Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

VIAŢA PRIVATĂ IN EVUL MEDIU

O istorie a evenimentului, o istorie care se rezumă la studierea unor realităţi economice şi sociale, la relatarea unor fapte politice şi militare, este considerată astăzi tot mai mult a fi insuficientă şi incapabilă de a reconstitui o imagine cât mai completă şi mai adecvată a trecutului. O istorie totală, o istorie umană nu poate ignora şi omite ceea ce în viaţa oamenilor ţine de afectiv, de reprezentările, de mentalitatea lor: un termen care s-ar putea traduce mai explicit prin istoria întâmplărilor cotidiene din viaţa oamenilor.

Ce înseamnă viaţa privată în timpurile feudale? Latina cronicilor şi a chartelor defineşte drept privatus mediul familial, definind tot ceea ce nu este festiv, în opoziţie cu publicus, ce se referă la suveranitate, regalitate. Prin urmare, viaţa privată este viaţa de familie, trăită nu pe plan individual ci convivial şi bazată pe încredere reciprocă.

Viaţa materială. În Evul Mediu timpuriu, din punctul de vedere al Bisericii, omul este o fiinţă slabă, viciată, degradată ca urmare a păcatului originar, dar, în opoziţie cu această părere, se situează idealul nobililor războinici, care căutau exaltarea corpului prin toate căile şi mijloacele şi această tendinţă câştigă tot mai mult teren, impunând atenţiei problemele de zi cu zi ale omului medieval.

Faţă de antichitatea romană, viaţa privată devine un factor primordial al civilizaţiei şi oricât s-au chinuit noile regate barbare, statornicite pe teritoriul fostului imperiu roman, să imite societatea romană atât la nivelul instituţiilor, cât şi la cel al structurilor sociale, ele se lovesc de un eşec. Pretutindeni, de la Curte până la cel mai umil funcţionar, de la grupurile profesionale la cele religioase, de la oraş la ţară, în prim plan apar persoanele şi spaţiile private. Până şi averea devine o chestiune privată, iar individul caută să privatizeze totul.

Dacă în Evul Mediu oamenii se acomodau mai greu, dar adesea mai sănătos decât noi, cu zilele şi anotimpurile, în schimb, aveau efectiv mai mult de suferit datorită felului încă sumar în care fusese rezolvată problema distanţei şi a transporturilor. În acest context trebuie lăsată deoparte problema siguranţei drumurilor, care este în întregime politică şi a fost rezolvată atunci când a existat o putere consolidată. În secolul al XIII-lea, drumurile erau în general sigure, cu excepţia perioadelor de război. Problema distanţelor este de natură fizică şi pentru a o rezolva trebuie luaţi în considerare doi factori: drumurile şi mijloacele de transport. Încă din perioada romană se construiseră drumuri rezistente, dar, în perioadele de criză, întreţinerea acestora fusese neglijată şi îndată ce venea ploaia ele deveneau atât de greu practicabile, încât traficul carelor trebuia să se întrerupă. Mai practicabile decât căile terestre, mai ales pentru transportul materialelor cu greutate mare, erau cursurile de apă. Râuri în prezent nefolosite pentru navigaţie (Loara, Garonna etc.) erau atunci focarul unei importante activităţi de transport cu şalandele.

În ceea ce priveşte mijloacele de transport, ele nu foloseau atunci nimic din forţa mecanică, utilizându-se doar forţa vântului pentru deplasarea corăbiilor pe mare, dar pe râuri era folosită forţa umană sau animală. Toate transporturile continentale erau, în consecinţă, reglate de viteza de deplasare a omului sau a animalelor: cal, măgar, bou. Ştim că un om face pe jos, în medie, între 4-7 km pe oră, că un cal nu depăşeşte 10 km pe oră, deci un convoi rapid putea parcurge între 40-60 km pe zi. Prin urmare, spaţiul şi timpul dobândeau, pentru omul Evului Mediu, o valoare mult mai considerabil decât cea la care au fost ele coborâte în zilele noastre. Pentru a rezuma, oamenii Evului Mediu, expuşi în mod direct condiţiilor naturale, le datorau acestora o serie de caracteristici: pe plan individual, dezvoltarea calităţilor fizice (robusteţe, rezistenţă) şi a celor morale aflate în legătură cu primele, o anumită asprime a existenţei, un ritm de viaţă care se conforma zilelor şi anotimpurilor.

Habitatul medieval ne este cunoscut datorită numeroaselor descoperiri arheologice şi pe baza acestora s-a putut delimita o tipologie a locuinţelor: ţărăneşti, nobiliare, mănăstireşti. Planul locuinţelor ţăranilor era extrem de simplu: o sală relativ mare, unde se lucra, se gătea, se mânca, se dormea. În jurul acestei case se aflau alte clădiri anexe: pivniţa, grânarul etc. Iluminarea acestor încăperi se făcea prin ferestre mici şi de obicei, în cazul donjoanelor senioriale, cu dublă funcţionalitate: asigurarea iluminatului şi elemente defensive (ambrazuri). Mobilierul unei case atât de simple cum era locuinţa mediavală este foarte sumar şi se reducea uneori la un pat şi o ladă, mobile cioplite grosolan din scânduri groase. La cei foarte săraci, patul este o ladă care se umplea cu fân, un sac umplut cu paie servind drept pernă la căpătâi. Casele bogate îşi completează interiorul cu tapiserii, care permit să se împrospăteze decorul căminului propriu şi, conform paravanelor japoneze, asigură crearea unor spaţii intime în sălile comune.

Costumul Evului Mediu derivă din costumele antice şi cele galice, de la care s-a păstrat în cazul bărbaţilor, pantalonul lung sau scurt, din pânză sau din piele tăbăcită, prinşi în talie printr-o centură. Îmbrăcămintea feminină a fost întotdeauna lungă; cea a bărbaţilor scurtă, exceptând situaţiile când era vorba despre costume de ceremonie sau liturgice, imitate după cele din antichitate. Îmbrăcămintea masculină se lungeşte către anul 1140, în ciuda criticilor, care considerau că este o modă efeminată. Între 1180-1340, costumul Evului Mediu a prezentat cea mai mare frumuseţe, provenită din simplitatea formelor şi din adaptarea perfectă la corpul uman, precum şi la materialele folosite: stofe groase sau fine, care erau lăsate să formeze pliuri.

Oamenii Evului Mediu făceau din produsele locale baza alimentaţiei lor zilnice. Acest lucru a stat la baza creării în fiecare regiune a unor preparate şi obiceiuri culinare. Alimentaţia orăşenilor s-a diversificat, pe măsură ce pieţele urbane au fost aprovizionate de regiuni din ce în ce mai îndepărtate. Baza alimentaţiei pentru toate categoriile sociale, era constituită din pâine de grâu sau de secară, carne, vin, iar în locul cartofului indispensabil nouă, din mazăre şi bob. Vânătoarea era în acea perioadă un mijloc deloc neglijabil de procurare a hranei pentru populaţia rurală. Se pare că, în cazul celor bogaţi, alimentaţia era bazată aproape în exclusivitate pe carne, şi că, în mediile modeste, se făcea abuz de slănină. Pentru "a digera" toată această carne, apare necesitatea de a folosi condimente, dintre care cele mai răspândite erau usturoiul şi muştarul, iar din perioada Cruciadelor, piperul, ghimberul, scorţişoara, aduse din Orient. În ceea ce priveşte listele de bucate, ne sunt cunoscute cele ale splendidelor petreceri de la curţile senioriale, cu ocazia sărbătorilor, dar ne vom opri asupra meniului zilnic al unui ţăran. În 1312, în Normandia, pentru o zi de muncă se primeau următoarle alimente: o pâine, mazăre, trei ouă şi o bucată de brânză sau şase ouă fără brânză şi băutura atât cât aveau şi le făcea plăcere.

Sub imperiul influenţelor şi din dorinţa de a copia viaţa de curte romană, reprezentanţii regatelor barbare crează un adevărat cult pentru abundenţa alimentară, cult ce va fi părăsit, începând din secolul al X-lea, datorită intrării într-o perioadă extrem de impregnată de spiritul religios. Acest ideal alimentar carolingian a făcut obiectul unor reglementări impuse cu severitate călugărilor şi clericilor în secolul al XI-lea.

În aceste condiţii de viaţă longevitatea în rândul populaţiei era extrem de scăzută, mortalitatea mare datorându-se şi războaielor numeroase ale Evului Mediu timpuriu. Câteva studii făcute asupra populaţiei unui sat întreg din secolul al V-lea până în secolul VIII-lea întăresc efectiv această constatare. Analiza antropologică a cimitirului din Frénouville, în Normandia, permite să fie reconstituită demografia epocii, confirmată şi de alte studii parţiale despre Franţa de Nord. În general, procentul de mortalitate infantil este extrem de ridicat: 45 %. La naştere, speranţa de viaţă poate fi apreciată la 30 de ani cel mult, iar longevitatea medie de 45 de ani la bărbaţi, dar numai de 30-40 de ani la femei, din cauza naşterilor imposibile sau a febrelor puerperale.

Ritmul timpului şi al vieţii. În Evul Mediu ziua începea, pentru clerici, la miezul nopţii, pentru ţărani o dată cu răsăritul soarelui. Contorizarea şi marcarea momentelor zilei era făcută, mai ales în oraşe şi în localităţile din preajma mănăstirilor, de clopotele bisericilor. Diviziunile timpului mai erau indicate prin repere alimentare (prânz sau cină, prandium sau cena). Calendarul medieval era cel al sărbătorilor bisericeşti. Nu se spunea 20 iulie, ci două zile înainte de Sf. Magdalena, nici 11 noiembrie, ci Sf. Martin. Anul începe de Crăciun, mai puţin anul liturgic al cărui ciclu de sărbători începe cu perioada de pregătire a Crăciunului. În ceea ce priveşte anul civil, fiecare are propriul său obicei: notarii de la Curtea Franţei şi cei din Ţările de Jos schimbau anul la Paşte, dar cum această sărbătoare este mobilă, unii ani au 13 luni, alţii 11 luni.

În familiile nobile se nota cu grijă ora naşterii copilului, pentru a i se putea face cât mai precis horoscopul. Un mare număr de miniaturi evlavioase, de basoreliefuri sau de vitralii care reprezintă Naşterea Fecioarei, a Sf. Ioan Botezătorul sau a vreunui sfânt, ne prezintă naşterea unui copil într-o familie nobilă. Educaţia dată copilului avea un caracter practic şi concret, orientat de mediul şi pentru mediul social în care trăia. La vârsta de 7 ani copilul era dat la şcoală - şcolile episcopale existau din secolul al VII-lea - iar de la 10 ani băieţii îşi începeau pregătirea militară, învăţând să călărească, să îngrijească un cal şi să mânuiască armele. După ce atingea vârsta de 14-15 ani, mergea la curtea unui prinţ, unde educaţia sa se perfecţiona într-o societate mai elegantă şi mai numeroasă. În sfârşit, tânărul era ridicat la rangul de cavaler, ceea ce nu se întâmpla fără a fi organizate petreceri. Şi educaţia fetelor era orientată în sens practic, întrucât după căsătorie ea era cea care trebuia să conducă gospodăria. Pentru a face un tablou complet al educaţiei ar trebui să luăm pe rând fiecare categorie socială şi profesiune şi, de asemenea, fiecare nivel de bogăţie.

În Evul Mediu căsătoria era un act important din punct de vedere familial şi economic, în unele situaţii patrimonial şi, câteodată, politic. Potrivit tradiţiei romano-germanice, căsătoria implica două formalităţi civile: logodna şi căsătoria propriu-zisă. Logodna, constând esenţialmente într-o promisiune, într-un angajament care avea valoare juridică, era un contract încheiat între logodnic şi părintele sau tutorele fetei. A doua etapă, căsătoria propriu-zisă, consta în executarea contractului şi festivitatea nunţii. Cununia religioasă a fost stabilită ca obligatorie prin lege în anul 802 de către Carol cel Mare, dar cu toate acestea papii Nicolae I, Adrian II, au recunoscut şi după această dată legitimitatea căsătoriilor exclusiv civile. Dar începând cu secolul al X-lea, tribunalele ecleziastice şi-au asumat, efectiv o competenţă exclusivă în toate chestiunile care priveau căsătoria, inclusiv separarea soţilor, diviziunea bunurilor şi contestaţiile relative la dotă. Aşadar, de la această dată actul căsătoriei nu mai este doar un act civil, ci şi un act religios, un sacrament: căsătoria trebuia neapărat să aibă şi binecuvântarea bisericii - lucru ce era obligatoriu în Orientul creştin încă din secolul al IV-lea.

Situaţia sanitară din Evul mediu este destul de dificil de cunoscut, în lipsa unor informaţii precise şi a statisticilor. Cu toate acestea ştim că mortalitatea infantilă era ridicată şi că, în această perioadă, condiţiile de viaţă erau destul de dure şi totuşi sănătoase. Parisul secolului al XIII-lea avea un număr mare de spitale, dintre care Hôtel-Dieu, care exista deja în secolul al IX-lea şi fusese reconstruit în secolul al XI-lea, era cel mai important. Personalul de la Hôtel-Dieu era format din călugări de ambele sexe, din preoţi şi servitori. Era mixt, deoarece erau acceptaţi bolnavii atât bărbaţi, cât şi femei. Ştiinţa medicală medievală se baza pe o tradiţie îndelungată: cea a medicilor greci, latini şi arabi. De la Salerno, renaşterea studiilor specializate s-a răspândit, în secolul al XIII-lea, la Bologna, Montpellier şi Paris.

În istoria socială a morţii, Evul Mediu a însemnat o creştinizare a morţii; după care, a urmat perioada unor etape succesive de desacralizare a reprezentărilor morţii. Această creştinizare însă n-a exclus permanentizarea unor credinţe şi practici păgâne, ca bocitul, ospăţul funebru, ideea revenirii spiritului celui decedat. Slujba religioasă, în biserică sau în casa celui decedat, pentru odihna sufletului şi iertarea păcatelor lui este de dată relativ recentă - din secolul al X-lea.

Mai apropiată decât ne imaginăm, în general, de unele aspecte ale vieţii noastre de astăzi, viaţa medievalilor impresionează prin vitalitatea sa, prin echilibrul său, prin magnifica civilizaţie pe care a produs-o şi prin calitatea umană deosebită a personalităţilor cărora le-a dat naştere: Sf. Geraud d'Aurillac, fraţii Chiril şi Metodiu (sec. XI), Sf. Norbert de Magdeburg (sec. XII), Sf. Elisabeta a Ungariei, Sf. Francisc din Assisi (sec. XIII) etc. Din punct de vedere social, viaţa medievală nu se desfăşoară în cadrul unor caste închise, într-o societate rigidă. Promovările sunt frecvente: individuale, datorate bisericii, ai cărei prinţi şi conducători provin din toate categoriile sociale (exemple în acest sens sunt un Suger, un Maurice de Sully, episcop al Parisului şi constructor al catedralei Notre-Dame, un Robert Sorbon), dar şi familiale, realizate în câteva generaţii şi datorate îmbogăţirii de pe urma negoţului şi a achiziţionării de pământuri nobiliare.