|
|
AŞEZĂRI
NEOLITICE PE VALEA MUREŞULUI (II)
Noi
cercetări la Turdaş – Luncă
I.
Campaniile anilor 1992-1995
English Title: NEOLITHIC SETTLEMENTS IN THE VALLEY OF THE MUREŞ (II) NEW ARCHAEOLOGICAL
RESEARSCH AT TURDAŞ–LUNCĂ, I. THE 1992–1995 CAMPAINGS. Autor: Sabin Adrian LUCA, BIBLIOTHECA MVSEI APVLENSIS XVII,ISBN 973-590-514, Editura
Economică, 2001 © copyright: Sabin Adrian
Luca Coperta 1 / Coperta 2 / Cuprins (Content)CAPITOLUL II Istoricul cercetărilor Încă din secolul trecut Turdaşul era numit perla resturilor arheologice ardelene (GOOSS 1877, 103), datorită importanţei deosebite a descoperirilor arheologice efectuate aici. Locul a devenit cunoscut – într-o oarecare măsură – în anii '60 ai secolului XIX, când, pentru prima oară, asupra sa atrage atenţia parohului Orăştiei, preotul Friedrich Wilhelm Schuster. Nefiind îndeajuns cunoscute, piesele descoperite atunci nu au fost corect interpretate şi au avut renumele de materiale aparţinând unui mormânt roman (GOOSS 1878, 593). Prima menţionare a acestui interesant punct arheologic s-a făcut în Mülbächer Programm din anul 1866 de către preotul Schuster (GOOSS 1877, 103) . Această interpretare a descoperirilor de la Turdaş s-a modificat o dată cu anul 1875, când Zsófia von Torma – prima femeie–arheolog a regiunii noastre – şi-a început cercetările ce au arătat caracterul preistoric al descoperirilor din acest punct (GOOSS 1878, 593). Zsófia von Torma s-a născut în anul 1832, la 27 septembrie, într-o familie în care interesul pentru antichitate era deosebit. Tatăl ei József von Torma, un nobil înstărit, a făcut cercetări în castrul roman de la Ilişua, iar fratele ei, Károly, a fost un foarte cunoscut arheolog şi epigrafist, profesor universitar la Pesta (cel care a înfiinţat Muzeul antichităţilor dacice de la Aquincum–Buda veche: DIACONOVICH 1904, 1112), colaborator al lui Theodor Mommsen. După moartea tatălui ei survenită în anul 1861, Z. von Torma va părăsi casa părintească din Cristeştii Ciceului pentru a merge la sora sa, la Pestişu Mic şi, în final, se va stabili definitiv la Orăştie (ROSKA 1941, 3; LÁSZLO 1991, 37). Orientarea activităţii Z. von Torma spre cercetarea trecutului îndepărtat a fost impulsionată de pregătirile pentru al VII-lea Congres internaţional de Arheologie Preistorică şi Antropologie care a avut loc la Budapesta, în septembrie 1876. Sub îndrumarea lui Flóris Rómmer, secretarul general al congresului, ea începe cercetarea arheologică a Comitatului Hunedoara în cursul anului 1875. Primele investigaţii la Turdaş au început în toamna anului 1875 şi încă de la prima sa vizită pe acele locuri Z. von Torma a recunoscut apartenenţa la perioada neolitică a majorităţii descoperirilor sale. Săpăturile pe care le-a început aici au fost întrerupte la cererea celor ce arendau câmpurile arabile situate pe aşezarea preistorică. Astfel ea s-a văzut obligată să-şi limiteze cercetările ulterioare la examinarea prăbuşirilor malului Mureşului fiind ajutată, în mod obişnuit, de trei lucrători zilieri. Z. von Torma va întâmpina aceleaşi dificultăţi în cercetarea aşezării de la Nandru Vale, începute în 1876. Ţăranii – superstiţioşi – se temeau că săpăturile arheologice, cea mai sigură cale pentru a scoate la lumină, în condiţii ştiinţifice, vestigiile preistorice, ar putea să provoace calamităţi naturale care vor distruge recoltele. În ciuda tuturor dificultăţilor ea a continuat cercetările de teren – în Comitatul Hunedoarei – timp de încă două decenii, strângând în locuinţa sa din Orăştie o colecţie arheologică recunoscută şi apreciată în toată Europa, colecţie păstrată acum, ca şi manuscrisele şi bogata sa corespondenţă, în Muzeul de istorie a Transilvaniei din Cluj (LÁSZLÓ 1991, 37-38), dar şi în muzee precum cel din Aiud (inv. 1151–1275, 3313–3325), Deva, Arad (parte din săpăturile lui Márton ROSKA din anul 1910), Budapesta, Berlin etc. sau în arhive, precum cea din Deva (vezi Anexa 1). Primele informaţii despre descoperirile de tip Turdaş ale Z. von Torma sunt incluse în presa din Transilvania şi Budapesta din anii 1875–1876, fiind exemplificate de un raport al lui Deak Gerös în Magyar Polgár din 1875, apărut la Cluj în 11 iunie, într-un alt articol, al lui Anton Koch, din 14 august 1875 şi în raportul lui Friedrich Wilhelm Schuster din Siebenbürghische Deutschen Tagelblatt publicat în data de 30 aprilie 1876 (LÁSZLÓ 1991, 38; GOOSS 1878, 593). Lumea ştiinţifică internaţională a putut cunoaşte pentru prima dată câteva dintre descoperirile sale la Congresul de la Budapesta din anul 1876. Ea însăşi a participat la congres unde a putut cunoaşte specialişti remarcabili. Totodată, acolo a avut ocazia să se informeze asupra stadiului de dezvoltare al cercetărilor arheologice şi asupra principiilor ce dominau ştiinţa preistorică în acea vreme. Obiectele expuse de Z. von Torma – printre primele descoperiri neolitice din Europa – au stârnit un mare interes din partea participanţilor, astfel încât, unul dintre preistoricienii de marcă ai epocii, berlinezul Albert Voss a vizitat-o în Transilvania după încheierea congresului, unde a studiat colecţia şi a vizitat aşezările de la Turdaş, Nandru şi Nandru Vale (LÁSZLÓ 1991, 38). Semnalele din literatura de specialitate nu au încetat să apară, astfel că în Cronica Descoperirilor Arheologice (Archäologische Fundchronik), volumul 12 din 1877, au fost prezentate unele observaţii de către Téglás Gábor. În acelaşi an, în a doua parte a unui foarte amplu studiu – cronică a descoperirilor arheologice preromane din Transilvania, Carl Gooss face o scurtă prezentare a aşezării de la Turdaş (GOOSS 1877, 103-105), iar un an mai târziu, dedică un studiu complet al descoperirilor, pe baza prezentării lor de către Z. von Torma în faţa Asociaţiei de Studii Transilvane, secţia istorică (GOOSS 1878, 592-626), prezentare ce a avut loc în luna august a anului 1876 la Sibiu, prilej cu care Z. von Torma a fost aleasă şi membră de onoare a prestigioasei instituţii (LÁSZLÓ 1991, 39). Trecând peste timiditatea sa, în 1879 Z. von Torma şi-a publicat prima lucrare, un studiu amplu de lungimea a 50 pagini şi 9 planşe, intitulat Aşezări neolitice în Comitatul Hunedoara, consacrat mai ales locuirilor de la Turdaş (La Luncă) şi Nandru Vale (La Dos). Sunt menţionate, de asemenea, şi celelalte aşezări descoperite de baroneasă. Un an mai târziu, lucrarea sa a fost completată cu un articol având 20 de pagini, numit Peşterile de la Nandru, cuprinzând încă două planşe reprezentând cele mai importante obiecte descoperite între timp. Lectura primelor sale lucrări ne demonstrează că, departe de a fi fost un simplu colecţionar, Z. von Torma a avut o concepţie corectă, o gândire matură în conformitate cu nivelul intelectual al epocii asupra arheologiei preistorice, recurgând – pentru înţelegerea problematicii atinse – şi la discipline din domeniul ştiinţelor naturale, ca şi la cele socio–umane (LÁSZLÓ 1991, 39). Prezentarea aşezării de la Turdaş începe cu o descriere detaliată a staţiunii, cuprinzând date geomorfologice şi topografice, ca şi un plan de amplasare. Autoarea a precizat că nivelul de cultură – având o grosime de până la 2 m – poate fi urmărit în direcţia est-vest pe o distanţă de 950 m pe malul Mureşului. Cu ocazia prezentării descoperirilor sale ea a precizat de mai multe ori că nivelul de cultură este împărţit în: inferior, superior şi parţial superior (= intermediar). Apreciind întinderea aşezării la 75,25 ha, o compara cu un oraş preistoric, având în vedere dimensiunea sa. În acelaşi studiu a apreciat întinderea iniţială a aşezării de la Nandru Vale la 55 ha şi a remarcat existenţa altor aşezări – de mai mică întindere – în jurul acestei locuiri, ceea ce poate fi considerată ca o primă anticipare a unei ierarhizări posibile privind aşezările neolitice (LÁSZLÓ 1991, 39-40). Revenind la aşezarea de la Turdaş, ea a observat în nivelul de cultură vetre, rămăşiţe ale unor bordeie, dar şi urme de gropi. A găsit urme de chirpici prezentând amprente de pari şi reţeaua de legătură a nuielelor din structura acestora, determinând corect structura unei locuinţe estimate la 3–4 m lungime. Z. von Torma a fost conştientă de importanţa pe care o avea determinarea resturilor de floră şi de faună provenite din locuinţele preistorice. La Turdaş urmele vegetale au fost conservate numai sub forma amprentelor, în schimb cochiliile şi oasele de animale – determinate de Antál Koch de la Universitatea din Cluj – au putut stabili prezenţa la Turdaş a unei faune variate, atât sălbatice, cât şi domestice. Resturile scheletelor umane descoperite în două morminte au fost încredinţate pentru studiu lui Antal Genersich (Cluj) care a stabilit că în primul caz este vorba de un copil şi în al doilea de o femeie adultă (TORMA 1879, 133-134). În cazul mormântului de copil, Z. von Torma a precizat că peste acesta era suprapusă o locuinţă, fapt pus în legătură cu asigurarea păcii, a liniştii defunctului, în opinia ei (LÁSZLÓ 1991, 40). Noi am găsi o altă explicaţie pentru această descoperire, am spune că este vorba despre un sacrificiu de fundaţie, mai degrabă, necesar consacrării spirituale a locuinţei (MAKKAY 1979, 157-167). În acest caz, primul nivel de călcare al locuinţei este contemporan cu mormântul. Poate să fie, însă, şi o întâmplare acest mod de alăturare a celor două complexe, mai ales că observaţiile stratigrafice ale baronesei se aliniază doar la nivelul normativelor ştiinţifice ale sfârşitului secolului XIX, amănuntele care nuanţează alăturarea celor două complexe arheologice nefiind surprinse în totalitatea lor. Observând mormântul de femeie, adânc de 1 m şi lung de 2 m şi aflat în malul Mureşului, care, prăbuşindu-se, a luat şi capul femeii, autoarea l-a descris ca fiind prăbuşit în sine însuşi şi dispus cu faţa îndreptată spre răsărit (ROSKA 1941, 8; LÁSZLÓ 1991, 40). Despre amănunte critice cu privire la acest mormânt, ca şi despre poziţia istoriografiei epocii asupra sa, ne-am exprimat opiniile acum câţiva ani (LUCA 1996a, 28-29). În privinţa prelucrării inventarului arheologic descoperit în timpul cercetărilor sistematice, baroneasa a recurs, parţial, la ajutorul specialiştilor. În ceea ce priveşte obiectele de piatră – pentru a căror prelucrare ştiinţifică a fost ajutată de A. Koch şi Jánnós Sándor – s-a stabilit că anumite roci (silex, opal, jasp) proveneau din matca pârâului Geoagiu sau de la Lojad (LÁSZLÓ 1991, 41). István Ferenczi, care a analizat artefactele de piatră din punct de vedere mineralogic, spune că originea uneltelor de piatră din colecţia Z. von Torma trebuie să fie din Munţii Metaliferi sau din munţii învecinaţi (Orăştie – Cugir), locuitorii aşezării de la Turdaş putând să le ia de pe terasele pleistocene apropiate, din pâraie învecinate şi din Mureş, când scădea cota apelor. Nu era exclusă posibilitatea ca ei să se fi deplasat la locul de origine al pietrelor, pentru că unele unelte de jasp şi opal au mai păstrat şi părţi din suprafaţa originară a suprafeţei, ceea ce ar fi fost imposibil dacă bucăţile s-ar fi rostogolit (ROSKA 1941, 8-9). Studiind ceramica, Z. von Torma a avut în vedere prepararea pastei, modelarea manuală a vaselor, formele şi decorurile vaselor. Ea a pus în evidenţă admirabila creativitate a artizanilor turdăşeni, ce aveau un registru de peste 150 de ornamente (dintre care unele zoomorfe şi / sau antropomorfe) depăşind varietatea decorurilor de pe ceramica descoperită la Troia. În privinţa statuetelor de lut – mici idoli – de la Turdaş, acestea erau primele obiecte de acest gen descoperite într-o locuire definită ca fiind neolitică. Ornamentarea statuetelor i-a permis cercetătoarei noastre să facă aprecieri privind vestimentaţia şi coafura femeilor preistoriei, pentru care a găsit şi paralele etnografice (LÁSZLÓ 1991, 41). Semnele incizate de pe ceramica turdăşeană au fost comparate cu cele de la Troia, considerate de Heinrich Schliemann ca fiind simboluri solare. Dintre cele 134 de semne inventariate, primele 8 au fost prezentate deja din 1876, la Congresul de la Budapesta, unde câţiva arheologi (Kopriniczky, Kallmann, Waldemar Schmidt) au admis opinia Zsófiei asupra simbolismului religios al acestora. Au existat însă şi alte opinii. A. Voss le considera mărci de olar, iar Schaffhausen considera că semnele indicau capacitatea vaselor. În replică, Z. von Torma a adus argumente împotriva opiniilor celor doi în studiul său din anul 1879. În această etapă a cercetărilor sale Z. von Torma acorda o importanţă deosebită comparării descoperirilor de la Turdaş cu cele de la Troia (care făceau senzaţie în epocă, apărând o adevărată modă Troia). Ea nu presupunea doar existenţa unor legături sigure între Frigia pregreacă (şi prin ea cu Egiptul şi Ciprul), pe de o parte şi neoliticul Transilvaniei, pe de altă parte, ci chiar existenţa în aceste două regiuni a unor populaţii înrudite, de origine tracică (LÁSZLÓ 1991, 41-42). În anul 1879, Z. von Torma publică la Cluj rezultatele cercetărilor arheologice întreprinse în aşezările de la Turdaş, Josani, Valea Nandrului, Nandru, Peştera de la Nandru, Cârjiţi, Geoagiu de Jos, Coldău, Hunedoara, Găunoasa, Arănieş (SUCIU 1966) şi Zársvo (TORMA 1879). În anul 1880 Z. von Torma se numără printre membrii fondatori ai Societăţii de Istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoara care avea drept scop cercetarea ştiinţifică a trecutului şi tradiţiilor, protecţia monumentelor istorice şi promovarea prieteniei între popoare. În luna iunie a aceluiaşi an apare în Érdély Múzeum articolul Zsófiei von Torma referitor la complexul de peşteri de la Nandru, cu punctele Dealul Peşterii (la vest), Dealul Ruşchii (mai la vest de Dealul Peşterii), La groape (în partea inferioară a Dealului Ruşchii), La Piatra cu lapte (în partea superioară a Dealului Ruşchii) şi peştera aflată în faţa Dealului Petricelei (TORMA 1880, 206-209). În luna
august baroneasa a participat la a XI-a reuniune generală a Societăţii germane de Arheologie
de la Berlin (la această conferinţă au participat 470 de
cercetători – 261 din Berlin, 175 din restul Germaniei şi 34 din
afara Germaniei dintre care 15 din Austria, 9 din ţările
Scandinave, câte doi din Grecia, Rusia, Egipt şi Japonia şi câte
unul din Anglia şi America) unde şi-a prezentat descoperirile.
Acestea au fost apreciate favorabil de A.
Voss, R. Virchow şi H. Schliemann, cu care Zsófia von Torma a făcut
cunoştinţă personal împrietenindu-se şi cu soţia
acestuia, Sophia Engastromenos.
Interpretările diferite, chiar contradictorii, ale savanţilor
reuniţi la Berlin (R. Virchow, O. Montelius, Brugsch, H. Schliemann) nu
i-au schimbat convingerea Zsófiei
von Torma privind înrudirea civilizaţiilor de la Turdaş cu
Troia. Ea a fost încurajată în acest demers şi de egiptologul Brugsch care a respins iniţial,
categoric, ideea existenţei unor semne cu valoare de scriere la
Turdaş, dar care şi-a schimbat opinia odată cu apariţia
lucrării lui Schliemann (Ilios. Stadt
und Land der Trojaner, Leipzig, 1881), remarcând similitudini frapante
între descoperirile de la Troia şi cele de la Turdaş. Considerând
ca dovedit faptul că populaţia preistorică din Transilvania
cunoştea scrierea (populaţie de origine şi limbă tracă
după ea), Z. von Torma îşi exprima speranţa descoperirii în
timp a unei inscripţii bilingve care să permită descifrarea
semnelor de la Turdaş, printr-un Champollion
al semnelor de pe vasele neolitice. În 13 iulie 1881 Z. von Torma
propunea începerea săpăturilor sistematice la Sarmizegetusa, unde ar fi fost posibilă descoperirea unei
astfel de inscripţii, după opinia cercetătoarei (LÁSZLÓ 1991, 42-43) ! Aceste idei au
fost susţinute într-o moţiune adresată Societăţii de Istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoara
din 13 iulie 1881. Viziunea Z. von Torma s-a lărgit apoi considerabil, ea considerând că sistemul de scriere sumero–akkadian şi cel assiro–babylonian al Orientului Antic şi Egeei au cuprins Asia Minoră şi a avansat ipoteza conform căreia originea scrierii Daciei trebuie căutată în Asia Anterioară. Pe acest subiect ea a continuat să întreţină corespondenţă cu oamenii de ştiinţă ai vremii: H. Schliemann, A. H. Sayce şi alţii. În anul 1881, rezumându-şi concepţiile privind preistoria şi neoliticul studiat în aşezările amintite, Z. von Torma a susţinut necesitatea colaborării între specialiştii arheologiei preistorice – o ştiinţă foarte tânără aflată la frontiera între geologie şi istorie – cu specialişti în antropologie, etnografie, zoologie, botanică, geologie etc. Într-o epocă în care controversele privind originea omului erau în toi, ea afirma că: cu siguranţă, omul paleoliticului era contemporan cu animalele cuaternarului, dispărute probabil la sfârşitul erei terţiare. Şi
principalele modificări survenite în neolitic au fost corect sesizate de
distinsa cercetătoare, ea afirmând că oamenii vremii
începuseră domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor, chiar
şi utilizarea metalelor fiind firească în contextul acestei
perioade (LÁSZLÓ 1991, 43-45). În vara anului 1882 a participat la a XIII-a Adunare generală a Societăţii germane de Antropologie reunită la Frankfurt pe Main, după care a întreprins o călătorie de studii – vizitând Mainz, Berlin, Viena, Budapesta, Cluj şi Aiud – ce a durat 4 luni şi care a fost foarte profitabilă pentru documentarea sa privind cercetările ulterioare. Ea citeşte un raport asupra acestui eveniment în Adunarea generală a Societăţii de Istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoarei (FIRCZAK 1995–1996, 163). Eforturile depuse de ea pentru păstrarea şi conservarea vestigiilor istorice descoperite rezultă din faptul că în 17 iulie 1884 plăteşte 1800 de forinţi pentru un act de asigurare, pe cinci ani, a colecţiei, de acum celebre. Au urmat ani de muncă şi contacte directe cu reprezentanţi ai lumii ştiinţifice, iar la a XX-a reuniune a Societăţii germane de Antropologie, Etnologie şi Preistorie de la Viena, în vara anului 1889, Z. von Torma a prezentat ultima sa comunicare ştiinţifică centrată pe comparaţii între descoperirile de la Turdaş şi cele din Asia Anterioară (LÁSZLÓ 1991, 45). Z. von Torma şi-a petrecut ultimii ani de viaţă alături de colaboratorii săi apropiaţi, mai ales G. Téglás şi K. Hérépély, primind vizita unor specialişti interesaţi de descoperirile ei, cum ar fi tânărul arheolog Paul Reinecke, care a venit de două ori la Orăştie în anii 1893 şi 1896, Z. von Torma permiţându-i să studieze colecţia sa. O. Virchow a vizitat Orăştia şi situl de la Turdaş în 1898. Un alt cercetător important ce a vizitat situl este J. Hampel, cu care baroneasa avusese neînţelegeri, dar care a considerat de datoria sa să-i facă o vizită. De altfel, baroneasa este des amintită în corespondenţa dintre oamenii de cultură ai vremii (WOLLMANN 1983, 17, 18, 19, 20, 34, 37, 39, 119, 137, 140, 141, 143, 144, 148, 149, 151, 159, 161, 164, 166, 171, 172, 173, 174, 185, 238, 259, 263, 264, 265), la fel ca şi situl de la Turdaş (WOLLMANN 1983, 17, 20, 35, 38, 118, 124, 137, 164, 261, 263, 264). În fine, la 24 mai 1899, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj i-a acordat titlul de Doctor honoris causa Z. von Torma, aceasta fiind prima femeie căreia Universitatea îi răsplătea meritele în acest fel. Cercetătoarea a fost felicitată, cu acest prilej, de toată lumea ştiinţifică pentru onoarea ce decurgea din acest act. Moartea sa a
survenit câteva luni mai târziu, în 14 noiembrie 1899, la Orăştie,
oraşul său adoptiv (LÁSZLÓ
1991, 47-48). Cercetările baronesei – arheolog au dus la crearea unei colecţii impresionante care a fost expusă în multe locuri din ţară şi din Europa (GOOSS 1878, 593), fiind achiziţionată – parţial –, încă din timpul vieţii sale, de Muzeul de istorie a Transilvaniei din Cluj, unde au fost depuse – după moartea Z. von Torma – o parte din manuscrisele şi corespondenţa sa (LÁSZLÓ 1991, 48). O mare parte dintre piesele ajunse la Cluj au avut această soartă datorită problemelor financiare ale cercetătoarei care este nevoită ca în 6 iunie 1891 să semneze un contract prin care-şi vinde şi împroprietăreşte colecţia pe seama Societăţii Érdély Múzeum, conform unei înţelegeri din 28 martie 1891. La punctul doi se specifică faptul că Societatea Érdély Múzeum plăteşte pe loc 5000 de forinţi în monetă austriacă plus o rentă viageră de 800 de forinţi. Cea mai mare parte a pieselor vândute provin de la Turdaş, după afirmaţiile descoperitoarei, dar – în ansamblu – colecţia cuprinde obiecte aparţinând următoarelor epoci istorice: paleolitic, neolitic, eneolitic, epoca bronzului, celto–dacice, romane şi slave (TORMA 1896/1902, 15). Piese arheologice au fost donate încă din timpul vieţii şi muzeului din Berlin (VLASSA 1976, 9), iar părţi din colecţie ar trebui să se mai găsească la muzeele din Turda, Aiud (inv. 1151–1275, 3313–3325), Alba Iulia, Deva, Sibiu, Orăştie şi poate altele (LAZAROVICI 1977a, 27-28). Un fond documentar puţin exploatat este cel de la Arhivele Statului din Deva (vezi Anexa 1). Aici se află dosare cu desene, carnete de şantier, diverse acte şi o parte din corespondenţă, rămase de la Z. von Torma (LUCA 1996a, 29). Opera Z. von Torma este una exemplară pentru perioada în care a trăit, aceasta cuprinzând multe titluri, dintre care amintim doar pe cele cu conotaţii strict ştiinţifice (TORMA 1879a; 1879b; 1880; 1882a; 1882b; 1886a;1886b; 1887; 1889a; 1889b; 1894; 1897; 1896/1902 şi 1972). O parte destul de însemnată a pieselor din colecţie a fost strânsă de la ţăranii din Turdaş sau de la cei din Turmaş (localitate aflată puţin mai la sud, unde baroneasa deţinea o moşie). Z. von Torma era interesată doar de materialele provenite de la Turdaş, dar cum sătenii erau bine plătiţi pentru strângerea obiectelor, ei declarau întotdeauna acest lucru – şi aceasta este o supoziţie –, chiar dacă descoperiseră materialele şi în alte locuri (LUCA 1995, 35). Tocmai de aici rezultă deosebita bogăţie a colecţiei, nu numai în materiale neolitice, ci şi de epoca bronzului, hallstattiene, dacice sau romane, fapt ce demonstrează încă o dată că acest tip de colectare poate duce la amestecul materialelor din mai multe situri (ROSKA 1941, 7-15, pl. I–CXLV; 1942, p. 287-292). Şi alţi cercetători au contribuit la îmbogăţirea colecţiei de la Turdaş. Aflăm că: La sporirea colecţiei au avut în această vreme – anii 1870, n.a. – o contribuţie importantă preoţii şi învăţătorii din diferite sate, a căror atenţie a fost îndreptată spre asemenea descoperiri prin vizitele bisericeşti ale lui Georg Daniel Teutsch. Lui Teutsch însuşi i se datorează câteva donaţii şi o parte din descoperirile de la Turdaş din muzeu – Muzeul Brukenthal şi colecţia n.a. (HOREDT 1944, 1). Într-o lucrare recentă, Thomas Nägler face referiri la Z. von Torma (NÄGLER 1994, 25, Nr. 118, 123, 133) în corespondenţa lui Teutsch, fapt ce nu se verifică la lecturarea epistolelor. După un deceniu de la dispariţia baronesei–arheolog, au loc noi cercetări la Turdaş realizate, de data aceasta, în anul 1910, sub conducerea lui Márton Roska. Conducerea Muzeului Transilvaniei se întreba dacă aşezarea era într-adevăr atât de bogată pe cât părea datorită colecţiei Torma şi care erau reperele stratigrafice ale materialelor arheologice descoperite (PÓSTA 1910), mai ales că în doar câteva zeci de ani Mureşul rupsese, deja, 80 de metri din staţiune (PÓSTA 1910, 435). Răspunsul trebuia să vină de la Márton Roska care cercetase situl cu metode mai evoluate decât antecesoarea sa. El a realizat patru sondaje, cercetând aşezarea în puncte diferite : a. în partea superioară a tarlalei comunale, lângă adăpătoare; b. în lanul de trifoi al preotului ortodox Petre Lula; c. pe tarlaua lui Salomea Răduţ; d. pe lotul de trifoi al lui Iosif Lupşor şi Petre Gruia. Specialistul clujean a ajuns la concluzia că existau trei orizonturi de locuire, surprinse în mod diferit în cele patru sondaje, ceea ce însemna că aşezarea nu a fost locuită pe toată întinderea deodată, ci punctual: de exemplu, pe locul b. nu exista decât un nivel, care corespunde nivelului superior al locului a. şi d., în timp ce locul c. n-a dat decât două orizonturi de locuire, care corespund nivelelor mijlociu şi superior de la a. şi d. (ROSKA 1928a, 14-38; 1928b; 1936a; 1936b; 1941, 8, 14-15). Nivelul I de locuire era reprezentat de bordeie. Al II-lea nivel de locuire este caracterizat prin locuinţe de tip colibă, cu vetre de foc şi mult material arheologic (ROSKA 1928b). Nivelul al III-lea de locuire constă din construcţii masive cu mult chirpic şi material arheologic bogat, surprinse de incendiul ce a distrus aşezarea (ROSKA 1941, 9-15; KALMAR 1991, 3). În timpul săpăturilor s-au găsit materiale din piatră, os şi lut (ROSKA 1928a; 1941, pl. CXLIX–CLI). Ceramica descoperită la Turdaş este într-o cantitate impresionantă şi foarte diversificată, constând din diferite tipuri de vase, plastică antropomorfă şi zoomorfă, altare, obiecte de cult şi podoabe (KALMAR 1991, 5). Stratul inferior – nivelul I – este reprezentat de ceramica grosieră, alături de care joacă un rol important ceramica fină, cu pastă bine pregătită, pereţi subţiri şi bine arsă (ROSKA 1928a, 20). Ornamentele constau din impresiuni făcute cu unghia sau degetul, puncte, linii şi combinaţii ale acestora (ROSKA 1928a, 25 şi Fig.27). În nivelul mijlociu – nivelul II – se păstrează întreg inventarul celui inferior, constatându-se însă un progres în privinţa tehnicii, formelor şi decorului vaselor (ROSKA 1928a, 26). Ornamentele sunt mai bine organizate, specifice fiind benzile incizate, observându-se pe unele cioburi urme de vopsea între registrele de incizii (ROSKA 1928a, 27 şi Fig. 28). În nivelul III – nivelul superior – ceramica este aceeaşi din nivelurile mai vechi, apărând însă mai multă ceramică fină şi unele tipuri noi de vase (ROSKA 1928a, 32-33); apare acum şi pictura, cu motive dispuse în benzi, triunghiuri şi spirale (ROSKA 1928a, 34 şi Fig. 29). Acelaşi cercetător, M. Roska, s-a ocupat şi de colecţia Z. von Torma, ce a totalizat peste 10000 piese, provenite mai ales de la Turdaş, dar şi din Valea Nandrului, peştera Nandrului şi peşterile Geoagiului. Majoritatea pieselor aparţin neoliticului, eneoliticului, dar sunt şi din epoca bronzului, hallstattiene, materiale celtice, piese romane sau din epoca migraţiilor (ROSKA 1941, 4). Obiectele au fost inventariate la muzeul clujean, după locul lor de provenienţă, care a fost identificat folosindu-se articolele, notiţele şi desenele Z. von Torma. Interpretarea acestor materiale, câteva date rezultate în urma sondajelor efectuate de M. Roska în 1910 împreună cu un număr impresionant de planşe (151, dintre care doar trei conţin materiale din sondajele din 1910), s-au concretizat într-o monografie dedicată colecţiei care, pe lângă aportul ştiinţific deosebit, are şi meritul de a fi accesibilă atât cunoscătorilor de limbă germană, cât şi cititorilor limbii maghiare. Această lucrare impresionantă – mare, la propriu şi la figurat – a văzut lumina tiparului în anul 1941, sub patronajul Muzeului Transilvaniei (ROSKA 1941). Din păcate, câteva decenii bune nu s-au mai făcut cercetări la Turdaş, iar teza raporturilor dintre cultura Turdaş şi civilizaţia troiană şi a sincronismelor parţiale ale Troiei cu neoliticul balcano–danubian a devenit una dintre teoriile forte ale preistoriei sud-est europene, abandonată abia după 1960 (LÁSZLÓ 1991, 49-50). Cultura ce poartă numele aşezării neo–eneolitice a fost şi încă mai este obiect de dispută şi polemici energice între arheologi (LUCA 1997b, 72-76). Săpături pe o suprafaţă mică au fost executate la Turdaş de către regretatul Vladimir Dumitrescu în anii '30, ai secolului nostru. Cercetarea s-a efectuat în colaborare cu Octavian Floca, proaspăt numit director al muzeului din Deva. Din discuţiile avute cu Vl. Dumitrescu în anii '80 rezultă că reputatul cercetător nu a săpat în zona centrală sau de est a aşezării, acolo unde se mai păstrează un strat de cultură semnificativ, ci în zona de vest, unde stratigrafia este oarecum firavă. De altfel, concluzia lui Vl. Dumitrescu era că aşezarea nu se mai păstrează, aserţiune preluată – mai apoi – de mulţi dintre cercetătorii contemporani (LUCA 1993, nota 1 – de remarcat că Vl. Dumitrescu nu a săpat împreună cu I. Paul, ci succesiv, la un interval de timp de aproximativ 30 de ani). Iuliu Paul, unul dintre cei mai autorizaţi arheologi neoliticieni contemporani din Transilvania, a efectuat – la rândul său – cercetări de mică amploare în acest sit (LUCA 1993, nota 1). Cercetările au fost efectuate în anii '60 şi nu s-au finalizat prin publicare, materialele descoperite nefiind semnificative pentru aceasta. Cercetări de suprafaţă au mai realizat Florin Draşovean şi Tiberiu Mariş în anul 1982 (DRAŞOVEAN–MARIŞ 1982–1983), iar în 1986 s-a cercetat malul surpat şi întinderea aşezării de către John Nandris (Anglia), Gheorghe Lazarovici şi Zoe Kalmar (Cluj-Napoca), materialele adunate în ambele ocazii fiind înregistrate tot la Muzeul de Istorie a Transilvaniei (LAZAROVICI–KALMAR 1991b, 24). Colecţia Z. von Torma a făcut obiectul unor studii semnate de Zoe Kalmar-Maxim (KALMAR 1984; 1985–1986 ; 1991). Cercetările sistematice au reînceput la Turdaş odată cu anul 1992, campaniile continuând de atunci în fiecare an, iar descoperirile ultimilor ani (LUCA 1993; 1995; 1996a; 1996b; 1996c; 1996d; 1997a; 1997b; 1998a, 103-105; 1998b; LUCA şi colab. 1994; 1995; 1997) demonstrează că lângă satul Turdaş, în punctul Luncă (La luncă) ne mai aşteaptă încă multe valori istorico–arheologice care trebuie să fie scoase la lumină şi să fie descifrate de specialişti. Principala caracteristică a cercetărilor cu privire la situl arheologic de la Turdaş şi la cultura eponimă este secvenţialitatea (LUCA 1996b, 27) şi, în anumite cazuri, subiectivismul interpretării. Se ştie că cea mai mare lipsă a colecţiei realizate în secolul trecut de Z. von Torma a fost şi este lipsa unor elementele de stratigrafie credibile. Tocmai acesta a fost motivul pentru care M. Roska a făcut sondajele din 1910 la Turdaş, publicând rezultatele cercetării sale începând cu anul 1928 (ROSKA 1928a; 1928b; 1936 – stratigrafia staţiunii este inclusă în cea transilvăneană; 1941). Într-o lucrare recentă (KALMAR 1991) s-a încercat ordonarea materialului ceramic conform stratigrafiei sitului. Aici se susţine că în nivelul inferior, Turdaş I, cele mai vechi materiale stratigrafiate sunt de fază Vinča C (KALMAR 1991, 5), iar în ceea ce priveşte nivelul superior, Turdaş III, acesta cuprinde – după aceeaşi autoare – un salt calitativ şi cantitativ (un progres în tehnică, ardere, forme, se înregistrase şi în nivelul II), dezvoltându-se elemente vechi – deci din nivelele I şi II –, dar constantându-se şi pătrunderea elementelor noi, Vinča C (KALMAR 1991, 7). Mai mult, autoarea ne furnizează patru fragmente ceramice pentru a exemplifica aşa – zisele „cele mai vechi materiale din nivelul I” (KALMAR 1991, 6, Fig. 4), fragmente pe care nu am reuşit să le regăsim în articolul lui Roska, în planşa nivelului Turdaş I (ROSKA 1928a, 37, Fig. 29/6-9). Deci, ne punem întrebarea firească după noi, în a cui stratigrafie ? Pentru a face totul şi mai neclar, nivelul I de la Turdaş prezintă ca ornamente principale la Roska: cele realizate cu unghia, vârful degetului în argila moale, virgula, linia şi combinaţiile acestora (ROSKA 1928a, 20, 25), iar în articolul cercetătoarei Z. Kalmar-Maxim cu totul alte ornamente: caneluri fine pe umărul străchinilor profilate cu muchia proeminentă – regăsite în figura publicată (KALMAR 1991, Fig. 4) –, benzi largi şi benzi incizate cu puncte rotunde şi late. În planşa nivelului inferior din articolul lui M. Roska nu se regăsesc o parte din aceste ornamente, mai exact canelurile. Nici în cercetările noastre, care s-au întins pe o perioadă de 8 ani canelurile şi pliseurile nu au, nici pe departe, rolul atribuit în lucrarea citată ! Din păcate, informaţia cuprinsă într-un singur rând al studiului din 1991, analizat mai sus – Turdaş I. Cele mai vechi materiale stratigrafiate sunt de fază Vinča C (KALMAR 1991, Fig. 4), este preluată de un alt cercetător, atât într-un articol din 1993 (DRAŞOVEAN 1994a, 166), în care acesta afirmă că: începând cu nivelul inferior, o nouă analiză a descoperirilor de la Turdaş permite paralelizarea celor mai vechi materiale cu faza C a culturii Vinča, dar mai ales într-o lucrare apărută în 1996, unde această informaţie este repetată: la un studiu mai atent, materialele ce provin din săpăturile lui M. Roska începând cu nivelul inferior pot fi datate cel mai devreme în faza Vinča C (DRAŞOVEAN 1996, 93-94) sau: la Turdaş, în lumina interpretării vechilor materiale, s-a ajuns la concluzia că cele mai timpurii elemente din nivelul inferior al săpăturilor lui Roska aparţin fazei C1 a culturii Vinča (DRAŞOVEAN 1996, 97) şi, în sfârşit: o nouă analiză a descoperirilor de la Turdaş a permis precizarea faptului că, începând cu nivelul inferior, cele mai vechi materiale pot fi paralelizate cu faza C a culturii Vinča (DRAŞOVEAN 1996, 98). Toate aceste pasaje au trimitere la studiul împricinat în aceste rânduri (KALMAR 1991), deşi, în aceeaşi lucrare, autorul mai spune că la Turdaş nu există foarte multe elemente clare Vinča C (DRAŞOVEAN 1996, 96). Pentru ca să dezlegăm această enigmă trebuie să observăm că s-a preluat, fără a fi amintită ca atare o idee a noastră – născută după lungi discuţii într-un cerc mai larg de cercetători –, confirmată prin săpăturile de după anul 1992 de la Turdaş, idee după care staţiunea şi cultura Turdaş nu îşi încep evoluţia înaintea venirii vincienilor de fază C. În momentul acelor discuţii nu aveam argumentele clare date de stratigrafia sitului, dar şi a altor săpături noi de după anul 1990, cum avem acum. Iată cum o idee se dovedeşte, în anumite cazuri, în mare parte fundamentată doar după cercetări sistematice. Mai precizez şi faptul că într-un articol anterior, Fl. Draşovean publica materialul cules personal de la Turdaş – prin cercetări de suprafaţă – şi menţiona că faza Vinča B1 este documentată prin două fragmente ceramice (DRAŞOVEAN–MARIŞ 1982–1983, 89-90; Pl. I/1-2), faza Vinča B2 este bine reprezentată de materiale, la fel şi faciesul Tăualaş (DRAŞOVEAN–MARIŞ 1982–1983, 90; Pl. I/3-16 pentru B2 şi 17-21 pentru Tăualaş) şi că: dintr-un orizont târziu în care credem că se resimte noul val Vinča C din Banat sunt trei fragmente (DRAŞOVEAN–MARIŞ 1982–1983, 91; Pl. III/8,13,16). Acesta concluziona că grupul Turdaş îşi începe evoluţia la orizont Vinča B1–B2 (DRAŞOVEAN–MARIŞ 1982–1983, 90; Pl. II/1-16; III/1-22), fără a aduce argumente solide, uşor de găsit astăzi, după noile cercetări de la Turdaş. Cred că acest exemplu este suficient de edificator pentru a ilustra modul în care a fost tratat situl arheologic de la Turdaş, doar în literatura de specialitate românească recentă, fără a mai aduce în discuţie vechea bibliografie sau istoriografia străină, unde s-a insinuat ideea după care cultura Turdaş şi, implicit, descoperirile de la Turdaş, se dezvoltă paralel cu toate fazele culturii Vinča. Dar despre aceasta, ca şi despre conotaţiile stratigrafiei de la Turdaş pentru neoliticul Transilvaniei vom mai discuta şi în capitolul dedicat încadrării cronologice şi culturale a descoperirilor arheologice din cele patru campanii de cercetare care se constituie în substanţa pe care ne-am modelat conceptele.
|
