|
PRELEGERI DE
ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA ŞI ORIENTUL APROPIAT Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN
MARIAN ŢIPLIC - pentru uzul învăţământului de zi
şi I.D.D. - © copyright: 2004 Prelucrare
Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural
Transilvanean în Context
European (IPTCE)
EVUL MEDIU. PROBLEME DE TERMINOLOGIE ŞI
PERIODIZARE Analizarea şi studierea unei epoci istorice,
indiferent care ar fi aceasta, implică în primul rând definirea
respectivei epoci, a terminologiei şi denumirii acesteia precum şi
delimitarea sa cronologică în raport cu epocile precedente şi cu
cele ce o succed în fluxul de ansamblu al istoriei generale. Termenul de Ev Mediu, prin care se defineşte
epoca ce ne propunem să o abordăm şi din care au fost derivate
şi denumirile de "Epoca medievală", "relaţii
medievale", "structuri medievale", etc., chiar cel de
"orânduirea medievală", nu este altceva decât o născocire
a curentului cultural al umanismului, care la rândul său este o
manifestare a Renaşterii şi care în acest fel vroia să
întreţină sentimentele de distanţare faţă de
trecutul nemijlocit şi să sublinieze ataşamentul
faţă de trecutul mai îndepărtat al antichităţii
clasice atât de elogiate de renascentişti. Redescoperirea valorilor
culturii antice şi strădaniile de reînviere a acestora i-au
făcut pe erudiţii umanişti să considere perioada de timp
scursă între sfârşitul Antichităţii şi
Renaştere ca pe o etapă regretabilă în istoria omenirii, ce nu
a reprezentat în opinia lor decât o epocă de tranziţie, un "ev
de mijloc", între cele două repere abordate, ce se căuta a fi
astfel unite printr-o cât mai evidentă continuitate. Reforma religioasă din Evul Mediu târziu a
întărit şi mai mult sentimentul de înstrăinare şi de
nonvaloare a acestei perioade, dominate în Occident de atotputernica
biserică romano-catolică, considerată exponentul şi
susţinătorul de bază a relaţiilor medievale atât de
detestate. Astfel prin predicile exponenţilor Reformei, acest sentiment
creat de un cerc de erudiţi şi-a făcut intrarea în
mentalitatea maselor. Termenul de ev mediu este menţionat pentru
prima dată, prin termenul latin "media tempestas", de episcopul
Ciovanni Andrea Bussi din Abria, deja în anul 1496 pentru ca pe foaia de
titlu a unei cărţi editate de Heerwegen la Basel în anul 1531,
să fie folosit apoi termenul de "medium tempus". Astfel,
deşi, se pare că de la mijlocul secolului al XVI-lea termenul se
încetăţenise, până la receptarea şi impunerea sa
definitivă va mai trece o bună perioadă de timp, căci în
general istoriografia se afla încă în derută în ceea ce privea
periodizarea istoriei în ansamblu. Istoricii continuau să vadă
încă istoria umană ca pe o succesiune a patru monarhii universale
după modelul cronicii lui Suplicius Severus. Această periodizare
era îmbrăţişată mai ales de istoricii bisericii
cărora în acest fel li se confirmau prezicerile profetului Daniel
şi ale Apostolului Pavel, conform cărora după cea de-a patra
împărăţie ar urma sfârşitul lumii, apocalipsa. Cel de-al
patrulea imperiu era considerat cel roman, un motiv în plus pentru a se spera
în refacerea acestuia în plan spiritual prin Renaştere sau în
continuitatea Imperiului Roman clasic prin Imperiul Romano-German în plan
politic şi pentru a considera Evul Mediu doar ca pe o perioadă de
tranziţie. Prima istorie a acestei perioade este scrisă
în anul 1688 de către Christophor Cellarius (Keller), care
întocmeşte cel dintâi compendiu de istorie universală, un manual în
trei volume pentru învăţarea istoriei, în cadrul căruia, cel
de-al doilea volum se intitula "Istoria
medii aevii" şi a văzut lumina tiparului la Jena, pe
vremea când Cellarius era rector şcolar la Zeitz. Autorul acestei opere
moare în anul 1707 ca profesor al Universităţii din Halle iar
periodizarea istoriei propuse de el avea să fie repede receptată
şi să marcheze concepţia unor generaţii întregi de
istorici. Cellarius delimita cronologic Evul Mediu prin domnia lui Constantin
cel Mare la limita inferioară şi prin căderea
Constantinopolului la limita superioară. In acest fel se urmărea ca
începutul şi sfârşitul Evului Mediu să fie legate teritorial
şi evenimenţial, Constantin cel Mare fiind primul împărat
roman ce a acceptat practicarea creştinismului ca religie oficială
- religie ce a marcat evident din punct de vedere spiritual perioada
medievală - şi în acelaşi timp întemeietorul
Constantinopolului, noua capitală a imperiului. În acest fel se
împăca desigur şi concepţia renascentistă de
continuitate, Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Bizantin
fiind considerate continuatoare directe ale Imperiului Roman clasic şi
ale culturii antice. Dacă Cellarius urmăreşte pentru
delimitarea Evului Mediu evenimente care să asigure continuitatea dintre
Antichitate şi Renaştere, un alt istoric de marcă al vremii,
G. Horn din Leiden caută să definească aceleaşi limite
cronologice prin evenimente de discontinuitate. El consideră anul detronării
lui Romulus Augustus de către schirul Odoacru şi ca atare al
desfiinţării Imperiului Roman de Apus, 476, drept dată de
început a Evului Mediu. Această opinie este preluată şi de
istoricul din Gottingen Christoph Gatterer, care stabileşte ca dată
de sfârşit a acestei epoci anul descoperirii Americii de către
Cristofor Columb, 1492. Această periodizare urmărea să
delimiteze clar Evul Mediu de Antichitate şi perioada modernă prin
evenimente ce au adus răsturnări senzaţionale: la început
desfiinţarea imperiului prin preluarea conducerii de către un
barbar, la sfârşit spargerea închistării medievale prin
lărgirea orizontului geografic şi de cunoaştere al
europenilor. Gatterer încearcă să modifice şi data de început
de la un simplu eveniment, detronarea lui Romulus Augustus, spre întreaga
perioadă a migraţiei germanice, când prin intrarea germanilor în
istorie, pe tot continentul au loc schimbări radicale
asemănătoare celor provocate de marile descoperiri geografice din
secolul al XV-lea. Desigur au urmat multe alte propuneri de
periodizare bazate pe argumente în special de specific zonal, ca A.L.
Schlager care alege drept dată de început domnia regelui franc Clovis
şi întemeierea regatului francilor. Karl Marx şi Friedrich Engels,
mai târziu, propun egalitatea temporală între Evul Mediu şi
perioada relaţiilor bazate pe feud, de unde se dezvoltă o
întreagă terminologie, perioada medievală fiind numită
orânduirea feudală şi fiind delimitată la limita
inferioară de sfârşitul relaţiilor de producţie
sclavagiste iar la limita superioară de primele revoluţii burgheze
ce schimbă modul de producţie feudal cu cel capitalist. În ceea ce priveşte atitudinea
istoriografiei faţă de această epocă, trebuie spus
că o contribuţie esenţială au avut-o gânditorii reformei
bisericeşti ce au preluat atitudinea denigratoare faţă de Evul
Mediu de la învăţaţii Renaşterii şi ai Umanismului,
transportând-o în planul vieţii spirituale şi al istoriei
bisericii. Gândirea reformei s-a simţit despărţită de
Evul Mediu, dominat în plan spiritual de biserica romană şi
papalitate, căutând astfel legătura directă cu
rădăcinile creştinismului originar şi
manifestându-şi ataşamentul faţă de izvoarele
nefalsificate şi veritabile ale credinţei, eliberate de
adăugirile neavenite intervenite în epoca medievală şi
sesizate deja de Erasmus din Roterdam. Ca atare istoriografii
protestanţi vedeau în Evul Mediu o epocă de deformare
bisericească şi căutau asemeni renascentiştilor să
sublinieze măreţia Antichităţii, de data aceasta cu
specială raportare la originile creştinismului. Cum cea mai
simplă metodă de proslăvire a unei epoci este tratarea
tendenţios-distructivă a altei epoci şi apoi analiza lor
comparativă, se ajunge prin predicatorii protestanţi la formula
dezaprobatoare de „evul mediu întunecat”. Iată cum dacă
umaniştii au impus termenul de ev mediu în cercurile savanţilor,
predicatorii Reformei au răspândit acest termen în rândul maselor, în
plus adăugând la „medium aevum” şi „obscuritas”, apelativ izvorât
din frecvent folosita metaforă biblică privind lumina şi
întunericul ca metodă sigură a vizualizării binelui şi
răului. Istoriografia modernă nu mai foloseşte
de mult aceşti termeni, avântul cercetărilor de medievistică
pe plan european permiţând înţelegerea mai profundă a Evului
Mediu în esenţa sa şi ca atare evaluarea corectă atât a
aspectelor negative – de care nu duce lipsă nici o epocă din
istoria omenirii –, cât şi a aspectelor pozitive. Aşezarea acestor
aspecte într-o balanţă corectă, lipsită de
preconcepţii şi prejudecăţi arată clar că Evul
Mediu a fost o perioadă firească în evoluţia societăţii
umane, nici mai bună şi nici mai rea decât alte epoci precedente
sau ulterioare. Şi în ceea ce priveşte ruptura
culturală între Antichitate şi Evul Mediu, provocată de marea
migraţie a popoarelor, cercetările din ultimele decenii au
reuşit să demonstreze contrariul, ajungându-se la concluzia
moştenirii tocmai prin Evul Mediu a valorilor antice. Istoricul vienez
Alfred Dopsch a stârnit încă un val de admiraţie şi
consternare în acelaşi timp când, după primul război mondial
şi-a lansat teoria continuităţii de la Caesar la Carol cel
Mare, prin lucrarea „Grundlagen der
europäischen Kulturentwiklung” (Bazele dezvoltării culturale
europene), pentru ca aproximativ în aceeaşi perioadă istoricul
belgian Henri Pirenne prin cartea sa „Mahomed
şi Carol cel Mare” să expună teza că abia prin
invaziile arabe se distruge unitatea spaţiului mediteranean şi cu
aceasta universul lumii antice. Faptul că opiniile lui Dopsch şi
Pirenne nu au fost acceptate integral, fiind nuanţate de
medievişti, nu schimbă esenţa problemei privind începuturile
„evului mediu întunecat”. În sensul cunoaşterii de astăzi se pare
că istoriografia a putut dovedi prin opera unor medievişti de mare
prestigiu ca Jacques le Goff sau Harald Zimmermann, o evoluţie continuă
din Antichitate până în jurul anului 800, ceea ce ne permite să nu
mai vedem chiar atâta întunecime în perioada de început a Evului Mediu. La
rândul lor originile şi evoluţia ideilor înnoitoare ale
Renaşterii şi Reformei ne permit sesizarea unui drum destul de
luminos prin „întunecimea medievală”. Flacius în lucrarea sa „Catalogus testium veritatis” din 1556,
descrie evoluţia bisericii paleocreştine relevând continuitatea
ideilor fundamentale ale acesteia până la Reformă şi
subliniind că, în ciuda tuturor
vicisitudinilor, adevărul creştin şi esenţa
credinţei nu au fost nicicând uitate. Cercetarea actuală a
reuşit chiar să identifice numeroase tendinţe reformatoare sau
chiar reforme înaintea marii Reforme din secolul al XV-lea. Astfel se vorbeşte
despre reforma monastică din perioada carolingiană, de Reforma de
la Cluny, de mişcarea reformatoare a lui Huss sau Wicliff. Iar dacă
înaintea Reformei propriu zise s-au putut identifica o serie de precursori ai
acesteia, aşa şi în plan cultural-artistic istoriografia mai
nouă a descoperit idei renascentiste înaintea Renaşterii. Deja în
secolul al XIV-lea Petrarca era apreciat ca redescoperitor al culturii
antice. Istoricul literar francez J.Ampere vorbeşte deja la 1831 despre
„Renaşterea carolingiană” şi asta cu argumente
covârşitoare, preluate ulterior şi de savantul elveţian
Bruckhardt. În acelaşi şir de identificări s-a adus apoi în
discuţie existenţa unei „Renaşteri anglo-saxone” în secolul al
VIII-lea. Ajunşi aici cu căutarea de renaşteri şi reforme
în sensul cronologiei inverse se constată că atingem punctul în
care Dopsch şi Pirenne consideră că se poate demonstra
continuitatea antichităţii şi ca atare Evul Mediu „întunecat”
pur şi simplu nu mai există. |