|
|
AŞEZĂRI
NEOLITICE PE VALEA MUREŞULUI (II)
Noi
cercetări la Turdaş – Luncă
I.
Campaniile anilor 1992-1995
English Title: NEOLITHIC SETTLEMENTS IN THE VALLEY OF THE MUREŞ (II) NEW ARCHAEOLOGICAL
RESEARSCH AT TURDAŞ–LUNCĂ, I. THE 1992–1995 CAMPAINGS. Autor: Sabin Adrian LUCA, BIBLIOTHECA MVSEI APVLENSIS XVII,ISBN 973-590-514, Editura
Economică, 2001 © copyright: Sabin Adrian
Luca Coperta 1 / Coperta 2/ Cuprins (Content)CAPITOLUL I Mediul geografic Judeţul Hunedoara este situat în partea central–vestică a României, pe cursul inferior al Mureşului, la zona de contact între Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali, la intersecţia paralelei de 46o latitudine nordică cu meridianul de 23o longitudine estică, între judeţele Alba (la nord şi est), Vâlcea (sud-est), Gorj (sud), Caraş-Severin (sud-vest), Timiş (vest) şi Arad (nord-vest) (EGR 1997,33). Aşezările rurale de zonă joasă ale judeţului se găsesc – de obicei – în lunca neinundabilă a râurilor, care şi-au săpat albii mai adânci, mărginite de terase, acestea din urmă fiind ocupate de terenuri agricole. Aşezările sunt mici, având între 600 şi 1.000 de locuitori. Structura satelor este compactă, pentru a ocupa o suprafaţă de teren productiv cât mai restrânsă. Acesta este şi cazul localităţii Turdaş, dispusă în lunca Mureşului (GRUIESCU–GRUMĂZESCU 1970, 80), comună menţionată documentar pentru prima oară în anul 1332, prin atestarea unui Sacerdos de Cordas (Tordas) (EGR 1998, 320). În prezent de această localitate aparţin şi satele Pricaz, Râpaş şi Spini (EGR 1997, 44). Staţiunea arheologică Turdaş – ce se constituie în obiectul lucrării de faţă –, se află pe malul stâng al Mureşului, la sud-vest de comuna eponimă, în locul numit Luncă (La luncă) (FLOCA 1957, 396). Menţionăm că locuitorii de astăzi ai localităţii nu mai folosesc toponimul La luncă, preferându-l pe cel folosit de noi în lucrarea de faţă (Luncă) sau chiar nefolosind nici un toponim pentru zona descrisă. Întinderea aşezării a fost apreciată de Zsófia von Torma, în anul 1875, la 950x760 m (de la malul Mureşului până la pădurea aflată la sud de şoseaua Orăştie – Deva), afirmaţie ce nu a fost însă dovedită de săpăturile sistematice (ROSKA 1941, 7). Cercetările de suprafaţă şi săpăturile sistematice din ultimul deceniu demonstrează că aşezarea se întinde cam 600 m de-a lungul Mureşului şi aproximativ 80–100 m către calea ferată Deva – Orăştie, aflată în sudul staţiunii (LUCA 1995, 34). Din aşezarea iniţială se mai păstrează în jur de 20% (LUCA 1995, 35), deoarece teritoriul ocupat de vechiul sit se diminuează mereu din cauza acţiunii de eroziune a Mureşului (FLOCA 1957, 396), ale cărui viituri, situate la intervale temporale de 20–25 ani, rup din mal câte 2–3 m, în locuri diferite (LUCA 1996a, 28). Către pădure (la sud de sit) există urme ale drumului roman şi resturi ale unei prezumtive ferme romane, iar către gară (la vest de sit) sunt urmele unei vechi localităţi medievale. Albia Mureşului atinge o latură înaltă a luncii (malul stâng), situată în zona de contact cu terasa I – neinundabilă – (aflată la aproximativ 200 m înălţime absolută faţă de suprafaţa mării), formând un cot activ care înaintează cu timpul formând un mal abrupt şi înalt de până la 10 m (LUCA 1997b, 10 – parte redactată de Marius Ciută). Mureşul, cel mai mare afluent (de stânga) al Tisei, cu care se uneşte pe teritoriul Ungariei, la Szeged, şi al doilea râu al României – ca lungime – după Dunăre, curge pe 803 km din care 761 km pe teritoriul României. Traseul acestuia urmează ruptura tectonică prin care se asigură legătura hidrografică a Podişului Transilvaniei cu Depresiunea Pannonică, Mureşul izvorând de pe pantele nordice ale Munţilor Hăşmaş (Carpaţii Orientali), de la 850 m altitudine, lângă localitatea Izvorul Mureşului (EGR 1997, 210). Cursul Mureşului, de la obârşie la vărsare, se poate împărţi în patru sectoare caracteristice: 1. Mureşul superior, ce cuprinde Depresiunea Giurgeului şi Defileul Topliţa – Deda; 2. Mureşul mijlociu, axat pe zona centrală a Podişului Transilvaniei, între Deda şi Alba Iulia; 3. Culoarul Mureşului inferior, între Munţii Apuseni şi Carpaţii Meridionali, între Alba Iulia şi Lipova; 4. Mureşul inferior, din Câmpia de Vest, între Lipova şi graniţa cu Ungaria (UJVARI 1972, 299). Culoarul Mureşului este unul depresionar intramontan, de origine tectonică, situat în partea central–vestică a ţării, fiind delimitat de Munţii Metaliferi şi Trascău (la nord şi nord-est) şi de prelungirile Munţilor Cindrel, Şureanu şi Poiana Ruscă (la sud). Spre sud, prin valea Streiului, acesta comunică cu Depresiunea Hunedoara şi cu Depresiunea Haţeg. Suprafaţa culoarului este de cca. 1.300 km2 (110 km lungime şi 8–10 km lăţime). Relieful zonei este format dintr-o parte colinară înaltă (400–600 m), fragmentată de văi, dezvoltată cu precădere pe stânga văii Mureşului şi dintr-o câmpie aluvială etajată (190–300 m), alcătuită din luncile şi terasele Mureşului de pe ambele maluri ale acestuia (EGR 1997, 209). În lungul culoarului întâlnim mai multe strangulări, defilee epigenetice, între care se înşiră o serie de bazinete, barate mai ales de formaţiuni neogene. Panta Mureşului în acest sector este destul de redusă (0,3–0,5 m / km). Sedimentele din albie prezintă materiale ce contrastează puternic. Afluenţii montani aduc pietriş de dimensiuni mari (cca. 5–7 cm), cu care este căptuşită în mare parte albia râului, iar aluviunile microlocale, cu dimensiuni medii de 1–3 mm, sunt transportate cu uşurinţă. Având în vedere ponderea mare a aluviunilor grosiere aduse de afluenţi, pe care Mureşul nu le poate transporta decât când are apele mari, albia sa, în bună parte, este deosebit de stabilă. Mobilitatea mai mare în cadrul albiei se observă numai la formele de fund, constituite din nisipuri autohtone (UJVARI 1972, 312). La Turdaş–Luncă, fundul albiei Mureşului este constituit, în cotul activ, de pietrişuri. În mal, peste acestea, se poate observa un nivel de gresii. La contactul dintre gresii şi pietrişul grosier al fundului albiei apar izvoare abundente cu apă potabilă (acesta este – poate – unul dintre motivele pentru care punctul a fost locuit în vremea neoliticului şi eneoliticului; de asemenea, se poate constata cu ochiul liber că gresiile de la baza malului au fost folosite pentru realizarea râşniţelor descoperite în aşezare). Cursul râului a format aici un cot activ şi din cauza exploatării permanente a gresiei, prin care s-a creat o breşă, la baza malului, între nivelul de bolovăniş şi cel de loess ce se află peste gresie. În momentele viiturilor Mureşului se formează un curent de fund care dislocă malul, de jos în sus, rupând mari bucăţi din acesta. Nu putem nega, însă, că cea mai mare influenţă asupra formării acestui cot activ o are şi panta foarte mică de scurgere a râului, fapt ce face ca acesta să parcurgă un curs meandrat. Caracteristicile de mai sus fac ca Mureşul să aibe un aspect de canal cu ape adânci şi cu o curgere înceată, în zona aşezării. Dacă ar fi să ne imaginăm cum arăta acesta în cursul neoliticului şi eneoliticului, trebuie să realizăm un scenariu după care malul era cu cel puţin 200 de metri mai aproape de Munţii Apuseni, iar pe lângă acesta curgea, mai degrabă, un braţ al râului, cotul activ neexistând încă, iar râul curgând pe o traiectorie mult mai apropiată de munţi. Ca orice scenariu, această imagine poate să fie modificată cu argumentele de rigoare. Afluenţii Mureşului din zona care ne interesează (pe dreapta râului) sunt scurţi (11–31 km), principalul fiind pârâul Geoagiu, iar cei de pe stânga sunt lungi (43–92 km), reprezentative fiind râurile şi pârâurile Orăştie, Romos, Strei şi Cerna, încât bazinul Mureşului este asimetric (EGR 1997, 35), la fel ca lunca sa ce are o lărgime medie de 5 km, dar care poate atinge, pe anumite porţiuni, chiar 8–10 km sau se poate îngusta până la doar 1 km (FLOCA 1957, 20; LUCA 1997b, 10 – parte redactată de Marius Ciută). Faţă de volumul apei, lăţimea Mureşului nu este prea întinsă, adâncimea lui relativă fiind destul de mare, impresie sporită şi prin înălţimea malului stâng, în zona Turdaşului, care, pe distanţe lungi, este abrupt. Pe timp de nivel normal, lângă Orăştie – la 7 km de Turdaş – Mureşul este lat de vreo 80–120 m, adâncimea sa fiind de 1–2 m. Viteza obişnuită a apei este de aproximativ 1 m / sec., iar debitul obişnuit de 70 m/sec. (FLOCA 1957, 20). Procentul cel mai ridicat al scurgerii râului este primăvara (44,5%), urmat de vară (24,6%), iarnă (19,8%) şi toamnă (11,1%) (MONOGRAFIA 1980, 28). La zona de contact dintre terasa I şi luncă apar puternice izvoare de apă potabilă, deosebit de abundente, venind de sub niveluri geologice de pietrişuri şi argile solidificate (LUCA 1997b, 11 – parte redactată de Marius Ciută). Solurile slab dezvoltate şi de luncă, dintre care se remarcă aluviunile cu carbonaţi, sunt prezente în lungul văii Mureşului (GRUIESCU–GRUMĂZESCU 1970, 52), solurile aluvionare, gleice şi pseudogleice, cernoziomurile şi levigatele (MONOGRAFIA 1980, 31) completând conţinutul de pământ al luncilor largi. Rezervele de argile aluvionare, nisipurile şi balastul (GRUIESCU–GRUMĂZESCU 1970, 37; FLOCA 1957, 23; MONOGRAFIA 1980, 22) sunt exploatate, fiind deosebit de preţioase pentru construcţii (UJVARI 1972, 312). În lunca Mureşului, media anuală a temperaturii este de 10o C (MONOGRAFIA 1980, 23). În anotimpul cald, vara, în luna iulie, media atmosferică este de 20o C, iar iarna, în luna ianuarie, este de – 4o C (FLOCA 1957, 18). Diferenţele de temperatură, sensibile între unele localităţi, sunt determinate – mai ales – de formele variate de relief pe care se află şi de gradul de expunere al terenului la soare (orientarea lui faţă de punctele cardinale) (FLOCA 1969, 11). În ceea ce priveşte precipitaţiile, în valea Mureşului se înregistrează 600 mm / an, luna cea mai secetoasă fiind februarie, cu 30 mm , iar cea mai ploioasă lună – iulie – înregistrând aici 80 mm (GRUIESCU–GRUMĂZESCU 1970, 43). Ninge aproximativ 20 zile / an, zăpada păstrându-se pe sol, în medie, 40 zile (MONOGRAFIA 1980, 25). Vegetaţia întâlnită în lunca şi pe terasele Mureşului este alcătuită din păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), în amestec cu gorun (Quercus petraea), stejar (Quercus robur), carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus foliacea) şi tei (Tilia tomentosa). Arbuştii din interiorul acestor păduri sunt păducelul (Crataegus monogyna), sângerul (Cornus sanguinea), cornul (Cornus mas), măceşul (Rosa canina), etc. În văi întâlnim salcia (Salix babylonica), arinul (Alnus) şi plopul (Populus), alături de răchită (Salix) şi – ici-colo –, ochiuri de baltă cu trestie (Arundo domax) şi papură (Typha). Pot apare, de asemenea, părul pădureţ (Pirus piraster) şi mărul pădureţ (Malus silvestris), iar nivelul ierbos este constituit din graminee (FLOCA 1957, 26; GRUIESCU–GRUMĂZESCU 1970, 56, 58; MONOGRAFIA 1980, 36; EGR 1997, 35). O subunitate de vegetaţie azonală apare din loc în loc, fiind constituită din pajişti, în alcătuirea cărora intră grupări de pir (Agropyrum repens), iarba câmpului (Agrostis stolonifera), coada vulpii (Alopecurus pratensis) etc. Fauna zonei este reprezentată de căprior, mistreţ, iepure, vulpe, dihor, veveriţă şi diferite păsări cântătoare şi de baltă (MONOGRAFIA 1980, 36) cum ar fi stăncuţa, coţofana, graurul, botgrosul, privighetoarea, pupăza, cioara de semănătură etc. (GRUIESCU–GRUMĂZESCU 1970, 61). Mureşul este bogat în peşte: mreană, somn, crap, clean, fusar, scobar, lin, cegă, ştiucă, biban, ţipar, plătică etc. (FLOCA 1957, 32; GRUIESCU–GRUMĂZESCU 1970, 62). Săpături arheologice au confirmat existenţa unei faune asemănătoare şi în neolitic, fiind identificate specii precum Bos taurus L. / Bos primigenius Boj, Sus scrofa domesticus / Sus scrofa ferrus L., Ovis aries L. / Capra hircus L., Cervus elaphus L. / Capreolus capreolus L., Canis familiaris L., Canis lupus, Ursus arctos L. etc. şi oase mărunte de animale mici, păsări, peşte sau valve de scoici ori cochilii de melci (GOOSS 1878, 598; ROSKA 1941, 8; KALMAR 1991, 10; LUCA 1997b, 78-95 – parte redactată de Georgeta El Susi). Terasele şi lunca Mureşului sunt suprafeţe adecvate pentru cultivarea cerealelor, a plantelor furajere, a legumelor şi zarzavaturilor, deşi unele dintre aceste zone au de suferit de pe urma inundaţiilor, ce distrug în bună parte culturile localnicilor (GRUIESCU–GRUMĂZESCU 1970, 109-110). Tocmai de aceea comunitatea ce a populat în preistorie situl de la Turdaş–Luncă a preferat pentru locuire terasa înaltă de 200 m faţă de nivelul mării, neinundabilă, ca şi în cazul marii majorităţi a aşezărilor neolitice şi eneolitice din zona Orăştie (LUCA 1997b; vezi Harta 1, punctele 4 şi 5 din prezenta lucrare). Recent s-a descoperit, pe aceeaşi terasă înaltă ce mărgineşte Mureşul pe latura sa stângă, la nord-est de Turdaş, în punctul numit Pe coastă, pe drumul ce leagă localitatea Turdaş de satul Pricaz, o frumoasă aşezare aparţinând culturii Coţofeni (situl a fost descoperit de Nicula Mircea Vasilică, locuitor al Turdaşului, la numărul 179; vezi Harta 1, punctul 3). Tot pe aceeaşi terasă se află şi aşezarea turdăşeană de la Pricaz (vezi Harta 1, punctul 2). Creşterea animalelor – bovine, ovi–caprine, porcine – este, de asemenea, una dintre ocupaţiile importante ale locuitorilor văii Mureşului (GRUIESCU–GRUMĂZESCU 1970, 117; MONOGRAFIA 1980, 106). Bulevard al preistoriei, valea Mureşului constituia cea mai importantă –şi probabil unica modalitate de comunicaţie a epocii, atât prin uşurinţa cu care putea fi parcursă, cât şi datorită condiţiilor prielnice pe care le oferă terasele ei. Ea face legătura, spre est, cu Podişul Secaşelor şi Podişul Transilvaniei, iar, spre vest, cu Banatul, de unde se poate continua drumul spre Câmpia Tisei, Dunărea mijlocie şi zonele central–europene sau se poate merge spre sud, în Peninsula Balcanică (LUCA 1997b, 15-16 – parte redactată de Marius Ciută). Materiile prime probabil exploatate în perioadă sunt lemnul, stuful, paiele, rocile utile (mai ales silexul şi gresia) şi argilele. Chiar dacă nu există sare sub formă de zăcăminte la suprafaţă în zonă, aceasta – la fel ca şi obsidianul – era adusă, fără discuţie, din alte perimetre apropiate. Caracteristicile enumerate până acum arată, încă o dată, faptul că una dintre zonele optime de locuire pentru omul preistoric a fost valea Mureşului. Ea a fost aleasă drept habitat de omul preistoric, mult mai expus decât omul modern condiţiilor vitrege ale naturii înconjurătoare şi silit – în consecinţă – la un oportunism alimentar accentuat, indispensabil perpetuării speciei spre zilele noastre.
|
