|
PRELEGERI DE
ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA ŞI ORIENTUL APROPIAT Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN
MARIAN ŢIPLIC - pentru uzul învăţământului de zi
şi I.D.D. - © copyright: 2004 Prelucrare
Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural
Transilvanean în Context European
(IPTCE)
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ÎN
EVUL MEDIU TIMPURIU Europa în secolele VI-XI Parte integrantă a evoluţiei istorice a
Europei în Evul Mediu timpuriu, cultura a evoluat în strânsă
legătură cu transformările petrecute în Occident în secolele
V-XI, care au creat condiţii pentru formarea unei culturi
corespunzătoare nevoilor spirituale ale noii societăţii care
se năştea. În primele secole ale Evului Mediu, principalele
trăsături ale vieţii culturale le constituie declinul culturii
antice, răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor germanice
stabilite pe teritoriul fostului Imperiu Roman şi geneza culturii
medievale timpurii. Astfel, ca urmare a interacţiunii unor factori
socio-economici, politici şi cultural-religioşi, cultura Europei
Apusene în Evul Mediu timpuriu reprezintă o sinteză a
moştenirii culturale romane şi a aportului cultural al
migratorilor, cu precădere al celor germanici, realizată în
condiţiile genezei societăţii feudale şi a
generalizării creştinării în ritul bisericii romane,
condiţii care i-au oferit caractere distincte. Tradiţiile păgâne sunt greu de evaluat,
deoarece elementele de bază, vehiculate de o cultură orală
şi de popoare în mişcare, scapă în cea mai mare parte
cunoaşterii noastre, dar este evident că slăbirea amprentei
antice permite, începând cu secolele al V-lea şi al VI-lea,
renaşterea culturilor indigene - mai ales a culturii celtice -,
apropiate de cele ale noilor-veniţi. Din ciocnirea culturilor şi
din impactul invaziilor, apar, în diferite tradiţii populare, eroii
şi temele viitoarelor mari cicluri epice ale Evului mediu, cele ale
ciclului arthurian şi ale Nibelungilor ori ale prozelor narative (saga)
scandinave. Cultura şi învăţământul. Un şir de oameni de cultură s-au
străduit să transmită realizările culturii clasice
îndeosebi sub forma unor compendii, mai accesibile decât operele în
întregimea lor, oamenilor medievali. Martianus Capella (sec. V) a transmis
sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii
în şapte arte liberale. Ele au fost grupate ulterior în trei căi ale cunoaşterii (trivium):
gramatica, dialectica şi retorica şi în patru căi ale cunoaşterii (quadrivium): aritmetica, geometria, astronomia şi muzica,
care au constituit baza învăţământului medieval. La rândul său, pe măsura
consolidării poziţiilor sale social-politice şi ideologice în
societate, biserica creştină devenea tot mai precaută
faţă de cultura antică păgână.
Exprimând poziţia oficială a bisericii faţă de
moştenirea culturală antică, papa Grigore I cel Mare,
reproşa în 601 unui prelat care se ocupa de literele lumeşti, că în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos
împreună cu lauda lui Jupiter. În condiţiile regresului
cultural al epocii şi ale instaurării supremaţiei spirituale a
clerului, principalele centre de cultură reprezentau nişte oaze
răzleţe: unele reşedinţe episcopale şi unele
mănăstiri, curţile regale, iar creatorii şi
purtătorii de cultură proveneau aproape numai din rândurile unor
clerici cu pregătire culturală mai temeinică, astfel încât
termenul de cleric şi de ştiutor de carte deveniseră sinonime.
Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau lucrări nu numai religioase,
ci şi profane, între care şi opere antice salvate de la distrugere;
exemple de astfel de biblioteci avem la Vivarium, Monte Cassino, Sankt
Gallen, Fulda, Lindisfarne etc. După dispariţia şcolilor antice,
mai întâi mănăstirile au fost cele care au asigurat transmiterea
artelor liberale, adaptate nevoilor culturii creştine. Carol cel Mare,
care a înţeles importanţa scrisului pentru renaşterea
bisericii şi a statului, a căutat să creeze şcoli pe
lângă bisericile episcopale şi chiar parohiale. În secolul al
X-lea, alături de mari centre mănăstireşti, cum sunt cele
menţionate mai sus, se afirmă şcolile episcopale de la Köln,
Utrecht, Reims, în timp ce în Italia se menţine tradiţia
şcolilor de drept şi a celor notariale. În unele oraşe,
însă, afluxul de profesori şi elevi, precum şi lărgirea
temelor de gândire - e perioada certei universaliilor
- determină eliberarea şcolilor de sub tutela episcopală. În
secolul al XIII-lea, asistăm la triumful unei noi instituţii, Universitatea, în care se afirmă
metoda de învăţare pusă la punct în cadrul şcolilor pe
baza lecturii şi comentării textelor ce fac autoritate: scolastica.
Protejată de papalitate şi de autorităţile laice, ea este
în acelaşi timp o asociere de şcoli şi o corporaţie de
profesori şi studenţi, condusă prin statute sau privilegii
ce-i sunt proprii. Universitatea medievală - matrice a
universităţii moderne, dar în esenţă, fundamental diferită
- este o instituţie tipic europeană, absolut originală şi
caracteristică Evului Mediu. Viaţa intelectuală din Italia Evului
Mediu avea o orientare practică, legată de activitatea
politico-socială; mişcarea comunală - mai activă aici
decât în alte părţi ale Europei - avea nevoie în primul rând de
jurişti, de specialişti, de funcţionari calificaţi pentru
administrarea oraşelor şi pentru a le apăra interesele şi
drepturile. Pe baza acestor comandamente apar şi
Universităţile în Italia şi apoi şi în celelalte
spaţii vest-europene; unele dntre aceste Universităţi au
rezistat vremurilor, funcţionând aproape fără întrerupere
până în zilele noastre: Bologne, Paris, Oxford, Heidelberg ş.a. În secolele VI-VIII, preocupările culturale
erau îndreptate mai mult asupra cunoştinţelor enciclopedice,
teologiei-filosofiei, istoriografiei şi beletristicii şi mai
puţin asupra ştiinţelor naturii. Nivelul cunoştinţelor
epocii se reflectă în întinsa lucrare cu caracter enciclopedic Etimologii, datorată lui Isidor
din Sevilla. În domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore de Tours
(cca.538-594), a scris Istoria
francilor, în care expune istoria Galiei şi cu precădere a
francilor de la începuturile legendare ale dinastiei merovingiene până
către finele secolului al VI-lea. În Anglia cea mai răspândită
cronică aparţine lui Beda Venerabilul, autorul lucrării Istoria bisericească a neamului
anglilor, în care înfăţişează istoria Britaniei de la
venirea anglo-saxonilor în insulă în anul 731. Evoluţia culturală din primele secole
ale Evului Mediu, prin transmiterea unei părţi a moştenirii
culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre
culturale laice şi mai ales religioase, a creat condiţii pentru
înviorarea culturii în timpul aşa-numitei Renaşteri carolingiene (ultimul sfert al secolului al
VIII-lea - prima jumătate a secolului al IX-lea). Expansiunea statului
franc carolingian şi a creştinismului în rit latin a sporit nevoia
de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai bună, în funcţie
de necesităţile statului şi bisericii. Pentru realizarea
acestor scopuri, Carol cel Mare a invitat la curtea sa pe Petru din Pisa
şi Paulin din Friul (Italia), Paul Diaconul, Theodulf, Alcuin etc.,
gramaticieni, poeţi, teologi, geografi. Programul Renaşterii carolingiene a fost realizat prin activitatea
acestui "stat major cultural" şi s-a desfăşurat în
cercurile cultivate ale epocii, ca Academia
palatină de la Aachen, şcolile episcopale,
mănăstireşti ş.a. Din această perioadă
datează majoritatea operelor antice, care au fost copiate în
scriptoriile mănăstirilor, opere ale scriitorilor antici, Titus Livius,
Caesar, Tacitus, Vergilius, Lucretius, etc. În istoriografie tendinţa de
a glorifica şi a justifica politica statului carolingian şi a
suveranilor săi se reflectă în Analele
regatului francilor, cronică oficială a evenimetelor mai
însemnate petrecute în anii 768-829, în Viaţa
împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard -
cc.830). Deşi Renaşterea
carolingiană, prin programul şi mijloacele sale modeste, nu
putea cuprinde decât un mic număr de oameni, având deci o
răspândire şi efecte limitate, totuşi, prin valorificarea
şi transmiterea unei părţi a moştenirii culturale clasice
şi prin efortul de a concilia creştinismul cu înţelepciunea
antică a constituit veriga de legătură între cultura clasică,
umanismul occidental din secolele XII-XIII şi umanismul renascentist. Continuarea obiectivelor Renaşterii carolingiene a fost completată, în secolele
IX-XI, prin intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile
bizantină şi arabă, mai ales prin Italia de sud şi Spania
arabă. În domeniul ştiinţelor naturii, în zona de contact din
sudul Italiei a culturii occidentale cu cele bizantină, arabă
şi ebraică, a funcţionat în secolul al X-lea şcoala de
medicină de la Salerno. Ca şi în secolele precedente, limba culturii
scrise a continuat să fie latina, dar încheierea în linii mari a
procesului de formare a popoarelor şi limbilor romanice şi
germanice a stat la baza pătrunderii şi răspândirii limbilor
vorbite în cultura scrisă. Astfel, jurământul
de la Strassbourg, întocmit în 842 este redactat în limba latină,
dar pentru a fi înţeles de oştenii din Francia apuseană
şi de cei din Francia răsăriteană, conţine şi o
redactare în lingua romana (vechea
franceză) şi lingua tedesca
(germana veche). În Britania domnia lui Alfred cel Mare (871-899), rege de
Wessex, poate fi comparată, din punctul de vedere al culturii şi
învăţământului, cu cea a lui Carol cel Mare, deoarece şi
el dispune crearea de şcoli şi iniţiază alcătuirea Cronicii anglo-saxone. Arta. Ca şi în domeniul culturii, şi în cel al artei au coexistat
şi s-au influenţat elemente ale moştenirii clasice romane,
păstrate îndeosebi în domeniul arhitecturii în piatră şi în
tehnica mozaicului, ale lumii germanice, prezente mai ales în arhitectura în
lemn şi în obiectele în lemn ca şi în artele decorative: podoabe,
miniaturi şi coperţi de codice. În domeniul arhitecturii în piatră de
tradiţie romană se înscriu bazilicele San Apollinare Nuovo şi
San Vitale din Ravenna (sec. VI), baptisteriul Saint Jean din Poitiers (sec.
VII), capela imperială de la Aachen (sfârşitul secolului al
VIII-lea - începutul secolului al IX-lea). Primele manifestări ale unei
arhitecturi romanice - caracterizată prin bolta de pietre faţetate,
menţinute cu o lata numită cheie de boltă - apar aproape în
acelaşi timp, la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul
secolului al XI-lea, în Catalonga, Lombardia şi Lorena. De aici ele se
exind în tot Occidentul creştin, punctul de convergenţă
situându-se în Burgundia şi Auvergne. Arta bizantină, cu edificiile
sale cu cupole şi cu caracterul hieratic şi ţeapăn al
decoraţiunilor sale, arta musulmană, descoperită în Spania
Reconquistei şi pe Tărâmul Sfânt, i-au inspirat mult pe
arhitecţii şi artiştii epocii romanice. Printre problemele
tehnice care se ridicau în faţa arhitecţilor, cea mai
importantă era aceea a acoperişului, care a fost construit din
piatră în sistemul bolţii în plin arc, care avea dezavantajul
că nu oferea posibilitatea ridicării unor construcţii înalte.
Acest inconvenient a fost înlăturat începând cu secolul al XI-lea, când
s-au adoptat soluţii variate: juxtapunerea mai multor cupole, bolţi
în umbrar susţinute de arcuri ce dublează bolta. Exemple celebre de
astfel de construcţii se întâlnesc din Franţa până în regatul
maghiar şi din Scandinavia până în Italia (mănăstirea
Santiago de Compostella, domul din Worms, catedralele din Poitiers, Toulouse
ş.a.). Sculptura şi pictura erau, de regulă,
auxiliare ale arhitecturii, dar s-au realizat şi opere separate, mai
ales în domeniul artelor decorative (statuete, ca aceea reprezentând un
suveran carolingian, poate Carol cel Mare, sec. IX). De o mare
răspândire şi preţuire se bucurau artele decorative legate de
prelucrarea lemnului şi a metalelor şi decorarea manuscriselor. Scriptoriile,
mai ales ecleziastice, din secolele VI-X, constituiau ateliere nu numai
pentru copiat codice, în secolele IX-X cu eleganta minusculă
carolingiană, ci şi pentru realizarea legăturilor,
ferecăturilor şi minierea codicelor, ca Evangheliarul din Kells, Evangheliarul
de la Lindisfarne (Britania anglo-saxoă, sec. VIII-IX), Psaltirea de la Utrecht (statul
carolingian, sec. IX). Cultura arabă (sec. VI-XI) Până în epoca formării statului
unificat şi a marilor cuceriri, cultura arabă a avut un caracter
predominant oral şi practic, izvorât din necesităţile impuse
de viaţa aspră din deşerturile peninsulare. Acest caracter
practic al culturii preislamice s-a retransmis, ca o moştenire
ancestrală şi ştiinţei arabe din secolele următoare. Încă din perioada preislamică, arabii
au intrat în contact cu cultura mai dezvoltată din ţările
vecine - Siria, Palestina, Persia - prin mijlocirea comunităţilor
de sirieni, greci, evrei, persani, statorniciţi în peninsulă sau
prin călătoriile făcute de negustorii arabi peste hotare.
Marile cuceriri şi extinderea statului arab de la Indus la Oceanul
Atlantic au pus pe arabi, începând cu secolul al VII-lea, în contact direct
sau indirect cu civilizaţiile şi culturile considerabil mai
înaintate decât a lor, din Imperiul Bizantin, Orientul Apropiat, Persia,
India, China. Cultura clasică arabă s-a format
treptat, în condiţiile islamizării ţărilor cucerite, ale
sintezei dintre vechea cultură arabă şi culturile din aceste
ţări şi a atins culmea înfloririi sale în secolele VIII-IX, perioadă
în care au fost culese şi redactate poeziile orale arabe preislamice din
secolele al VI-lea şi al VII-lea. Din cauza influenţei islamului,
arabii şi-au însuşit în mod unilateral moştenirea culturii
antice, interdicţia religioasă de a înfăţişa chipuri
de oameni şi animale (provenită din teama de idolatrie) a nimicit cu timpul sculptura şi a avut o
inflenţă nefastă asupra picturii. Înflorirea culturii arabe în secolele VIII-XII se
datoreşte unui complex de condiţii favorabile, apărute
datorită avântului economic ce a caracterizat această
perioadă. Bazându-se pe moştenirea culturii arabe preislamice
şi ale spiritului raţionalist elen, cultura arabă s-a
caracterizat printr-o vădită înclinare spre studiul ştiinţelor
naturii şi al aplicaţiilor practice. Astfel au fost elaborate
lucrări speciale pentru nevoile arhitecturii şi tehnicii; de
exemplu matematicianul şi geometrul Abu-l-Wafa (secolul al X-lea) a scris Cartea
despre cele ce sunt necesare meşteşugarilor în legătură
cu construcţiile. Ştiinţa şi învăţământul. În domeniul matematicii, arabilor le revine
meritul de a fi preluat de la indieni numeraţia cu nouă
cifre-simboluri, căreia i-au adăugat cifra 0. Astel
perfecţionat, sistemul de numeraţie zecimală prin cifre se
găseşte în manualul de aritmetică scris pe la 830 de
al-Horezmi (Khwarizmi - 780-cca.846), de la al cărui nume provine
termenul latinizat de algoritm. Noul sistem s-a răspândit în Europa
după anul 1000. Tot al-Horezmi a pus bazele şi calculului algebric
scriind un Scurt tratat despre calculul
lui al-jabr şi al lui al-muqabala. Perfecţionarea
operaţiilor algebrice s-a datorat ulterior lui Omar Khayyam, autorul
tratatului Demonstrarea problemelor de
al-jabr şi al-muqabala (1047). Progresul matematicii a favorizat pe ce al
astronomiei, a cărei dezvoltare a fost condiţionată de
necesităţile impuse de cultul musulman, ca întocmirea calendarului,
stabilirea lunii Ramadan şi a orelor de rugăciune, determinarea
exactă a poziţiei geografice a oraşului Mecca. Începând cu
secolul al IX-lea, astronomii şi geografii arabi au efectuat
operaţii necesare măsurării unui arc de meridian terestru de 10
şi în secolul al XI-lea ei au ajuns la un rezultat foarte apropiat de
cel real, stabilind lungimea lui la 113 km, cu numai 2 km diferenţă
faţă de lungimea reală de 111 km. Arabii s-au remarcat în chip deosebit şi în
medicină şi deşi nu au practicat deschis disecţia,
datorită interdicţiilor coranice, ei au ajuns totuşi, pe baza
observaţiei şi experimentului, să aducă contribuţii
în domeniul fiziologiei. Unul dintre cei mai cunoscuţi medici ai lumii
arabe a fost cunoscut sub numele de Avicenna (Abu Ibn Senna). Până în secolul al X-lea în lumea
musulmană nu exista un învăţământ public organizat, nu
existau adevărate şcoli elementare; copiilor li se făceau
lecţii de religie şi de morală în cadrul moscheii. Către
sfârşitul secolului al X-lea a luat fiinţă învăţământul
secundar, elevii având întreaga întreţinere asigurată. Unele
colegii aveau o programă de învăţământ de nivel universitar
- cum era colegiul fondat în secolul al XI-lea de Nizam al-Mulk la Bagdad.
Nivelul intelectual înalt al lumii islamice medievale este atestat şi de
numărul şi de marile proporţii ale bibliotecilor. În secolul
al X-lea, un vizir a fondat la Bagdad o bibliotecă de 12.000 de volume -
opere inedite, traduse recent din limbile greacă, sanscrită şi
chineză. În cele cinci secole (VIII-XIII) de
strălucită afirmare în domeniile ştiinţei, cele trei mari
centre de cultură - Bagdad, Cordoba şi Cairo - s-au bucurat în mod
deosebit de un imens prestigiu, fiind adevărate izvoare de
ştiinţă şi cultură. Arta. Arhitectura. Subordonarea manifestărilor artistice unor
norme cu caracter religios va conferi artei islamice o marcantă
notă de originalitate. Arta islamică, structural unitară dar
nu uniformă, este departe de a fi rămas imuabilă. În cele
treisprezece secole de evoluţie se disting patru perioade. Prima (de la
mijlocul secolului VII până la sfârşitul secolului IX) corespunde
epocii omeyyade, de expansiune politico-militară şi celei de glorioasă
domnie a califilor abbasizi. La începutul acestei perioade, sub califii
omeyyazi, arabii preiau şi integrează în creaţiile lor
elemente siriene şi elenistico-bizantine. În cea de a doua perioadă (sec.
X-sfârşitul sec. XII), odată cu dislocarea imensului imperiu
şi cu coexistenţa celor trei califate rivale (Bagdad, Cordoba
şi Cairo) se crează trei mari centre cultural-artistice. Arta
islamică se degajează de influenţele anterioare,
căpătând clare caractere proprii. Este abandonat vechiul tip de
moschee, bazat pe predominanţă dată cupolei, care va deveni
element esenţial al arhitecturii funerare. Se fixează acum şi
silueta caracteristică a minaretului - care, începând cu secolul al
XI-lea, devine foarte înalt, pe un plan circular, subţiindu-se spre vârf
şi având, la înălţimea de 3/4, balconul muezinului. Cel mai vechi monument de arhitectură
arabă care s-a păstrat, derivat în mod evident din arhitectura
creştină siriană, este aşa-numita Cupolă a Stâncii din Ierusalim. Dar creaţia cea mai
remarcabilă a epocii omayyade este marea moschee din Damasc (datând din
706 şi reconstruită în secolul al XI-lea). Dintre marile monumente
religioase ale epocii abbaside care au rămas, cel mai impresionant este
faimoasa moschee din Cordoba, a cărei construcţie a fost
începută în 785. În ceea ce priveşte decoraţia acestor
monumente de artă religioasă şi nu numai, deoarece Coranul
interzicea pictarea sau sculptarea figurilor umane şi animale, se
dezvoltă o decoraţie cunoscută sub numele de arabesc, care deşi nu este
inventată de arabi, ei sunt cei care o promovează şi o
transformă într-un element caracteristic artei lor. În domeniul artelor minore, meşterii arabi
au obţinut rezultate remarcabile în confecţionarea armelor fin
cizelate şi bogat împodobite, în prelucrarea artistică a metalelor uzuale
şi nobile, a lemnului şi a fildeşului. Aportul arabilor la cultura şi
civilizaţia Europei medievale s-a efectuat prin canalul Spaniei şi
al Siciliei. Viaţa intelectuală şi culturală din aceste
două ţări aflate sub ocupaţia islamică era
superioară celei din restul Europei acelei vremi. Legăturile
artistice ale europenilor cu lumea arabo-islamică încep încă din
secolul al VIII-lea, odată cu schimburile comerciale care includeau
şi obiecte de artă şi mai târziu, prin intermediul cruciadelor
europenii au cunoscut mai de aproape arta arabă. Arhitectura Evului
Mediu occidental a fost sensibil influenţată de tradiţiile
arhitecturii arabo-musulmane (ferestre duble, arce diferite, creneluri,
cupole, arcade sau bolte poligonale, suprafeţe traforate). |