RELAŢIILE ROMANO-BARBARE LA NORDUL DUNĂRII DE JOS. ÎNTRE NECESITATE POLITICA ŞI ACULTURAŢIE

I. Consideraţii introductive. Dihotomia roman-barbar. Societăţile de frontieră în Antichitatea târzie 

Istvan FABIAN 

 Lucrarea de fata îşi propune analiza câtorva fenomene definitorii pentru arealul nord-dunărean al secolelor IV-V, marcată de evenimente ca prezenţa goţilor si a hunilor si a relaţiilor lor cu Imperiul. Din consideraţii de oridn metodologic am axat lucrarea pe doua coordonate: prezentarea dihotomiei roman-barbar şi câteva caracteristici ale societatilor de frontiera şi în al doilea rând prezentarea câtorva aspecte mai cunoscute ale istoriei relaţiilor politice dintre goţi, şi Imperiu.

Definirea dihotomiei roman – barbar şi a frontierei romane în antichitatea târzie pare un lucru facil şi complicat în acelaşi timp: cel mai simplu ar delimitarea strictă, politico – militară: Imperiul Roman dispunea de un limes ,tot ceea ce era în interiorul limesului era roman, ce era în afară aparţinea barbariei. Această distincţie, la primă vedere clară, este imposibil de pus în practică, şi mai mult decât atât este vitală pentru a înţelege modul de existenţă a imperiului. Dacă nu avem o definiţie clară a ceea ce este roman sau era teritoriu roman nu se poate înţelege cum funcţiona Imperiul ca organizare statală. Probleme de definire apar în special legate de termenii folosiţi pentru definirea frontierei. Cuvântul limes nu a va fi folosit pentru că pe de oparte nu ne vom referi la sistemul de fortificaţii, iar pe de altă parte, pentru că nu era un cuvânt des uzitat de romani: ei defineau limitele imperiului prin cuvântul finis „graniţă” sau „limită”, un termen mai puţin clar. Dincolo de acest finis se aflau barbarii, situaţi în barbaria sau (începând cu sec.IV) barbaricum

Alte probleme de definire apar în legătură cu vocabularul contemporan folosit în acest context: e un fapt bine cunoscut că frontierele sunt zone în timp ce graniţele sunt spaţii liniare. E o distincţie destul de strânsă de vreme ce în limba spaniolă contemporană frontera desemnează şi frontieră şi graniţă. Această distincţie este cu atât mai importantă încât subliniază faptul că nu toate culturile au aceeaşi viziune asupra spaţiului. Poate că nici pentru romani conceptele de graniţă lineară şi zonă de frontieră nu erau clar separate. Tot ca exemplu actual dacă luăm termenul englez frontier ca zonă de trecere nu rezolvăm problema definirii exacte a termenului, întrucât există o serie de subdiviziuni: într-o singură regiune pot exista mai multe frontiere; frontierele civile şi militare pot fi diferite deşi sunt sub administrarea aceleaşi unităţi politice. Frontierele politice se pot suprapune (sau nu) peste cele non-politice ca de exemplu cele lingvistice,comerciale sau monetare. Astfel în estul imperiului greaca şi siriana erau folosite de ambele părţi ale graniţei , în timp ce contracte de secol doi ce provin din Dura Europos (Parthia) includ clauze de plată în drachme din Tyr care erau bătute în interiorul Imperiului.

O întrebare de bază era cum îşi priveau romanii imperiul, mai precis cum şi-l defineau? Era pentru ei doar un complex de provincii, oraşe, aşezări rurale delimitate prin repere geografice sau manufacturate sau însemna ceva mai mult? Ştim că râuri ca Tigrul, Dunărea şi Rinul sau construcţii ca Zidul lui Hadrian sunt descrise de autorii antici şi moderni ca limitele autorităţii romane. Totuşi, fapt demonstrat practic, marcajele de graniţă nu erau pentru marcarea strictă a teritoriului cât mai degrabă ca răspunsuri pentru probleme de apartenenţă teritorială şi comunitară pe de o parte, dar pe de altă parte erau şi locuri de creare a unor societăţi mixte cu un caracter aparte. De aici rezultă faptul, foarte clar de altfel că o simplă definire în opoziţie a relaţiei roman – barbar este nesatisfăcătoare. Amestecul de populaţie, fenomenul aculturaţiei a creat premisele unei continuităţi culturale de la cultura mediteraneană la una continentală. A vorbi de lumea barbară ca de o entitate entropică în continuă mişcare, cu un mod de viaţă violent şi instabil, iar de lumea romană ca un apărător al civilizaţiei clasice este un fapt prea simplist. Frontiera romană nu poate fi văzută ca o linie despărţitoare între două lumi antagonice, ideologie apărută odată cu criza secolului III. Whittaker sublinia faptul că însăşi esenţa ideii criză şi decadenţă imperială se află în această dihotomie (Whittaker,1994,p.4). Ca o comparaţie peste timp, ideea de frontieră ca linie despărţitoare între civilizaţie şi lumea barbariei apare şi în istoriografia şi ideologia politică americană, în care ca şi în cazul romanilor cel de – al doilea element al dihotomiei  „barbarul” nu avea o importanţă ca atare ci numai ca opozit al omului civilizat.

Astfel trebuie să înţelegem că limesul roman nu era nicidecum un marcaj teritorial al expansiunii maxime a imperiului ci, mai degrabă un punct de pornire pentru eventuale noi cuceriri şi poate mai important, un punct de legătură între lumea romană şi cea non - romană. Tot Whittaker considera, pe bună dreptate, că din acest punct de vedere, criza secolelor III - V se manifesta printre altele prin lărgirea zonei de frontieră într-o asemenea măsură încât nu se mai putea deosebi exact barbarul de provincial.(Whittaker,1994, p. 223). De aceea este timpul să se renunţe la clasica temă a invaziilor barbare distrugătoare; deşi existau raiduri care produceau fără îndoială pagube, nu numai materiale ci mai degrabă de orgoliu romanilor, trebuie avut în vedere că aceste confederaţii războinice erau destul de mici, până la 3.000 luptători, cele mai mari având 15.000- 20.000 luptători. Pe de altă parte chiar şi barbarii erau conştienţi de faptul că obţin mult mai mult de la imperiu prin comerţ sau colonizare decât prin raiduri succesive care le măcinau armatele. (Whittaker, 1994, p.228). De aceea termenul de infiltrare este mai degrabă acceptabil decât cel de asalt asupra limesului. De aceea Miller propune nu o separare puţin „rasistă” a romanilor de barbari ci o analiză comparativă a două sisteme sociale, prin interacţiunea lor: mai precis a unui sistem central cu unul periferic.(Miller,1998. p.170; Wallerstein 1983, p.300). Însă dincolo de teoretizări a existat un drum sinuos, ling şi deseori conflictual dar care, a avut ca finalitate crearea unei noi societăţi şi identităţi. De aceea în continuare vom trasa câteva din coordonatele acestui traseu istoric insistând, pe cât posibil, pe ideea dihotomiei roman – barbar a conceputului de frontieră în Occidentul latin şi în lumea romano-bizantină cu referire şi la teritoriile nord-dunărene.

Ca punct de pornire trebuie să subliniem că la începutul secolului III p. Chr. După mai bine de 200 de ani de pax romana Imperiul părea mai stabil ca niciodată. Populaţiile cucerite se aliniaseră cauzei romane, milioane de oameni se bucurau de binefacerile Constitutio Antoniniana, creându-se o solidaritate „universală” ce depăşea micile eforturi centrifuge.  Pe plan extern, Roma până la domnia lui Traian a dus o politică ofensivă, după care reuşi să oprească invadatorii pe linia limesurilor. Secolul III a adus compromiterea păcii interne şi externe, slăbirea rezistenţei în faţa presiunilor externe şi a tendinţelor centrifuge interne. Opoziţia faţă de Roma a unor provincii cum ar fi de exemplu Gallia şi Britannia merge până la declararea seccesiunii, fapt ce se menţine pe mai multe decenii cu consecinţe grave, mai ales în Britannia unde opera de romanizare suferă un lamentabil eşec. Pierderile teritoriale de la sfârşitul sec. III (abandonarea Daciei) mai aduce o ultimă tresărire a patriotismului roman, manifestate prin temele recurente ale propagandei romane şi anume tema cetăţii asediate de migratori (Romania), dar şi tema eternităţii Romei şi a valorilor ei. Însă disoluţia structurilor politice romane va fi un proces continuu şi mai ales accelerat în sec V , când se manifestă tot mai puternic tendinţele centrifugale ale provinciilor mai ales sub povara fiscalităţii. Gallia urmează exemplul Britanniei, fapt de care profită oportunişti precum Sygarius care valorifică în folosul propriu vidul de putere. La pericolul inter se adăuga cel al migratorilor, mai ales în condiţiile în care Roma pur şi simplu nu mai dispunea de mijloace umane şi logistice pentru a face faţă invaziilor din ce în ce mai bine coordonate şi mai puternice. Germanicii preiau controlul în vechile provincii romane, fondând regate proprii. Contactul duce însă la formarea unui amalgam cultural şi politic care va crea o societate cu o nouă identitate. Bineînţeles în formarea acestei noi societăţi un rol preponderent l-au avut acei germanici care în cursul secolelor s-au angajat ca mercenari în Imperiu sau erau stabiliţi în zonele de graniţă în urma unor foedus. „Barbarizarea” Imperiului şi „romanizarea” germanicilor erau fenomene concomitente şi, ceea ce este mai important, au amortizat întrucâtva şocul invaziilor din secolele V-VI.(W.Goffart,1980, p.54).

Ideea de bază în analiza relaţiilor romani – barbari, este că cei dintâi nu au format în cadrul expansiunii imperiale o categorie etnică sau rasială aparte, ei mai degrabă definindu-se prin cultura şi limba latină. Odată cu apariţia regatelor germanice, romanii şi au pierdut ceva din noţiunea de Romanus, mai ales în condiţiile sărăcirii continue a culturii romane. Apare însă şi „reversul medaliei”: această cultură romană va fi cultivată în tinerele regate barbare de o elită romană/romanică, ce va juca un rol primordial în naşterea noilor identităţi. Dincolo de aspectele juridice (Lex Romana le definea statutul juridic în cadrul comunităţilor juridice germanice) cea mai importantă parte a identităţii romane în regatele barbare va cea confesională, mai ales după ce creştinismul a devenit religie de stat. Creştinismul ortodox (după Conciliul de la Niceea din 325) îi delimita pe romani atât de germanicii păgâni cât şi de cei de confesiune ariană, într-o asemenea măsură încât Gregoire de Tours afima la finele sec VI că termenii de romani şi creştini se confundă în regatul vizigot: „Romanos enim vocant nostrae homines religionis” [1] Mesajul este clar:bisericile creştine sunt focare ale conştiinţei romane, iar clericii, în majoritatea lor romani prin origine şi cultură sunt reprezentaţii noilor elite. Romanii nu mai sunt cetăţenii unei comunităţi politice universale, ei acum formează gentes nu diferite ca accepţiune de germanici, dar care sa deosebesc prin lingua et moribus, fapt pe deplinde înţeles dacă avem în vedere că romanii sunt mai degrabă un rezultat al procesului de aculturaţie Imperială care a dat numele supuşilor ei asimilaţi lingvistic(Brezeanu, 2002, p.31). Nici cuceritorii nu pot fi priciţi drept categorii etnice, rasiale, acestea fiind de fapt un mozaic de neamuri ,cu origini diferite, în care o uniune tribală exercită hegemonia militară o anumită perioadă de timp. De fapt subiectul unităţii tribale a germanicilor rămâne o problemă veşnic deschisă şi controversată. De ce uniuni tribale mari cum ar fi quazii, marcomanii, vandalii şi ostrogoţii dispar de pe o zi pe alta după ce sunt înfrânţi, în timp ce alte popoare mult mai mici reuşesc să se menţină şi fondează regate durabile? Explicaţia rezidă tocmai în alcătuirea acestor populaţii migratoare: avem de-a face cu un conglomerat în care există un nucleu dur al unui trib mai bine organizat iar în jur gravitează o serie de alte populaţii diferite ca origine al căror simplu ţel este jaful. Când populaţia de centru este înfrântă, celelalte îi iau locul in mod automat. De fapt nu este vorba de dispariţia populaţiei ca atare ci de faptul că iese din atenţia surselor istoriografice (romane sau bizantine). În Imperiu, migratorii vor forma doar o minoritate, inferioară numeric şi cultural majorităţii romane/romanice.De aceea, migratorii,şi în speţă germanicii îşi vor defini identitatea prin statutul juridic propriu şi confeşiunea creştină ariană. Arianismul  permitea germanicilor să fie creştini pe de o parte şi de aici parte a unei comunităţi mai largi de  christianitas  şi  romanitas fără să fie nevoiţi să renunţe  la identitatea lor. De aceea e nevoie să înţelegem  religia ariană ca pe o religie tribală şi nu o formă de erezie alexandrină (Thompson, 1966, p.110). Oricum în ciuda diferenţelor, din întâlnirea celor două lumi atât de diferite ca origine, limbă instituţii sociale şi culturale avea să se nască o nouă societate cu o fizionomie complet schimbată. Bineînţeles că drumul până la constituirea acestei societăţi a fost sinuos, tensiunile persistând mai tot timpul: dincolo de aspectul pur militar al problemei, clanurile migratoare au înlocuit autoritatea imperială, regele barbar susţinut de forţa armelor a luat locul împăratului. Aspectul cel mai dureros însă a fost pierderea primatului politic şi militar de către elitele romane în favoarea migratorilor.  La acesta se adaugă şi izolaţionismul manifest al invadatorilor care, deşi pe termen scurt le - a păstrat identitatea, pe termen lung a dus la ruinarea regatelor germanice  de primă generaţie (vandal şi ostrogot). Sinteza totală are loc abia odată cu trecerea cuceritorilor la religia cuceriţilor: regatul longobard şi mai ales cel franc fiind exemplele cele mai evidente. Regatul franc şi a fondat unitatea pe credinţa comună existentă încă de la începuturi prin actul de creştinare catolică a lui Clovis. Deşi este un gest precumpănitor politic, a dat elitelor de ambele naţionalităţi sentimentul destinului comun pe care l-au de împlinit în urma căderii Romei.(Brezeanu,2002,p.34)

Aproprierea dintre cele două elite social politice a avut la bază interese economice, privilegiile de castă, şi nu în cele din urmă căsătoriile mixte ce echivalau cu stabilirea unei identităţi unice. Alianţa elitelor are la bază complementaritatea funcţiilor: invadatorii (germanici) controlează domeniul militar, ce-i asigura dominaţia în regat, în timp ce romanii au în competenţă administraţia şi biserica, din rândul elitei clericale de origine aristocratică-romană ridicându-se numeroşi cărturari care vor contribui efectiv la crearea noii identităţi.

O altă coordonată a aproprierii dintre romanici şi barbari a fost atracţia elitelor invadatoare pentru valorile romane. Ea apare încă din perioada invaziilor: niciodată germanicii nu au dorit distrugerea ca atare a Romei şi Imperiului ci o reorienare a valorilor ei. Este elocvent în acest sens „programul politic” al regelui Athaulf, cel care va intra în istorie, nu atât prin însemnătatea domniei sale cât prin anunţul programatic care defineşte, şi poate constitui punct de pornire, ideologia moştenirii şi renovaţiei imperiale: „La început am dorit cu ardoare să şterg până şi numele de roman şi să preschimb Imperiul Roman cu un Imperiu Gothic. Romania cum se spune în latina vulgară ar fi devenit Gothia. Athaulf l-ar fi înlocuit pe Cesar Augustus. Dar o îndelungată experienţă m-a învăţat că barbaria nestăpânită a goţilor este incompatibilă cu legile. Ori fără legi nu există stat (Res publica). Am hotărât deci să aspir la gloria de a restaura integritatea şi de a spori numele romanilor cu ajutorul forţei goţilor. Sper să intru în posteritate ca restauratorul Romei de vreme ce este cu neputinţă să-i iau locul” [2] ().Toţi invadatorii,vizigoţii, ostrogoţii, francii şi longobarzii, nu doresc altceva decât o imitatio imperii. Preluarea de titluri ca  vir gloriossus, vir excellentissimus  sau a rangurilor de consuli sau patricieni cu însemnele ei specifice, a avut drept scop sporirea prestigiului barbarilor în ochii supuşilor romani cât şi legitimarea puterii în spaţiul vechii împărăţii dar şi întărirea solidarităţii din interiorul comunităţii tuturor supuşilor. Apare deci o nouă societate aflată în secolele V-VII la frontiera politică şi spirituală a lumii romane, o societate bazată pe interferenţe culturale - politice şi religioase.

De fapt ajungem la cel de – al doilea aspect al problemei: conceptul şi ideologia de frontieră în cadrul Imperiului Roman Târziu şi in Imperiul Bizantin. De fapt aşa cum se poate observa, Imperiul Roman şi „moştenitorul” său creştin cunoaşte nu o singură frontieră ci mai multe: dincolo de frontiera politică ce delimitează teritoriul roman de cel al vecinilor, apare şi o frontieră culturală, lingvistică economică şi religioasă ce nu corespunde întrutotul frontierei teritoriale . Rinul, Dunărea, Tigrul ca să nu vorbim decât de frontierele cele mai „palpabile” ale Imperiului Roman apoi celui Bizantin, reprezintă pe lângă  frontiera ca realitate geografică şi un concept militar, economic şi cultural.

Diferenţele totuşi sunt mari în ceea ce priveşte perceperea frontierei în vestul lumii romane şi în estul ei. În vest situaţia este clară: în faţa prezenţei evidente a barbarilor în imperiu singura cale de supravieţuire era coexistenţa. În partea răsăriteana situaţia e diferită.

Odată cu schimbarea centrului de greutate a Imperiului spre Est, Balcanii devin o adevărata placa turnanta ce face joncţiunea intre Orient si Occident intre lumea romana si Barbaricum. Apariţia goţilor şi raidurile de pradă întreprinse în zona Balcanilor şi Asia Mică  au două rezultate: una imediată şi anume abandonarea Daciei de către romani şi una pe termen lung: Dunărea redevine frontiera naturală, iar regiunea Balcanilor dobândeşte o importanţă capitală în următoarele patru secole.  De altfel pe parcursul a 2000 de ani de istorie statală, Roma şi succesoarea ei bizantină s-au bazat pe populaţia unei provincii sau alta, care a constituit centrul de greutate al Imperiului într-un anumit moment: mai întii a fost Italia,apoi Occidentul, şi în cele din urmă Orientul. În sec. III- VII acest rol va revenii Balcanilor, datorita poziţiei sale excepţionale în noua conjunctură economico-socială şi militară. Şi acesta în condiţiile in care limes-urile Occidentale deveniseră permeabile in fata asaltului barbarilor, mai mult încep să se înfiinţeze regatele barbare de prima generaţie

În partea orientala a lumii romane in condiţiile prăbuşirii Imperiului Occidental, Noua Roma, se prezenta ca un stat centralizat ale cărei fundamente au fost definitivate de Diocletian şi Constantin cel Mare, un stat care  cu structuri centralizate şi cu o conştiinţă netă a valorilor sale şi-a asumat ca sarcină principală încă de la început asigurarea securizării frontierelor în faţa pericolelor din afară. Secolele IV – VII sunt dominate de efortul de apărare a frontierei dunărene, care deţine o prioritate absolută în comparaţie cu celelalte frontiere.

Aşa se face ca spre deosebire de societăţile de frontiera Occidentale mult mai permisive şi mai deschise, în Orient delimitarea este mult mai clară, ideologia frontierei fiind mult mai restrictivă.

Dunărea, ca frontieră principală a noului Imperiu, apare ca o linie materială între politeia  Constantinopolului şi spaţiul barbariei. Pe de o parte avem comunitatea universală a cetăţenilor liberi constituită în forma ideală de organizare politică şi anume monarhia, legitimată şi protejată de Dumnezeu, pe de alta seria de gentes barbare aflate in legături de subordonare una faţă de cealaltă. Ideologia monarhiei de drept Divin ce îşi afla forma ei cea mai plastică la Eusebiu din Cesareea, devine fundamentul ideologic al organizării statale bizantine. Ca şi în lumea Greciei clasice bazată ideologic pe antiteze şi în propaganda de stat bizantină viziunea asupra barbarilor se bazează pe dihotomii: dacă monarhia romană este copia cetăţii cereşti, şi dacă armoniei celeste îi corespunde ordinea terestră (kosmia) şi monarhia, spaţiul barbariei apare ca un loc al akosmiei  şi al polyarchiei. Spaţiul barbar nu cunoaşte urbanismul ci numai corturi şi sălaşe semn al nestatorniciei. În fine dacă civilizaţia romană înseamnă existenţa şi respectul legii, în opoziţie barbarii trăiesc sine cultu vel legibus. [3]

O alta opoziţie rezidă în valorile celor două lumi şi în modul lor de viaţă: în timp ce în Imperiu ţărani şi meşteşugarii oferă bunăstare şi confort vieţii într-o societate pacifistă, la barbari „nu poţi găsi nici un cămătar, sculptor sau pictor, nici vreun arhitect, profesor de muzică sau recitator de poeme ca la noi” [4] De aici şi diferenţa în ceea ce priveşte problema păcii şi războiului: romanii (bizantinii) sunt purtătorii pax romana sau pax Christiana valorile supreme ale lumii romano – bizantine, iar împăratul este ori purtătorul păcii, ori apărătorul ei (defensor pacis). În opoziţie, barbarii rămân simbolul violenţei şi al războiului, analele imperiale menţionând mai tot timpul „viaţa de jaf” dusă de barbarii de dincolo de Istru. Libanios îi descrie pe goţi („sciţi” in text) ca fiind „cei mai sângeroşi dintre oameni, înclinaţi numai spre Ares şi văzând în pace o nenorocire” [5] În faţa atacurilor, raidurilor, violenţelor ce se repetau aproape anual, imperiul duce o politică defensivă, numai rareori preia iniţiativa, cu acţiuni militare în teritoriu inamic (la nord de fluviu), cum a fost în cazul lui Constantin cel Mare şi Valens. Se preferau mijloacele diplomatice: negocieri, plata unor subsidii sau dezbinarea

Dincolo de aspectul strict militar, există factorii economici mai bine înrădăcinaţi şi mai bine implementaţi care trec peste animozităţile de moment. Acum apare aspectul mai stabil şi mai reprezentativ pe durata lungă: „frontiera economică”, ce transcende delimitarea strictă a frontierei militare. Premisa de la care se pleacă în cercetarea acestui aspect este că migratorii erau într-o permanentă căutare de resurse(Musset,1969,p.82-83) Într-o primă etapă prada şi prizonierii constituiau principala „sursă de venituri”: aşa se explică prezenţa marilor tezaure ce aparţineau vizigoţilor, gepizilor, ostrogoţilor şi avarilor. La fel de profitabilă era şi luarea de prizonieri şi/sau ostateci care, apoi erau răscumpăraţi la sume exorbitante de familii sau de la statul roman, respectiv bizantin. O sursă de venit mai puţin spectaculară, dar mai stabilă, era exploatarea populaţiei sedentare ale cărei structuri sociale sunt menţinute de invadatori tocmai pentru valorificarea optimă a resurselor sale.( Interesul din partea migratorilor este cu atât mai de mare cu cât foedus implica stăpânirea asupra localnicilor şi asupra prizonierilor de război).

A treia sursă de venit pentru migratori era comerţul cu Imperiul:existau tratate comerciale care stipulau termenii relaţiilor economice dintre barbari şi imperiu, tratate care erau benefice pentru ambele părţi. Nu se ştie exact ce anume se importa din Barbaricum dar, probabil este vorba de materii prime de strictă necesitate pentru romani/ bizantini: exemple specifice sunt sarea ce era în abundenţă în spaţiul fostei provincii traianice dar absentă în Balcani (de altfel una din obiectivele controlului roman asupra cursului inferior al Siretului avea şi funcţia de a procura sare din Carpaţii Orientali, locuitorilor Scytiei Minor şi nu numai), şi lemnul atât de necesar dezvoltării edilitare în condiţiile avântului demografic din Imperiul de Răsărit.

Pe de altă parte un aspect deosebit de important este solicitarea de către elitele migratoare a produselor de lux exportate de Imperiu, fapt subliniat şi de descoperirile arheologice. Mărturiile epocii contribuie şi ele la inventarierea produselor cumpărate sau primite de migratori [6] : haine de lux, produse exotice, mirodenii (piper, foi de dafin, arome,curmale, scorţisoară, cupe de argint etc), cerinţele exacte ale elitelor barbare dovedind familiarizarea cu aceste produse de lux.

Această „sete” pentru produsele de lux este pe deplin explicabilă în condiţiile atracţiei manifestate de elitele migratoare faţă de valorile economice şi culturale ale Imperiului. Dar nu numai elitele beneficiau de rezultatele schimburilor comerciale: marea masă obţinea obiecte de ceramică sau de cult ieftine, unelte agricole etc.

Schimburile aveau loc în „târgurile de lângă Istru ce se ţineau după vechiul obicei, la care veneau şi romanii să-şi cumpere cele trebuitoare” [7] Existenţa acestor târguri era prevăzută de foedusi-ul dintre Imperiu şi barbari şi era un mijloc politic foarte abil de presiune asupra migratorilor dependenţi de produsele din lumea romană. Astfel, Valens îi obliga pe goţi să facă schimburile de mărfuri în „pieţele din două cetăţi aşezate lângă fluviu” schimbând tradiţia când „negoţul şi pieţele comerciale (...) puteau să le aşeze cu cea mai mare libertate oriunde ar fi voit”. [8] Mai mult decât atât în vremuri de conflicte putem vorbi de reale „embargouri” de obiecte şi produse către lumea barbară: în perioada 370-375, pe fundalul conflictului dintre goţi şi imperiu decretul semnat de Valens, Valentinian şi Gratian prevedea că „nimeni să nu aibă dreptul de a transporta în ţinuturile barbarilor, vin, ulei şi băuturi nici măcar de gust sau măcar pentru destinaţii comerciale.” [9]

Pe de altă parte, Themistios remarca (cu o undă evidentă de ironie) şi rolul avut de comandanţii unităţilor de pază de pe fluviu care erau „mai degrabă negustori şi vânzători de sclavi, îngrijindu-se să cumpere şi să vândă cât mai mult” [10] în loc să-şi vadă de atribuţiile de serviciu, şi care pare-se încălcau cu regularitate ordinele imperiale.

Tot în acest context menţionăm regimul aparte avut de produsele strategice din imperiu: armele şi metalele. Ordinul împăratului Marcian din 455 – 457 pare să aibă la bază prevenirea comerţului (şi contrabandei) cu asemenea produse: „...barbarilor din afară de orice neam... nimeni să nu cuteze a le vinde zale,scuturi, arcuri ,săgeţi săbii sau orice alt soi de arme şi nici un fel de proiectile şi să nu fie înstrăinată de către cineva nici măcar o bucată de fier lucrat sau nelucrat (...) căci este un lucru vătămător pentru împărăţia romană şi foarte vecin cu trădarea ca să înzestrăm pe barbari cu arme de care se cade să ducă lipsă, spre a nu-i face mai puternici (...) celui care încalcă aceste prevederi să-i fie confiscate imediat toate bunurile şi să fie date fiscului, iar el însuşi să fie supus pedepsei capitale”. [11] Din câte se poate observa decalarea clară a economicului de politic şi de aspectul militare este greu de realizat în aceste societăţi de frontieră. Oricum ari fi odată cu circulaţia materialelor prime şi /sau a produselor manufacturate are loc o mai puţin spectaculoasă dar mai evidentă pe termen lung, „circulaţie” ideologică. Acum ajungem la cel de-al treilea aspect al problemei: frontiera ideologică.

Multe arii din spaţiul vechii Dacii au fost influenţate de cultura materială a Imperiului într-o asemenea măsură încât se poate vorbi de aparteneţa acestui spaţiu la marea arie a civilizaţiei provinciale romano-bizantini. Meşterii locali,contactele umane dintre cele două maluri ale Dunării, prezenţa prizonierilor romani aflaţi în serviciul migratorilor sunt toţi factori ai difuzării culturii materiale. Pe de altă parte există şi procesele de aculturaţie în rândul migratorilor, proces specific oricărei societăţi aflate in contact cu o civilizaţie superioară. Exemplu clasic este cel al hunilor:dacă Ammianus Marcellinus îi prezintă ca simbolul sălbăticiei pure prin modul lor de viaţă (bineînţeles cu exagerările de rigoare), Priscus ne dezvăluie o societate diferită: la curtea regelui hun sunt prezenţi personaje importante din lumea romană, dar şi un între cortegiu de secretari, ingineri, meşteşugari, negustori, care au contribuit la transformarea curţii regelui hun într-un conglomerat politic şi etnic de prima forţă. Însă - cel puţin în cazul hunilor - transformările sunt superficiale, mare masă rămâne fidelă vechiului mod de viaţă nomad, iar odată cu moartea lui Attila curtea hunică cu toată strălucirea ei dispare.

Un caz aparte (deşi în retard cronologic) este cel al goţilor: ei au împrumutat elemente de civilizaţie de la triburile iraniene cu care se aflau în contact, iar după ce intră în relaţii mai mult sau mai puţin paşnice cu lumea romană, asimilează şi elemente culturale greco-romane. Sedentarizarea, adoptarea creştinismului (pe filieră ariană )sunt coordonatele aculturaţiei cele mai pline de succes al Romei. Singurul element cu care (încă) rămân în urmă este întemeierea unui organism statal, aspect realizat după mai multe decenii de către vizigoţi în vestul continentului, respectiv de ostrogoţi în Italia.

Un alt aspect al aculturaţiei este răspândirea limbii latine între barbarii aflaţi în zona de contact cu Imperiul, dar în afara acestuia (cum este şi cazul teritoriilor nord-dunărene).

Oricum ar fi fost, prestigiul civilizaţiei romane a dat noţiuni de frontieră o mare ambiguitate. Absorbirea valorilor romane de către migratori ca creat la Dunăre nu o frontieră ci mai multe frontiere, ce desenează tot atâtea cercuri concentrice, care au în mijloc Constantinopolul, centrul vital al civilizaţiei imperiale. Se poate observa că frontiera are mai multe accepţiuni de la cea mai restrânsă (politico - militară) la cea mai largă (economică), la mijloc aflându-se frontiera invizibilă a expansiunii cultural – ideologice [12] .

 

GOŢII

Datorită existenţei a numeroase izvoare de limbă greacă (Ptolemeu) sau latină (Tacitus, Historia Augusta, Panegirici Latini, Orosius, Cassiodor, Iordanes) se poate afirma că istora goţilor este mai bine cunoscută decât al altor popoare germanice. Pe baza acestor izvoare s-au elucidat unele aspecte privind relaţiile dintre diferitele triburi gotice sau dintre goţi şi Imperiu, dar au rămas şi unele probleme neelucidate cum ar fi patria primitivă a goţilor sau mecanismul declanşator al marii migraţii către sud, sud-est. Lunga absenţă istoriografică a goţilor (între Ptolemaios Claudius şi Claudius II Gothicus) corespundea în linii mari unor momente importante din istoria gotică: instalarea la gurile Vistulei, coborârea de la Baltica la Marea Neagră, începutul atacurilor asupra Imperiului, evoluţia gerpizilor ca grup de sine stătător separarea în tervingi (vizigoţi) şi greutungi (ostrogoţi).

În ciuda tuturor încercărilor de-a atribui o origine scandinavică goţilor, în conformitate cu ştirile transmise de Iordanes şi cu studiile filologice tradiţionale, interpretarea datelor arheologice nu lasă nici o îndoială privind originea continentală a acestora,chiar dacă aceleaşi mărturii arheologice consemnează legături constante între regiunile baltice şi cele scandinave. [13]

După instalarea pe continent şi a contigentelor scandinave, populaţia gotică a manifestat o mobilitate accentuată spre Marea Neagră, Dunărea de Jos şi fruntariile Imperiului Roman.

Istoria goţilor se poate separa pe trei capitole, fiecare cu reperul spaţio – temporal propriu. Prima perioadă este cea dintre părăsirea ţinuturilor nordice şi până la migraţia spre sud. A doua perioadă cuprind deplasările succesive spre sud şi sud-est şi aşezarea temporară între Carpaţi şi Nipru şi până la 375,când sub presiunea hunilor se aşează în Imperiu. A treia perioadă cuprinde încercările de-a se constitui în formaţiuni statale (ce regatul lui Theoderich cel Mare) şi până la asimilarea lor la începutul sec.VIII.

Cât priveşte arealul locuit de goţi înainte de-a intra în contact cu Imperiul, cuprindea Pomerania, nordul Poloniei şi zona Vistulei Inferioare. În sec. II, goţii se vor deplasa spre sud, sud-est, ocupând zona Vistulei mijlocii (Mazovia şi Podlaisa) [14] dislocând o parte din grupul de populaţii vandalice ale culturii Przeworsk. De altfel descoperirile arheologice gotice din zona Vistulei mijlocii sunt cunoscute sub numele de cultura Wielbark. După ce pătrund în zona Niprului, goţii în contact cu populaţiile scitice târzii, sarmatice şi dacice vor forma cultura Sântana de Mureş-Cerneahov.

Infiltrarea şi aşezarea goţilor la est şi sud-est de Carpaţi (ce a avut ca rezultat declanşarea unor conflicte cu foştii aliaţi daci, carpi şi sarmaţi) ş-a petrecut gradual, primele fiind afectate zonele din nordul arealului daci la jumătatea sec. III. Înaintarea spre sud s-a făcut gradual fiind evitate zonele de podiş cu o mare densitate de populaţie. Aşezarea goţilor în regiunile de pe malul stâng al Dunării are loc abia în primele decenii ale sec. IV probabil după foedus-ul din 332.  În fine înaintarea lor spre vest doar până pa linia fostului limes transalutan era probabil una din condiţiile păcii impuse de romani şi anume de nu se aşeza pe teritoriul fostei provincii romane la nord de Dunăre.

După instalarea în teritoriile de la Dunărea de Jos [15] şi Marea Neagră, istoria goţilor se va împleti cu cea a Imperiului. Indiferent de natura relaţiilor, paşnice sau nu, goţii vor fi influenţaţi în mod hotărâtor de evoluţia lor comunitară şi mentală de Imperiul Roman. Creştinismul este una din reperele cele mai clare ale acestor contacte, pătrunderea lui datorându-se atât misionarilor creştini cât şi captivilor romani. Fenomenul creştinismului gotic, ca rezultat al interacţiunii cu Imperiul precum şi mecanismele mentale ale încreştinării vor fi analizate într-un capitol special. Ceea ce este cert pe plan politic este că pacea impusă goţilor în anul 332 a avut urmări benefice fapt reflectat atât în creşterea numărului aşezărilor cât şi în numărul produselor de import şi monedă romană atât pe teritoriul general al fostei provincii cât şi în arealul culturii Sântana de Mureş – Cernjeahov. De fapt foedus-ul din 332 reprezintă sfârşitul unei etape, în care detaşamentele federate de goţi au participat în armata imperială, de exemplu la războiul cu perşii, din 297, sau au fost atrase, cu statut de federaţi, în luptele pentru putere de partea unuia dintre pretendenţii la tronul lui Constantin, cum este cazul lui Licinius. Diferenţa între tratatul lui Constantin şi cele care l-au prezentat constă în aceea că pe de o parte, el prevedea o serie întreagă de obligaţii, neobişnuite până acum în raporturile dintre goţii şi Imperiu şi, pe de altă parte, că angajează în totalitate un neam gotic, cel al tervingilor, şi nu vizează un mic grup detaşat sub conducerea unui lider minor, care îşi oferă serviciile Romei. Între aceste obligaţii se numără trimiterea ca ostatic a fiului regelui Ariarich şi asigurarea ordinei pe limes-ul dunărean, inclusiv organizarea de expediţii de pedepsire în numele împăratului. Tratatul va fi respectat până în 368 când, odată cu stingerea dinastiei constantiniene, goţii invocând jurământul de fidelitate depus de Ariarich casei lui Constantin, îi sprijină pe uzurpatorul Procopius. Pentru a pedepsi „provocarea” barbarilor, împăratul Valens vine la Dunăre în 367. Armata romană trece Dunărea în mai 367, după ce a aşteptat scăderea nivelului apelor fluviului şi încheierea tratativelor lui Victor, magister equitum cu goţii, pe un pod de vase în vadul de la Transmarisca şi Daphne, fără a întâmpina rezistenţă (resistentibus nullis-conform spuselor lui Ammianus) spre deosebire de anul 369 când romanii au trebuit să spargă frontul gotic pentru a debarca (perrupto barbarico după spusele aceiluaşi autor). Înaintarea trupelor romane a provocat exodul unei părţi de populaţie spre nord în acele Montes Serrorum identificaţi cu munţii Siriului (altitudinea maximă 1664 m, vârful Siriul) [16] , unde se afla probabil centrul puterii gotice. În cursul inaintării trupele romane sunt supuse luptelor de gherilă din partea cetelor de goţi refugiaţi în zonele păduroase şi de bălţi, acţiuni ce vor fi reprimate de subunităţile romane. Contraofensiva romană va avea drept rezultat un nou exod al populaţiei gotice spre munţi, populaţie care de data aceasta e luată în captivitate de către Aritnheus, magister peditum. [17]   Expediţia se încheie cu înfrângerea parţială a goţilor. Vara anului 368 împăratul şi-l petrece la sud de Dunăre aşteptând din cauza inundaţiilor, dar în 369 romanii trec din nou Dunărea pe un pod de vase la Noviodunum, şi constrâng pe goţi să încheie pace. Tratatul, reciproc avantajos, prevedea posibilitatea comerţului între romani şi migratori în două târguri de la Dunăre. [18]

Pacea dintre Imperiu şi barbari a fost însă curând tulburată; cum se exprima Ammianus Marcellinus: "sămânţa întregului dezastru şi începutul nenorocirilor de tot felul, pe care le-a pricinuit furia lui Marte, învăluind totul într-un pârjol general (totius autem sementem exitii et cladum originem, quas Martius furor incendio insolito miscendo cuncta concivit), au fost hunii: un neam abia cunoscut pănă atunci, dar care întreceau orice măsură a sălbăticiei" [19] Ei năvălesc asupra altor seminţii, provocând o cumplită invălmăşeală în lumea barbară după cum notează Ambrosius [20] : Chuni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatas insurrexerunt. Astfel,în 375, hunii zdrobesc mai intâi printr-un atac neaşteptat (re-pentino impetu), ca o furtună neaşteptată(vi subitae procellae) pe Greuthungi ostrogoţii; aflaţi între Bug şi Nistru); bătrânul lor rege(în vârstă de 110 ani), Hermanaricus, moare,în luptă iar o parte din supuşii săi sunt incluşi în confederaţia hunică. [21]

În 376 atacă pe Thervingi (vizigoţi); ~Ammianus relatează cum, într-o noapte cu lună, hunii trec Nistrul prin vad (rumpente noctis tenebras luna vado fluminis penetrato), dând o lovitură decisivă trupele regelui Athanaric (Athanaricum ipsum ictu petivere veloci). Acelaşi autor continuă "inspăimântându-l de la primul atac, deoarece câţiva dintre ai săi şi-au găsit moartea, l-au silit să se retragă în grabă în prăpăstiile munţilor(coegerunt ad effugia properare montium praeruptorum). Silit de această împrejurare neaşteptată şi fiindu-i teamăde primejdia mai mare care se apropia, el a început să ridice ziduri înalte (muros altius erigebat) de la malul râului Gerasus până la la  Dunăre,spintecând în două ţara taifalilor.

Săvârşind la timp şi cu grijă această întăritură de pământ (hac lorica diligentia celeri consumata), el credea că-şi pune la adăpost liniştea. În timp ce dădea zor lucrării, hunii se apropiau cu paşi repezi şi i-ar fi zdrobit în mersul lor dacă n-ar fi fost stingheriţi de greutatea prăzilor cu care erau incarcati" [22]

Prin urmare, goţii s-au retras în Podişul Moldovenesc; "zidurile inalte" au fost identificate cu valul de pământ dintre localităţile Ploscuţeni (pe Siret) şi Stoicani (pe Prut) [23] .

0 parte mai însemnată a populaţiei, care părăsise pe Athanaric din pricina lipsei din ce in ce mai mari de alimente, „căuta un sălaş retras de ochii barbarilor chibzuind mult timp ce loc să-şi aleagă, s-au gândit să se retragă în Thracia, potrivită pentru ei din două motive: are un pământ foarte roditor cu iarbă şi se află despărţită prin apele cele mari ale Istrului de şesurile care stau deschise fulgerelor zeului Marte, ajuns acum neprielnic. La fe1 au chibzuit şi ceilalţi goţi, într-un singur gând".

Perioada următoare a istoriei goţilor este una frământată ,marcată de fricţiuni între diferitele fracţiuni gotice în ceea ce priveşte politica de urmat vizavi de huni dar şi faţă de romani.

Astfel, se conturează un conflict între grupul păgân în frunte cu regele Athanaric, şi partida filoromană în frunte cu Frithigern şi Alaviv. Aceştia din urmă cer şi obţin de la împăratul Valens învoirea să treacă în Imperiu, "făgăduindu-i că vor trăi în pace şi vor da la nevoie ajutoare". În 376 în urma acestei înţelegeri ei trec Dunărea in mare număr Cu acest prilej, Lupicinus, comandantul trupelor din Thracia, a trebuit să trimită o parte din trupe spre a escorta pe goţi, slăbind astfe1 paza la Dunăre. Profitând de această situaţie, alţi barbari cărora li se refuzase accesul în Imperiu trec fluviul: grupurile de ostrogoţi conduşi de regele Vithericus împreună cu Alatheus şi Safrax, grupul lui Farnobius, precum şi taifalii care se aflau în Muntenia de astăzi

În acest timp, regele Athanaric, temându-se de răzbunarea lui Valens, s-a retras împreună cu ai săi într-un loc numit Caucaland, greu accesibil din cauza pădurilor şi munţilor înalţi, după ce a izgonit de acolo pe sarmaţi (ad Caucalandensem locum altitudine silvarum inaccessum et montium cum suis omnibus declinavit, Sarmatis exinde extrusis) [24] Însă în 380 a fost nevoit să şi abandoneze teritoriul şi s-a refugiat în Imperiu, fiind primit cu mare pompă la Constantinopol. [25]

O problemă care apare în ceea ce priveşte perioada 380/381 şi 454 (bătălia de la Nedao) este calitatea în care goţii, mai precis ostrogoţii,au deţinut controlul spaţiului nord-dunărean. Supuşi ai hunilor sau reprezentanţi ai puterii imperiale? Răspunsul cel mai apropriat de realitate ar fi că ostrogoţii se constituiseră într-o elită subţire, identificabilă prin mormintele princiare (Apahida I - II, Chiojdu, Bratei) şi prin tezaure. Aceste piese de inventar sau de tezaur constituie, în lipsa izvoarelor scrise, un indiciu în favoarea unor relaţii speciale între Imperiu şi şefii locali. Faptul că alături de însemnele de rang apar şi piese de metal preţios, provenind din atelierele romane (dintre care şi medalioanele de la Şimleul Silvaniei) fac plauzibilă interpretarea lor ca subsidii sau daruri imperiale. Pe de altă parte numărul monedelor descoperite în contul subsidiilor, subliniază tipul de raporturi speciale promovate de cancelaria constantinopolitană în această perioadă.

Pe de altă parte nu se poate nega influenţa hunică asupra ostrogoţilor, care vor juca un rol important în confederaţia hunică inclusiv în bătălia de la Câmpiile Catalunice. De aceea nu se poate exclude probabilitatea controlului asupra teritoriilor nord-dunărene în nume propriu sau al hunilor. După Nedao şi afirmarea gepizilor ostrogoţii vor fi eliminaţi din spaţiul carpato-danubian şi se vor deplasa spre provinciile occidentale ale Imperiului.

 

NOTE BIBLOGRAFICE

Brezeanu Stelian, Idenităţi şi mentalităţi medievale. Controverse istorice, Polirom, Iaşi, 2002 .

Dawson,Cristopher, The Making of Europe, Longman, London-New-York, 1960.

Erd ély Tőrténete , Akadémiai Kiado, Budapest 1991, p. 72

Petolescu C.C. (a), Confuzia dintre geţi şi goţi în Antichitatea Târzieîn TD, 4 ,1983.

Pteolescu C.C (b), Dacia şi Imperiul Roman, Universitas, Bucureşti, 2000, p. 343.

Pirenne Henri, Mahomed si Carol cel Mare, Meridiane, Bucureşti, 1996.

M. Zahariade, Ammianus Macellinus (25,2,5) Zosimos (4,11) şi campania lui Valens din anul 367 împotriva goţilor, SCIVA, 34,1, iunie-martie 1983, p.63.

R.Vulpe, Le vallum de la Moldavie inferieure et le „mur d'Athanaric”,Gravenhage 1957.