDULUI
Scriitorii antici numeau Scandinavia (Scandza,
Scandinavia) atât Penisula Scandinavică, cât şi insulele vecine.
Populaţiile din aceste regiuni ale continentului au intrat în istoria
Europei odată cu migraţia lor violentă din secolul al IX-lea,
fiind numiţi de cele mai multe ori normanzi, vikingi sau varegi.
Fărâmiţaţi în mai multe triburi, oamenii nordului, erau o
populaţie germanică înrudită cu cea a anglilor, saxonilor
şi iuţilor, vorbind o limbă foarte asemănătoare, cu
obiceiuri şi religie comună. Diferenţierea lor din marea
masă a popoarelor germanice şi formarea unor uniuni de triburi va
sta la baza viitoarelor popoare danez, suedez şi norvegian.
Inscripţiile runice din secolele al VIII-lea şi al X-lea, care au
fost găsite în locuri situate la mare depărtare unul de altul în
fiecare dintre cele trei ţări scandinave, demonstrează că
aveau aceeaşi limbă. Limba vorbită era diferită,
fără îndoială, de limba scrisă şi era inevitabil
să existe dialecte ale limbii vorbite, dar acestea erau diferenţe
normale care se găsesc în orice limbă dinamică. Limba
nordică primitivă (vox danica) era încă folosită de
aceste popoare nordice la începutul epocii vikingilor. De asemenea, în
privinţa artei, istoricii de artă încearcă să ne
îmbogăţească cunoştinţele despre arta vikingilor
şi deosebesc şase stiluri diferite, legate fără
îndoială, de arta germanică timpurie; influenţată şi
la rândul său influenţând arta irlandeză, anglo-saxonă
şi carolingiană, arta vikingă era o artă aplicată,
decelabilă în principal la obiecte din lemn şi din piatră
şi, în mai mică măsură, la cele din metal.
Asemenea altor aspecte ale istoriei oamenilor
nordului, însăşi originea denumirii lor nu este încă pe deplin
lămurită. Francii i-au numit, potrivit locului de origine, normani, iar anglo-saxonii dani, dat fiindcă au avut de a
face mai cu seamă cu locuitorii pământurilor daneze. Cronicile germane
folosesc denumirea de ascomani,
adică oameni ai frasinului, deoarece acest lemn era folosit pe
scară largă la construcţia corăbiilor. Irlandezii i-au
numit gall (străini) sau lochlannach (nordici). Dar denumirea
cea mai semnificativă, datorită faptului că şi-o
atribuiau înşişi oamenii nordului, fiind mult mai
răspândită chiar în propriile lor saga, este aceea de vikingi. Originea acestei denumiri are
mai multe interpretări, cea mai larg răspândită fiind aceea
după care provine de la cuvântul nordic kvik, ce înseamnă fiord. O
alta este de origine anglo-saxonă şi pune accent pe
preocupările militare ale oamenilor nordului, deoarece cuvântul wik, derivă din latinescul vicus
(tabără). Pe măsură ce s-au răspândit pe teritorii
din afara Scandinaviei, oamenii nordulu au primit şi alte denumiri.
Astfel, în Rusia veche, vikingii suedezi au fost numiţi varegik. Vikingii ce s-au aşezat
în Normandia, pe teritoriul franc, sunt menţionaţi în izvoarele
vremii ca normanzi.
În privinţa periodizării istoriei
acestor popoare, istoriografia străină actuală admite că
perioada vikingă are două etape principale: perioada Vendel (sec.
VII-IX), denumire dată după numele localităţii din
Uppland (Suedia), unde s-au făcut importante descoperiri arheologice
şi perioada clasică (sec. IX-XI).
Organizarea socială. Primele triburi cunoscute încă din primele
secole ale mileniului I sunt cele numite Goetar şi Svear, din centrul
Suediei, din zona lacurilor Vendel şi Vetter. Se pare că prin
secolul al V-lea, unele grupuri de germanici ce locuiau în părţile
nord-vestice ale Europei au luat drumul nordului, aşezându-se pe coasta
de apus a Peninsulei Scandinavice, de unde i-au alungat pe laponi. În lumina
arheologiei, populaţiile nordice nu par atât de izolate, numeroase
descoperiri atestând o intensă activitate de schimb comercial cu
civilizaţiile Europei meridionale. Chihlimbarul, principalul produs de
schimb al normanzilor, se întâlneşte în piramidele egiptene, mormintele
greceşti şi romane, iar piese de lux ale atelierelor greco-romane
apar în Scandinavia.
La începutul evului mediu triburile scandinavice
trec treptat de la organizarea în obşti gentilice la organizarea în
obşti teritoriale, săteşti. În cadrul acesteia un rol tot mai
mare a revenit cetei cu care căpetenia militară împărţea
prada acaparată în timpul incursiunilor de jaf. Procesul de
destrămare a relaţiilor gentilice şi de formare a
relaţiilor feudale a fost tardiv, lung şi neuniform, având loc,
succesiv, în Danemarca (din secolul al IX-lea), în Norvegia şi Suedia
(din secolul al X-lea). Paralel cu o categorie numeroasă a
ţăranilor liberi şi a micilor proprietari, s-au format şi
proprietari de domenii laici şi, pe măsura creştinării,
şi ecleziastici, odată cu aceştia apărând şi starea
de dependenţă a unui număr tot mai mare de ţărani.
Restructurările care au avut loc în cadrul societăţii vikinge
până în secolul al IX-lea au determinat accentuarea tensiunilor şi
conflictelor în cadrul acesteia. Este de remarcat că denumirea
adunării poporului - thing -,
forul social suprem în comunităţile vikinge, vine de la un cuvânt
care înseamnă judecată, funcţia sa principală fiind mai
ales de instanţă judecătorească superioară. Din thing făceau parte toţi bărbaţii liberi în stare
să poarte arme. Paralel a existat şi un sfat al nobilimii ce a avut
în prima fază a democraţiei militare, atribuţii destul de
restrânse, dar care, pe măsură ce această categorie
socială şi-a extins puterea, s-a suprapus tot mai mult
autorităţii thing-ului. În preajma perioadei clasice a istoriei
vikingilor categoriile sociale ale societăţii erau pe deplin
constituite, fiind vorba despre: şef militar / rege, jarli (nobili), oameni liberi, sclavi
eliberaţi şi thralli (sclavi).
Într-o societate cu o stratificare socială
şi cu aşezări răzleţe este de aşteptat să
nu întâlnim un sistem de legi aplicabil uniform întregii regiuni, ci mai
degrabă o serie de aspecte zonale şi regionale ale unor structuri
legislative comune, derivate din religia comună întregii populaţii
ce locuia în Peninsula Scandinavică. Sistemul de legi care guverna
această societate ne este cunoscut mai ales din colecţiile de
coduri de mai târziu şi în general putem presupune o schemă general
răspândită pe baza unui schelet comun, diferenţierile fiind
date de partea procedurală sau de nivelul pedepselor acordate.
Formarea relaţiilor feudale a fost
urmată, în domeniul organizării politice, de constituirea statului,
iar în domeniul spiritual de adoptarea creştinismului. Regalitatea a
evoluat de la cea de tip tribal la regalitatea aflată în fruntea unui
stat unificat, în Danemarca (prima jumătate a secolului al IX-lea),
Norvegia şi Suedia (ultimele decenii ale secolului al X-lea - primele
decenii ale secolului al XI-lea).
Viaţa religioasă. La popoarele din nordul Europei străvechile
credinţe şi practici religioase s-au menţinut până în
secolul al X-lea. Cele mai bogate informaţii asupra religiei ni le
furnizează tradiţiile literare păstrate nealterat în Islanda,
unde creştinismul a pătruns târziu (în jurul anului 1000).
Panteonul zeilor în religia scandinavilor era populat de zeităţi
antropomorfe, fiecare cu propriul său simbol, fiind
împărţiţi în două grupuri distincte, veneraţi de o
categorie socială sau alta şi anume: Asii, zeii aristocraţiei războinicilor şi Wanii, divinităţile
agricultorilor şi păstorilor, ai fecundităţii şi
fertilităţii, protectorii păcii şi ai bogăţiei.
Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asilor,
era Odin, având ca simbol o suliţă; la origine zeul furtunilor,
Odin era în primul rând zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa
formată din luptătorii cei mai aprigi şi era singura
divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.. Tot el stabilea care
dintre războinici vor fi conduşi de fecioarele războinice (walkirii) în Walhalla- locul celor
căzuţi pe câmpul de luptă. Al doilea zeu, foarte popular, era
Thor, zeu al tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie
binefăcătoare recoltelor, reprezentat cu un ciocan, uneori în
asociaţie cu un topor. Alături de aceste zeităţi panteonul
era completat de numeroşi alţi zei principali (Frey, zeul
fertilităţii, Logi, zeul focului, s.a.) şi secundari.
În legendele mitologice scandinave un rol
important îl deţin şi uriaşii, stăpânitorii cei dintâi ai
pământului, ai căror primi urmaşi sunt zeii. Uriaşii erau
înzestraţi cu darul înţelepciunii; de aceea uneori erau
consultaţi de zei - cu care se aflau deseori în conflict.
Ca acte de cult scandinavii cunoşteau
rugăciunile, formulele magice cântate (baldr), ofrandele şi
sacrificiile sângeroase. Practicau toate felurile de magie; îndeosebi magia
imitativă era la baza riturilor de fecunditate şi fertilitate.
Ospăţul ritual era momentul religios esenţial al ceremoniei
sacrificiului: Toţi cei care luau
parte se credea că absorb şi asimilează misterioasa
influenţă divină de care era pătrunsă carnea
animalului sacrificat....
La faimosul templu din Uppsala se celebrau sacrificii - în timpul
echinocţiului de primăvară - timp de nouă zile; în
fiecare din aceste zile era sacrificat un om, plus şapte animale.
Locurile unde se oficiau actele de cult erau diferite: pe vârfuri de
munţi, pe culmi de dealuri, în dumbrăvi, etc. Spre deosebire de
alte triburi germanice, scandinavii şi-au construit şi clădiri
speciale consacrate actelor de cult, atestate şi de legendele islandeze,
clădiri rectangulare de lemn de dimensiuni mari - 30 m lungime, 15 m
lăţime.
La nivelul cel mai înalt - uniuni de triburi, regate barbare -
atribuţiile sacerdotale care priveau interesele statului sau tribului
erau exercitate de rege sau căpetenia tribului. Astfel regele sviarilor (Suedia)
răspundea de organizarea ceremoniilor solemne care aveau loc la marele
templu din Uppsala.
Creştinarea popoarelor nordului. Creştinarea popoarelor scandinave face parte
din a treia etapă de creştinare ce caracterizează
misionarismul latin în Evul Mediu timpuriu şi care din punct de vedere
cronologic este foarte apropiată de cumpăna mileniilor I-II.
Creştinarea nordului Europei a pornit de pe meleaguri germane, din
centrul arhiepiscopal de la Hamburg şi în răstimpul a cca. 50 de
ani cele trei state scandinave au trecut la creştinismul de rit latin.
Adoptarea creştinismului în ritul bisericii romane a consacrat formarea
relaţiilor feudale şi a statului, a conferit clerului un important
rol social-politic şi religios-cultural şi a uşurat intrarea
ţărilor nordice în comunitatea ţărilor europene
creştine.
Migraţiile popoarelor nordului
Secolele IX-X se caracterizează printr-un
nou tip de incursiuni ale populaţiilor aflate la graniţele Europei
creştine. Cea mai mare parte a continentului european s-a văzut
confruntată cu acţiunile multiforme ale scandinavilor, care
practică, de la Volga până la Atlantic, în aceeaşi
măsură pirateria şi jaful, marele comerţ maritim şi
terestru, mercenariatul în solda conducătorilor şi colonizarea, cu
scopul stabilizării lor durabile. Această ultimă mişcare
de populaţii, căreia nu trebuie să-i vedem doar aspectele
negative, căci pune în evidenţă noile forţe ce apar în
Europa nordică, e însoţită, în secolul al IX-lea, de
instalarea ultimului popor care a reuşit să ajungă până
în inima Europei: maghiarii. Reprezentând ultimul val al migraţiei
popoarelor în Europa apuseană, expansiunea scandinavă a curpins un
spaţiu amplu, marcând imense transformări atât în sânul
societăţii migratorilor, cât şi în dezvoltarea ulterioară
a vieţii social-politice a continentului.
Migraţiile maritime ale germanilor nordici
sunt iniţiate de heruli, care - anticipându-i pe vikingi - în secolul al
III-lea ajung la Marea de Azov, în zona Bosforului, în Asia Mică,
pustiind şi coastele Mării Egee. În vest, invaziile lor sunt notate
în Gallia şi pe coasta cantabrică, pentru ca apoi chiar din secolul
al VI-lea numele lor să dispară din istorie. Scandinavii au fost
amestecaţi cu triburile germanice în tot timpul perioadei migraţiilor
din secolele V-VI. Mai apoi, însă, până în secolul al VIII-lea,
lumea scandinavă rămâne izolată, neîntreţinând raporturi
decât cu popoarele vecine: frizonii, anglo-saxonii şi celţii din
Irlanda. Dar cele mai cunoscute şi mai devastatoare migraţii pentru
Europa occidentală în ultimele secole ale mileniului I, care au avut
consecinţe importante pentru istoria Evului Mediu, au fost cele ale
scandinavilor din secolele IX-X.
Nu există prea multe informaţii cu
privire la motivele care au împins aceste popoare de războinici şi
marinari să se angajeze în expediţii care îi vor conduce în toate
părţile Europei, chiar şi în America. Unul ar putea fi
atracţia prăzii, dar de ce la acel moment anume? Suprapopularea
relativă conducând la conflicte sociale şi politice; dar care a
fost punctul de plecare al acestor răsturnări de conjunctură
demografică? O încălzire a climei, poate, permiţând munca
câmpului în zone până atunci sterile? Cert este că între
sfârşitul secolului al VIII-lea şi mjlocul secolului al IX-lea,
popoarele scfandiave intră în istorie în modul cel mai violent cu
putinţă. Între cauzalităţile principale ce determină
punerea în mişcare a oamenilor nordului, se reîntâlneasc unele cauze
generale ce au determinat declanşarea marii migraţii a popoarelor
germanice în Europa, dar şi unele aspecte specifice, determinate de
situaţia deosebită geografică, demografică, socială
şi economică în care se afla nordul continentului european.
Mobilitatea şi caracterul războinic
sunt trăsături comune tuturor popoarelor aflate în perioada de
sfârşit a democraţiei militare, dar adâncirea acestor
caracteristici, o dată cu închegarea primelor formaţiuni statale,
în care războiul de jaf şi pirateria devin principala sursă de
venit, sunt specifice pentru societatea vikingă. Creşterea
demografică este din nou o caracteristică universală în
determinismul mişcărilor de populaţii, dar în ţările
nordice această creştere demografică este completată de
condiţiile geo-climatice deosebit de aspre şi implicit a unei
agriculturi puţin productive şi pe suprafeţe foarte restrânse.
Tendinţa de permanentizare a
războiului, venită din partea nou formatei aristocraţii
militare şi atragerea în cete militare a surplusului demografic masculin
sunt de asemenea comune tuturor populaţilor germanice, particularitatea
nordică fiind constituită de dorinţa de acaparare a unei averi
cât mai mari în termen cât mai scurt. Unul din factorii cu specific nordic îl
constituie dezvoltarea deosebită a navigaţiei, care a permis
vikingilor să fie pentru mai bine de două secole stăpânii
absoluţi ai mărilor şi să poată intreprinde
expediţii maritime nestingheriţi. Deci incursiunile vikingilor,
efectuate în general pe mare şi pe marile fluvii, au fost posibile la o
asemenea scară datorită perfecţionării construcţiei
corăbiilor lor rapide, sigure şi de mari dimensiuni şi
datorită renunţării la cabotinaj, adică navigaţia în
paralel cu ţărmul şi în permanent contact vizual cu acesta.
Navigaţia în larg a devenit posibilă deoarece ei au
invăţat să se orienteze pe mare cu mijloace simple dar sigure,
cu mult înainte de apariţia busolei. Săpăturile arheologice
din ultimii 100 de ani au scos la iveală o serie de corăbii
vikinge. Exemplele clasice sunt: corabia Tune, construită la
sfârşitul secolului al IX-lea, dezgropată în 1867 dintr-un tumul
găsit în partea de est a Oslofjord-ului; corabia Gockstad, datată
în aceeaşi perioadă şi descoperită tot în regiunea
Oslofjord-ului şi corabia Oseberg, găsită în partea de vest a
aceluiaşi fiord. Toate aceste corăbii erau corăbii funerare al
căror scop era de a grăbi plecarea în lumea cealaltă. Un text
din Beowulf vorbeşte despre o astfel de corabie funerară a unui
şef militar şi deşi nu se vorbeşte despre o înmormântare
în tumul, este vorba clar de un ritual specific pentru înmormântarea şefilor
militari.
Europa estică şi varegii. Invaziile în direcţia estică au fost
opera suedezilor - care din secolul al VIII-lea era un stat unitar şi
puternic - cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din
categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întâlniţi
încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei
urcă cursul fluviilor şi lacurilor Câmpiei Ruse, ducându-şi
bărcile pe interfluvii, până la Nipru şi Marea Neagră,
schimbând aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind
uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor
oraşelor slave presărate în drumul lor : Novgorod, Smolensk, Kiev.
Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (Drumul mare de la varegi la greci) trecea prin golful finic, pe
Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, râul Lovat, mai departe pe Nipru
până la Marea Neagră. Tradiţiile lor afirmă că
fondatorii oraşelor-state sau cnezate Novgorod şi Kiev (862) au
fost scandinavi dintre cei care se numeau varegi sau rus,
conduşi de Rurik. Teoria normandistă
bazată pe aceste tradiţii nu este acceptată de istoriografia
rusă, deşi, după cum am văzut, cronica lui Nestor
consemnează şi ea existenţa acestor "navigatori",
veniţi la chemarea populaţiilor slave din acele teritorii. Urmele
aşezărilor varege în Rusia datează îndeosebi din secolul al
X-lea, iar în secolul următor au stabilit legături comerciale
intense cu bulgarii, arabii şi bizantinii.
Cronicarii arabi (Ibn Rustan - sec. X) îi descriu
pe varegi ca fiind foarte îngrijiţi în îmbrăcăminte şi
foarte ospitalieri cu străinii. Deţineau controlul absolut de-a
lungul regiunii Niprului, regiune ameninţată continuu de atacurile
pecenegilor. Cnezii din Novgorod şi Kiev întreţineau raporturi
foarte strânse cu regii varegi şi în baza acestor bune relaţii au
avut loc colonizări ale populaţiei varege în teritoriile slave;
timp de aproape două secole pe teritoriul Rusiei
desfăşurându-se procesul de asimilare a varegilor de către
populaţia locală, - prin căsătorii mixte, concubinaj, adoptarea
limbii, a credinţelor religioase şi a obiceiurilor slavilor.
Descoperirea Islandei, Groenlandei
şi a continentului american.
Norvegienii, datorită şi poziţiei geografice a teritoriilor
lor şi-au îndreptat atenţia spre vest şi nord-vest peste
Atlantic, ei fiind cu precădere marinari de cursă lungă
şi colonizatori în teritorii sălbatice. În secolul al VIII-lea
ajung pe coastele Angleie şi Scoţiei, instalându-se în insulele
Shetland sau în Orcade, ca şi în Irlanda unde întemeiază mici
regate de coastă. Trecerea vikingilor de la o insulă la alta în
secolul al IX-lea a fost aproape inevitabilă, Shetlandul fiind colonizat
iar Irlanda nemaiprezentând interes, ei au pornit spre vest, spre teritoriile
de care se ştia că se află acolo din relatările
călugărului Dicuil (cca. 825), geograf irlandez din secolul al
IX-lea, care consemnează stabilirea pustnicilor creştini irlandezi
în Insulele Feroe şi vizita pe care aceştia au făcurt-o pe un
teritoriu aflat la vest de insule. Colonizarea insulelor a început mai ales
după ce regele Harald Păr Frumos, în urma unui război
îndelungat (860-8702) a unificat Norvegia sub autoritatea sa. Cei care nu au
vrut să i se supună şi-au părăsit teritoriile
şi s-au deplasat spre vest în căutarea a noi posesiuni.
Colonizarea insulelor Feroe a creat o bază
de pornire pentru expediţiile ce urmau să plece peste Atlantic în
direcţia nord-vest. Odată cu noii colonişti a început şi
creştinarea acestor teritorii, fenomen care se produce în timpul regelui
Olaf, aproximativ în anul 1000. Pornind din aceste insule o expediţie
vikingă a descoperit Islanda (Ţara de Gheaţă),
numită aşa deoarece exploratorii au iernat pe această
insulă şi au fost impresionaţi de asprimea acestui anotimp.
În jurul anului 920, normandul Gunnbjorn, care se
îndrepta spre Islanda, a fost aruncat de furtună departe spre apus şi a descoperit o serie de insule
mici, denumite într-o legendă islandeză insuliţele de coastă Gunnbjorn. Dincolo de aceste
insule se vedea un pământ muntos acoperit de zăpadă şi
gheaţă, dar apropierea de el a fost imposibilă din cauza
gheţarilor. În această perioadă Erik cel Roşu, fiind
surghiunit pe trei ani din Norvegia, a plecat cu câţiva oameni să
caute acest teritoriu vestic. După o serie de încercări
nereuşite, Erik a pornit de-a lungul coastei de sud-vest, parcurgând
aproape 650 de km, până a atins extremitatea sudică a
pământului pe care l-a cercetat. Stabilit pe această coastă,
timp de doi ani a căutat o zonă spre interiorul insulei,
apărată de vânturile reci şi datorită contrastului pe
care o astfel de regiune plină de verdeaţă îl dădea în
comparaţie cu albul gheţurilor, Erik a denumit insula Groenlanda - Pământul Verde.
Începând din anul 985 Erik a demarat colonizarea teriroriilor Groenlandei
şi în cursul secolelor X-XI, pornind de pe ţărmul de sud,
vikingii s-au răspândit de-a lungul litoralului apusean până la
cercul polar de nord.
În jurul anului 987, aflându-se în drum spre
Groenlanda, navigatorul islandez Bjarne s-a rătăcit din cauza
ceţii, navigând mai multe zile într-o direcţie necunoscută,
până când a apărut în faţa s-a un ţinut deluros, acoperit
de păduri dese şi mergând spre nordul acestui teritoriu a ajuns
după zece zile în Groenlanda. Povestirile despre acest pământ au
trezit interesul lui Leif cel fericit, fiul lui Erik cel Roşu, deoarece
în Groenlanda nu existau păduri aproape deloc şi coloniştii
aveau mare nevoie de lemn. În jurul anului 1000, Leif a plecat spre sud
şi, după un drum lung, a descoperit un pământ nelocuit,
fără păduri şi acoperit cu uriaşe stânci netede. Leif
l-a numit Helluland (Ţara
pietroasă), aceasta fiind sau ţărmul nordic al insulei Terra
Nova, sau ţărmul de est al peninsulei Labrador, conform opiniilor
istoricilor sovietici, dar majoritatea cercetătorilor atribuie
această denumire insulei Baffin. Continuând să navigheze spre sud,
Leif a zărit peste câteva zile o coastă acoperită de o
pădure deasă, a debarcat acolo şi a denumit teritoriul Markland (Ţara
păduroasă) şi aceasta poate fi peninsula Labrador, care mai
păstrează mari zone împădurite şi numeroase bancuri de
nisip ca şi în vremea vikingilor. După alte două zile corabia
a ancorat la gura unui râu pe malurile căruia creştea din
abundenţă viţă de vie sălbatică, teritoriul
fiind denumit Vinland (Ţara
vinului). Vikingii au construit aici case de lemn şi au aşteptat
trecerea iernii, care li s-a părut extrem de blândă şi cu zile
neobişnuit de lungi. După toate indiciile, istoricii recunosc în
unanimitate că locul ultimei debarcări a lui Leif a fost o
porţiune de pe litoralul nord-estic al Americii de Nord în dreptul paralelei
de 400.
Călătoriile lui Erik cel Roşu
şi Leif cel Fericit n-au influenţat câtuşi de puţin
marile descoperiri de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul
secolului al XVI-lea în vestul oceanului Atlantic, dar aceste
călătorii au avut înrâurire asupra descoperirilor făcute mai
târziu de englezi, la sfârşitul secolului al XVI-lea, la vest de
Groenlanda, în căutarea drumului de nord-vest între oceanul Atlantic
şi oceanul Pacific.
Danezii sunt, însă, cei care sub denumirea
generică şi improprie de normanzi, vor face să se
vorbească despre ei în Europa secolelor al IX-lea şi al X-lea.
Războinici de temut şi jefuitori, ei apar în Anglia şi în
Galia în prima jumătate a secolului al IX-lea, prădând şi
incendiind mănăstiri şi oraşe - Quentovic în 842, Nantes
în 843, Bordeaux în 844, Hamburg în 845 etc.- instalându-şi taberele la
gurile fluviilor, pentru ca, de acolo, să-şi îndesească
raidurile în interior şi să impună puterilor locale şi
suveranilor plata unui greu tribut, Danegeld,
apoi concesionarea unor vaste teritorii.
Atacul danezilor asupra teritoriilor france a
fost consemnat de Alcuin, sfetnicul englez al lui Carol cel Mare. Organizarea
militară a francilor nu era concepută în vederea
apărării, Carol Martel şi Carol cel Mare au creat o organizare
militară ofensivă, nevoia lor de apărare limitându-se la
mărcile de graniţă. Abia Carol cel Pleşuv ia
iniţiativa de a construi un sistem defensiv împotriva acestor
năvălitori şi în principal strategia sa defensivă se baza
pe fortificarea podurilor, pentru a bloca cele mai importante fluvii (Sena,
Marna, Oise). Nu se cunosc prea multe despre natura acestor poduri
fortificate, cu excepţia faptului că urmau să fie plasate la
coturile strategice ale fluviilor şi că era nevoie de piatră
şi lemn, iar la fiecare cap al podului urmau să fie construite
forturi. Această activitate s-a desfăşurat extrem de lent
astfel că nu au oferit apărarea constantă, regele fiind
obligat să plătească Danegeld-ul. Explicaţia acestui
fenomen rezidă, poate, şi în faptul că probleme cele mai
importante ale lui Carol cel Pleşuv erau ameniţările din
partea bretonilor, aquitanilor şi provensalilor.
Dezmembrarea ulterioară a imperiului,
odată unit, al lui Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios, prin
împărţirea din 876, a accelerat procesul de fărâmiţare
care începuse încă din timpul lui Carol cel Pleşuv. În anul 880, în
faţa atacurilor masive din acel deceniu, rareori se mai cerea sau se mai
aştepta permisiunea din partea regelui pentru a întări
apărarea regatului, deoarece aceasta nu mai exista, ea fiind
organizată doar pe plan local. Din acel moment, mai ales în nord
conţii şi episcopii, fără a întâmpina vreo opoziţie
din partea slabilor monarhi carolingieni, au fost cei care au organizat
apărarea locală.
Puţin câte puţin, loviturilor
devastatoare li se substituie colonizarea prelungită. În Anglia o
armată daneză se instalează în Northumbria în 876 şi,
repede, constituie, în jurul Yorkului, un adevărat regat. Acesta va
dispare în 954, dar la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul
secolului al XI-lea, noi cuceritori danezi, Harald Dinte-Albastru, Sven
Barbă-Despicată şi Knut cel Mare ocupă Anglia, dominând asupra unui vast imperiu
care conţine şi cea mai mare parte a Scandinaviei. În Francia,
singurul stat normand care n-a avut o existenţă efemeră este
cel constituit în 911 în jurul lui Rollon, care a obţinut prin tratatul
de la Saint-Clair-sur-Epte, semnat de regele Carol cel Simplu, regiunile din
jurul Senei de Jos, care vor deveni Normandia.
În secolele IX-XI popoarele nordice au
deţinut un însemnat rol în istoria universală; prin
explorările lor au contribuit la o mai bună cunoaştere a zonei
nordice a Oceanului Atlantic; prin incursiunile şi cuceririle lor au
accelerat procesul de feudalizare în Occident, de unificare statală, ca
în Britania anglo-saxonă, de stimulare a întemeierii statului, ca în
statul vechi rus sau de proprie construcţie statală, ca
principatele normande, iar apoi regatul normand din Italia meridională.
|
