RELAŢIILE INTERETNICE ÎN DACIA OCCIDENTALĂ

ÎN SECOLELE IV-VI

 

Sever DUMITRAŞCU, Florin SFRENGEU

RELATIONSHIPS BETWEEN DIFFERENT ETHNICS IN WESTERN DACIA IN THE 4 TH-6 TH CENTURIES A.D. Abstract

The political events at the end of the 3 rd century and the beginning of the 4 th century changed in the northwest Dacia the structures of power both in the “barbarian” world and in the roman and autochthon ones. Based on the written and archaeological sources, it is presented the vigorous impact of Rome on the Danube and the movements of the “barbarians” in the northwest of Dacia. The role of the Heruls in the northwest of Dacia in the Roman-Byzantine period suggests the settlement of the relationships between different ethnics, both of the autochthon ones (Dacians, Celts, and ancient Germans: Burs, Quazis, Vandals) and of the new-comers, on the first hand ancient Germans and then Avars and Slavs at the end of the Roman-Byzantine period. Three types of discoveries are presented: pottery centers, settlements and necropolis. An important role in the defending of the Late Roman Empire had had the earthen walls that start from the north of Aquincum, cross the Hungarian Plain between Danube and Tisa, go down to south at east of Tisa on the line of the Debrecen, Oradea, Arad, Timişoara and Vârşeţ cities, till Danube. The invasion of the Huns in the first part of the 4 th century upsets the forces balance in the central part of the Danube, also modifying the political and social structures in the northwest of Dacia. The realities from the Tisa Plain under the Huns were related by Priscus Panites and were outlined by the archaeological discoveries. Two hoards are presented and discussed, one from Şimleul Silvaniei, Sălaj County, and the other by silver pots from Tăuteni, Bihor County. After the defeat of the Huns by the Gepids, “pax gepidica” was set up, which favored the revitalization of the economic and social life of the autochthon Dacian-Roman communities. This fact is showed by the archaeological discoveries from the western part of the Apuseni.The settlements of Biharea, Sânnicolau Român, Râpa, with black rough ceramic, reflect the cultural unity of Dacian-Roman origin between the 4 th and 7 th centuries.

Retragerea politico-militară din Dacia – provincie nord-dunăreană, pusă în operă de autorităţile imperiale romane în răstimpul Gallienus-Aurelian şi care a condus la întemeierea Daciei – provincie sud-dunăreană (respectiv ulterior a celor două provincii: Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea) nu pare să fi afectat direct  şi imediat lumea neamurilor libere din nord-vestul fostei provincii. Pentru o vreme situaţia etno-demografică a regiunii, pare-se, şi-a păstrat înfăţişarea anterioară, chiar dacă slăbirea supravegherii romane putea îndemna la “pătrunderi”, şi dinspre nord-vest, spre teritoriul fostei provincii.

Cele două serii de evenimente care s-ar putea conjuga hotărârii capitale a autorităţilor romane de a-şi retrage legiunile şi trupele auxiliare din Dacia intracarpatică, şi anume luptele neamurilor libere – “barbare” -  între ele, sau între unele din ele şi armata romană din sud-estul Europei, nu par să fi afectat status-qvuoul politic din nord-vestul Daciei.

Lupta (probabil din anul 249) de la Galtis (oppidum Galtis), pe lângă care curge râul Auha, unde s-a dat bătălia dintre gepizii regelui Fastida şi goţii regelui Ostrogotha, pentru “o parte din ţara sa” (locorum suorum), a acestuia din urmă, nu a fost localizată încă, cu certitudine. S-a presupus a fi undeva în sud-estul Transilvaniei, în nord-vestul Daciei, dar şi mai probabil undeva în nordul-estul Daciei. Deoarece lupte se dădeau pentru OIUM “o parte din ţara” lui Ostrogotha, deci de la nordul Mării Negre. Jordanes [1] ne spune că Fastida mărise “hotarele patriei sale”, dar nu spre sud, deoarece precizează că “a distrus aproape cu totul pe hermunduri şi a supus şi alte câteva popoare”. Direcţia atacurilor sale pare a fi spre vest, est şi nord, dar în nordul Carpaţilor.

O altă bătălie, de astădată cu romanii, e amintită de Jordanes, pe vremea împăratului Filip Arabul (244-249), când goţii avându-l în frunte pe acelaşi rege Ostrogotha jefuiesc Moesia. În armată, pe lângă goţi şi peucinii (“din insula Peuce”, care se găseşte la gurile Dunării) a mai inclus şi “taifali şi unii dintre asdingi, dar şi trei mii de carpi” [2] . Ni se pare limpede că acest război nu a putut afecta direct teritoriul nord-vestic al Daciei.

Victoria armatelor romane de la Naissus (Nis) din anul 269, sub comanda împăratului Claudius al II-lea Goticul şi luptele duse în anii următori sub Aurelian au stopat pentru un timp iureşul ofensiv al lumii “barbare” împotriva Imperiului roman.

Abia peste un deceniu, şi după retragerea legiunilor din Dacia, pacea relativă impusă de romani şi acceptată de “barbari” se tulbură din nou. Imperialii se pare că deţin iniţiativa strămutând “in nostrum solum” [3] , “in Romania” [4] pe bastarni (280-295) şi pe carpi (295-296) (o parte dintre carpii duşi în Imperiu).

Conflictul din anul 290 dintre gepizi aliaţi cu vandalii împotriva goţilor [5] , pentru pământ, îndreaptă aşezarea războiului undeva în estul, nord-estul bazinului carpatic, nu este exclus în direcţia arătată de “golul” de putere apărut în urma strămutării în Imperiu a bastarnilor şi unor carpi.

Dacă se cunosc provinciile romane unde au fost strămutaţi carpii, în legătură cu acest eveniment se ridică două întrebări care, într-un fel sau altul, pun în cauză şi teritoriul nord-vestic al Daciei. Prima dintre ele priveşte locurile unde au fost aşezaţi carpii în Dacia. La Şopteriu, în judeţul Bistriţa Năsăud a fost descoperit un cimitir carpic. Nu în subsidiar se ridică însă întrebarea, dacă aceşti carpi au fost aşezaţi în Dacia intracarpatică, între 295-296, după Aurelius Victor in nostrum solum, adică în Romania (după Consularia Constantinopolitana), înseamnă indirect, dar concis, că la două decenii, după Aurelian, romanii socoteau Dacia, dacă nu de fapt, dar cel puţin de drept – NOSTRUM SOLUM.

Că un grup însemnat de carpi a fost aşezat în Pannonia e un fapt cunoscut istoriografiei antice. Faptul nu a scăpat nici “prosopografiei” vremii. Ammianus Marcellinus aminteşte genealogia lui Maximinus care “se trăgea din urmaşii carpilor” din Pannonia (“orto a posteritate Carporum, quos antiquis excites sedibus Diocletianus transtulit in Pannonia”) [6] .

E greu de trasat un drum al pătrunderii carpice din estul Daciei, peste Munţii Carpaţi până la vest de Dunărea centrală (Maximinus se născuse la Sopianae “oraş în provincia Valeria”). Jalonarea unui posibil traseu ni l-ar putea indica descoperirile din nordul Daciei – Şopteriu, unele indicii (amforete cenuşii cu două torţi) de la Medieşul Aurit, în judeţul Satu Mare, sau descoperirile de la Oradea-Sântion Sere, pe Crişul Repede.

O deplasare de daci, din “zona iazygă”, a fost presupusă de astădată, pe un drum îndreptat pe o direcţie tocmai opusă celei a venirii carpilor, şi anume de la vest la est, din Câmpia joasă a Tisei, pe Mureşul mijlociu, unde a fost descoperit un cimitir dacic de incineraţie, datând din secolul IV, la Cipău Gârle. Resturile cinerare erau depuse în urne cenuşii negricioase lucrate la roată sau în urne modelate numai cu mâna. O ceaşcă e ornamentată (sau prevăzută?) cu alveole la buză. Datarea a fost apreciată şi în lumina unui tezaur de monede romane găsit în conexiune cu cimitirul. Unele elemente indicau o factură vestică (iazygă), sau dintr-un mediu iazyg, pentru această descoperire. Deşi n-ar fi exclusă nici o prezenţă dacică venită din sud, din aria munteană a descoperirilor de tip Chilia, cum pare a indica ceaşca cu alveole. Credem însă că nu trebuie exclusă nici o “pătrundere” dacică din vest, pe care noi o înţelegem ca pe o relaţie normală între lumea dacică a păşunilor pentru iernat din vest (Câmpia Tisei) şi lumea rurală dacică din zona salinelor din centrul Transilvaniei, respectiv din zona păşunilor de vărat a vitelor, cu râuri dese cu apă proaspătă şi abundentă şi în anotimpul secetos.

Sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV marchează în nord-vestul Daciei evenimente politice care schimbă înfăţişarea structurilor de putere, atât în lumea “barbară” cât şi în cea romană şi autohtonă a regiunilor dintre Carpaţii Occidentali şi Nordici şi Dunărea centrală. Subliniem revenirea puternică a Imperiului roman târziu, ca singura supraputere ce-şi va impune voinţa intereselor sale pe cursul mijlociu şi de jos al Dunării.

Dar înainte de a prezenta impactul viguros al Romei pe Dunăre, de la Aquincum la Dinogetia, vom aminti mişcările neamurilor “barbare” din nord-vestul Daciei. Astfel Jordanes [7] ne prezintă, după câte ne dăm seama, suprapuse, cel puţin trei şiruri de fapte: din secolul III, despre vandali (conduşi de un asding); din secolul IV, despre heruli? (acestea agrementate cu precizări despre detaşamentele herule din secolul VI care luptau în armata bizantină); din secolul VI, despre gepizi, acestea contemporane cu sine. Încercând să ordonăm relatările notarius-ului, ale lui Jordanes, got romanizat, de origine din Moesia, vom avea următoarele explicaţii: a) locurile unde sălăşluiau vandalii (a se înţelege vandalii din vremea războaielor marcomanice şi până spre anul 400, când aceştia trec Rinul), sau pe unii dintre aceştia: asdingi sau lacringi, silingii se pare că au zăbovit în Silezia): “Pe atunci la răsărit de ei se aflau goţii, la apus marcomanii, la miazănoapte hermundurii, la miazăzi Istrul, care este numit şi Dunărea” [8] . Teritoriile stăpânite de vandali erau cele din vestul şi nord-vestul Daciei, chiar nordul Daciei, încălecând Carpaţii pe cei doi versanţi. Limita dinspre miazăzi e discutabilă. Credem însă că nu ne putem gândi la Dunărea bănăţeană şi nici la porţiunea din sudul “sacului pannonic” (de fapt a Alföld-ului) dintr-un motiv limpede: “Pe atunci” Banatul se afla în Dacia romană, iar sudul “sacului pannonic” era sub ferma stăpânire a iazygilor. Deci e în cauză numai porţiunea central europeană a Dunării, mai precis cea moravo-slovacă-ungară de azi; b) apoi informaţii “proaspete” despre “heruli”, deci de la mijlocul secolului al III-lea, când Jordanes spune răspicat: “După referinţele istoricului Dexip, ei au ajuns de la Ocean până în regiunile noastre abia în decurs de un an din pricina mărimii teritoriilor pe care au trebuit să le străbată”. Cunoaşterea acestui amănunt, datorată istoricului P. Herennius Dexippos este capabilă să nuanţeze cunoaşterea realităţilor etno-demografice de la Dunărea mijlocie. Dexip (născut în 210, în 262 agnotet şi arhon) a luat parte la luptele din anul 267 împotriva herulilor. Imediat, după 270 îşi compune cronica, căci avea în minte aceste evenimente, pătrunderea spre limesul central-dunărean a trei noi neamuri, alături şi apoi în locul celor vechi (vandali): rugii în Noricum, longobarzii în Moravia? şi herulii – “Ei ocupau atunci”, “locurile unde astăzi locuiesc gepizii, lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia, care întrece în mărime pe toate celelalte mai sus amintite” [9] . Sunt trei şiruri de fapte care ne îndeamnă să nu mai vedem în aceşti vandali, pe vechii vandali (ai “lui” Dio Cassius), ci pe noii vandali (ai “lui” Dexip). Chiar dacă Visimar era din tribul asdingilor, el nu mai putea să conducă un centru de putere vandal clasic. Deci dacă admitem că luptele romanilor (“Dorind ca începuturile domniei sale să le inaugureze prin supunerea vandalilor, el a pornit împotriva lui Visimar, regele acestora, care era din tribul asdingilor, cel mai de seamă dintre toate triburile şi foarte războinic.”) s-au dat în vest, sau la Dunărea centrală (cu rămăşiţe vechi vandale), un fapt e incontestabil, Jordanes se referă sau îi confundă pare-se pe vandalii asdingi, cu noile lor rude – herulii. Aceştia sunt de fapt cei ai căror urmaşi vor lupta în armata romano-bizantină până în secolul VI: „numărul şi armata lor sunt pomenite în statul nostru şi până în ziua de astăzi” [10] . Că evenimentele se petrec astfel, ne-o precizează luptele goţilor cu  vandalii: „Iar Geberich, strălucitul conducător al goţilor, după ce a biruit şi jefuit pe vandali s-a întors în locurile sale, de unde plecase”. O atare direcţie de atac apare şi cu alt prilej: „După înfrângerea herulilor Hermanarich a pornit cu armata împotriva veneţilor care, deşi erau de dispreţuit ca forţă militară, totuşi  erau puternici prin numărul lor mare” [11] . Şi de astădată el revine şi introduce un eveniment anterior celor petrecute în vremea lui Geberich şi Hermanarich, deci mai vechi cu un secol: „Atunci prea puţini vandali care scăpaseră, după ce au strâns ceata celor care nu se puteau lupta, părăsind patria lor nenorocită, au cerut de la împăratul Constantin / Constantin cel Mare, împărat între 306-337/ să le dea Pannonia şi au rămas aici cu aproximaţie timp de şaizeci de ani în locuri arendate lor şi s-au supus decretelor imperiale ca nişte locuitori din provincii” [12] .

Descoperirile arheologice, în special cele de la Beregsurány par a indica prezenţa unui grup germanic nou în zonă, pe Tisa (Beregsurány, Beregovo VI, Csorna, Male Petkovce) care lucrau ceramică cenuşie-plumburie, în special căni mari de „factură Cerneahov”, ornamentate, ca cele datând din secolul IV din Moldova şi Muntenia, cu caneluri verticale largi, dar şi prin stampare, în special străchinile (după TS) sau unele căni, dar şi cu benzi simple şi în val – chiupurile (mai puţine şi de o factură aparte celor de tip Medieşul Aurit). Cea mai însemnată descoperire s-a făcut la Beregsurány, unde pe unele vase sau fragmente de vase se aflau RUNE, ceea ce pune în cauză prezenţa unui grup mai relevant „suedez”, de peste mare, sau în orice caz de la OCEAN. Prezenţa în zonă a herulilor (spre deosebire de vandali, care după Constantin cel Mare, devenind „provinciali” în Pannonia, nu au mai constituit un factor de putere, pe afluenţii Tisei, în nord-vestul Daciei), ne este afirmată şi de către Procopius din Caesarea [13] şi Menander Protector [14] , fie în zona Dunării slovace, fie în zona Dunării sârbeşti („a doua Pannonie”) unde? s-au aşezat avarii, mai apoi.

Punerea în lumină a rolului herulilor în nord-vestul Daciei, în epoca romano-bizantină, e de natură să sugereze aşezarea relaţiilor interetnice, atât a celor băştinaşe (daci, celţi, germanici vechi: buri, quazi, vandali), cât şi a grupurilor nou venite, în primul rând germanici (= heruli, goţi?, gepizi) şi mai apoi avari şi slavi, spre sfârşitul epocii romano-bizantine.

S-au acumulat, până în prezent, trei serii de descoperiri: centre de lucrat ceramică, aşezări, necropole.

În ce priveşte centrele de modelat ceramică, cu vestigii certe de centre de olărie (cuptoare, ateliere cu ustensile modeste, dar semnificative pentru modelatul vaselor de lut: spatule şi ustensile pentru ornamentat pasta moale a viitoarelor recipiente) se cunosc, cronologic, două „etaje”, unul vechi, datând din secolul I, relevând trei comunităţi etnice: Malaja Kopanja, Podvinogradovo pe Tisa şi Zemplin pe Bodrog, unde se modela ceramică dacică (ceşti, vase-borcan, fructiere – numai cu mâna; şi olărie la roata rapidă: castroane, fructiere, oale, chiupuri); Blažice, Prešov III, Sebastovce, pe afluenţii Tisei, Hernad şi Bodrog, unde se modela ceramică stampată – mai ales străchini (în tradiţia ceramicii celtice stampate sau imitaţii după TS), oale, căni (dar unde, deocamdată, lipsesc ceştile dacice), de factură celtică (cotini) sau eventual germanică (buri?); Zemplin în bazinul Bodrogului, unde se modela ceramică dacică şi vandală – germanică de tip Przeworsk.

Pentru secolele II-IV s-au conturat cinci centre-ateliere de modelat: vase: Medieşul Aurit, judeţul Satu Mare, pe Someş, unde se modela ceramică dacică – ceşti, vase-borcan numai cu mâna şi la roată: fructiere, oale, castroane, chiupuri mari, arse în cuptoare înalte, prevăzute cu picior median – „cruţat” din pământul virgin, şi canale lungi de foc. De la nivelul secolului II – începutul secolului III A.D., pus în lumină prin descoperirea unor monede emise în vremea împăratului Septimius Severus, când cuptoarele se aflau demult în funcţiune, cu niveluri din secolele III-IV cu ceramică cenuşie şi negricioasă săpunoasă ornamentată cu motive lustruite şi ceramică neagră şi negricioasă nisipoasă, zgrunţuroasă, imitând profilatura buzelor de factură romană-provincială. S-au descoperit şi funduri de vase tăiate cu sfoară de pe discul roţii olarului şi chiupuri modelate la roată din pastă cenuşie ornamentate cu brâuri alveolare (după tradiţia ceramicii dacice lucrate numai cu mâna); grupul de pe Tisa, Beregsurány, Beregovo VI, Csorna, unde, aşa cum am specificat mai sus, se lucra ceramică germanică cu un anume specific, atribuită cu probabilitate herulilor („suedezi” care foloseau „însemnările” – probabil magice, rituale, cu rune); centrul de la Male Ratkovce între Latoriţa şi Új, în bazinul Bodrogului; centrele de olărie de la Blažice şi Trstene pri Hornade, din valea Hernadului, unde se lucra ceramică stampată de tradiţie celtică? (cotină) sau germanică (bură, vandală?). În zonă se afla şi centrul de la Sebastovce cu cuptoare din secolul I, dar şi cu o aşezare cu ceramică de epocă romană (secolele II-IV A.D.), inclusiv chiupuri mari de tradiţie dacică; şi în sfârşit ultimul grup, cel de pe valea Torinei cu centrele de la Ostrovany şi Prešov (aflate în aria culturii Púchov, cu niveluri vechi şi noi, celtice, dacice, germanice).

Recent, cercetătoarele slovace Maria Laminová-Schmiedlová şi Bozena Tomasova, au descoperit, în centrul de la Ostrovany, pe lângă vestigiile din secolele II-III, un cuptor datând din secolele IV-V, ceea ce arată, ca şi în cazul atelierelor de olărie de la Medieşul Aurit, dăinuirea seculară a unor asemenea centre de ceramică. Cuptoarele descoperite în Slovacia – în grupul Ostrovany I, Ostrovany II, Prešov şi Podazovski Gorodisce, arată o limpede filiaţie tipologică, a acestor cuptoare, cu cele din marile centre romane de pe Dunăre de la Brigetio şi Aquincum.

Aşezările se pot cunoaşte mai concret, prin inventarele descoperite în locuinţe, anexe gospodăreşti, gropi sau în stratul de cultură. Astfel, avem staţiunile dacice de la Petrovo, Podvinogradovo (aşezări) şi Malaja Kopanja cu vestigii specifice inconfundabile, (cetăţuie, oppidum, dava – distrusă de romani); pe cea de tip vandal(?) – Przeworsk de la Bucea (cu ceramică specifică ornamentată cu alveole) sau mixte, vandali şi daci(?) de la Lazuri; de la Mocala, ce ar putea fi atribuită cotinilor sau burilor(?) – (cu ceramică „standardizată” care nu are trăsături specifice relevante, deocamdată), cele de la Beregovo VI şi Lužanka, cu ceramică stampată, mai ales castroane, dar şi cu ustensile de stampare de tip Beregsurány şi căni canelate de „factură Cerneahov”, inclusiv chiupuri cenuşii, pe care le atribuim herulilor. La Soloncy, castroanele stampate – în altă manieră, cu multe elemente cruciforme indicând, eventual, elemente creştine, de factură ariană, deşi imită ceramica romană (TS), par a indica o aşezare cu niveluri mai târzii, din care chiar dacă lipsesc, până în prezent, „paharele bitronconice de lut”, nu este exclus să fie o aşezare aparţinând gepizilor.

Necropolele sunt de două tipuri – plane şi tumulare. Şi cele plane şi cele tumulare pot fi atribuite atât dacilor, cât şi neamurilor germanice. Necropola de la Zemplin e o necropolă mixtă, dacă şi vandală, unde mormintele cu arme – deci cele mai numeroase şi cu cele mai bogate inventare de piese de armament de factură romană, sunt dacice. Nu depunerea armelor în mormintele de incineraţie au relevat etnicul, ci olăria caracteristică, tradiţională. Tradiţia depunerii armelor în morminte e veche la daci, cum o dovedeşte un inventar dacic vechi, cu armament, datând din secolul II î.Chr., descoperit în Câmpia Tisei (Alföld) şi publicat recent de cercetătorul maghiar Z. Visý. Alte inventare, mai târzii,au fost publicate din zona transcarpatică a Ucrainei, de către cercetătorii polonezi (R. Jamka şi colegii săi) încă în perioada interbelică. Sunt inventare funerare dacice, cu arme, datând din secolele I-III, unele chiar cu alură „princiară”.

La Medieşul Aurit a fost descoperit un cimitir dacic de incineraţie, unde sunt şi câteva morminte ale unui nou grup de daci estici - sau sunt morminte vandale ? (cu analogii în descoperirile de tip Bolotnoe şi Zvenigorod) sau herule? unde ritualul şi ceramica impun o atribuire a lor alogenilor. De altfel, în zonă, au fost descoperite – pe lângă aşezarea dacică de la Şuculeu – şi vestigii de tip Przeworsk (cu amnar şi o secure rituală) şi o aşezare mai târzie, din secolul IV – poate începutul secolului V - ce ar putea fi atribuită, eventual, unui alt grup germanic (heruli, gepizi?).

Se cunosc, de asemenea, un şir de descoperiri – inventare funerare – răspândite de la sud la nord, pe un aliniament ce defineşte în vestul Munţilor Apuseni, limita dintre câmpia înaltă puternic împădurită, până în secolul al XVIII-lea, şi câmpia joasă a Tisei (stepa, pusta), pomenite şi anterior, la Oradea, Curtuiuşeni, Şimleul Silvaniei, Apa, Boineşti, datând din secolul al IV-lea, şi care au fost atribuite vandalilor sau gepizilor timpurii (după Cronica lui Malalas). Fără a contesta cu totul această atribuire, se cere a se ridica temeinic întrebarea dacă aceste inventare nu aparţin mai degrabă herulilor, care, se pare, deţineau centrul de putere militară în nord-vestul Daciei, începând cu a doua jumătate a secolului III, în timp ce vandalii, în vremea lui Constantin cel Mare, cel mai târziu înainte de 337, devin „provinciali” în Pannonia şi se supun „decretelor imperiale”, iar gepizii nu deveniseră o putere agresivă.  

Aşadar, descoperirile arheologice, vandale şi chiar herule nu pot circumscrie prezenţa unei masive populaţii germanice (inventarele funerare nu depăşesc limita câmpiei înalte, deci nu pătrund la est de aliniamentul Arad-Oradea-Şimleul Silvaniei-Satu Mare) la sud de bazinul Tisei superioare. Fireşte descoperiri de factură deosebită nu lipsesc. Ceea ce îndeamnă la o nuanţare a ariei locuite de vandali şi de heruli, în sensul că regiunile pe care le locuiesc se află acolo unde sunt şi descoperirile arheologice cele mai însemnate – în bazinul Tisei superioare, înţelegând Tisa şi afluenţii săi din nord, nord-vestul Daciei, adică aria regiunilor ciscarpatice din Ucraina, Slovacia, nord-estul Ungariei şi nord, nord-vestul României. Credem că această “arie vandalo-herulă” nu se suprapune, nu coincide cu aria locuită de gepizi, deşi răspândirea lor trebuie s-o înţelegem numai după dispariţia puterii politice a hunilor. Deci sintagma “Ei (Herulii?) ocupau atunci locurile unde astăzi locuiesc gepizii, lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia, care întrece în mărime pe toate celelalte mai sus amintite” [15] trebuie înţeleasă în alt sens. Judecând strict că Marisia e Mureşul, Miliare şi Gilpil, puteau fi Crişul (Crişurile) şi Someşul, dar şi Hernadul şi Bodrogul(?), iar Grisia (care apare şi la Geograful Ravennat şi la Constantin Porfirogenetul) poate fi şi o coruptelă din Tisia (Trisia), dar oricum, cel care le întrece în mărime pe toate cele amintite, e râul Tisa.

Strămutarea vandalilor în Pannonia la începutul secolului al IV-lea este, la fel, de natură să ridice întrebarea: împotriva cui se vor ridica “de către romani” valurile care “zăgăzuiesc” Câmpia Tisei, şi care sunt de natură să arunce o anume lumină şi asupra unui tip de descoperiri arheologice de pe valea Crişului Negru, la care ne vom referi după ce vom încerca să prezentăm aceste fortificaţii ce apărau “lumea romană” împotriva celor care au pătruns intempestiv în sfera de interese romane. Noi considerăm că tot împotriva germanicilor – heruli, căci “primejdia gotă” nu-şi va face simţită presiunea concretă decât după atacul hunilor de la 375/376.

Revenirea puternică a Imperiului roman sub Diocletian şi mai apoi sub Liciniu şi Constantin cel Mare, la “meterezele de siguranţă” ale Imperiului roman târziu, ce devenise romano-bizantin, este în prezent un fapt îndeobşte cunoscut. Sunt cunoscute numeroasele fortificaţii romane de la Dunăre, aducerea sub puterea Romei a Daciei nord-dunărene de la Tibiscum şi Gornea, până la gurile Dunării. Construirea Brazdei lui Novac de Nord şi a castrelor, printre multe altele, de la Hinova şi Pietroasele, şi nu în ultimul rând, fortificarea spirituală a lumii romane, prin edificarea a numeroase episcopii şi centre religioase, pe malul drept al Dunării, cu precădere în cele “cinci provincii dacice” sud-dunărene: Moesia I şi II, Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, şi Scitia Mică – Dobrogea. Dunărea de Jos va deveni pentru câteva secole unul din segmentele principale ale centrului “mondial” al paleocreştinismului, care va fi în sud-estul Europei, punte între creştinii din Orient-Ierusalim şi cei din Occident-Roma (Vatican). Se ridică primii intelectuali de valoare europeană, şi nu numai, născuţi în aceste părţi, dintre care amintim pe Dionysius Exiguus, Ioan Cassian şi Niceta din Remesiana.

Dar romanii nu au abandonat nici Dunărea mijlocie, şi până la 476 va fi aşa, Pannonia reprezenta „cheia” apărării Imperiului roman, a Italiei şi Romei, faţă de pericolele ce au ameninţat mereu lumea de la sud de Alpi, de la războaiele marcomanice, până târziu, la invazia tătărască.

Aceste valuri (chiar dacă le-am numi Limes Sarmatiae) sunt opera politicii romane de a stăvili atacurile germane în această zonă, a apăra Pannonia – deci implicit Imperiul, în zona sa centrală cea mai expusă şi de a domoli, pe de o parte, pe sarmaţi (iazygi, şi acum şi roxolani şi alani) şi de a rupe legăturile care se creau între aceştia – numeroasele lor atacuri, singuri sau în colaborare cu germanici, stau mărturie în acest sens -, şi neamurile germanice nou pătrunse în centrul Europei – heruli, longobarzi, rugi.

Valurile (pentru că este un sistem şi ca duct şi morfologic; sunt mai multe linii de valuri) pornesc din dreptul Dunării, din zona de la nord de Aquincum (Budapesta de azi), străbat Câmpia Ungară, dintre Dunăre şi Tisa (Alföld), răzbesc peste Tisa, în zona Tószeg, unde cercetătorii maghiari au descoperit vestigiile unui castru roman, datând din secolul IV. Aici au frontul (şanţurile) îndreptat spre nord, deci spre „pericolul” ce venea din Slovacia. Coboară, la est de Tisa, spre sud, în aşa numitul sector răsăritean, pe linia oraşelor Debreţin, Oradea (sud-vest de oraş)-Arad-Timişoara-Vârşeţ, până la Dunăre. Aici au frontul (şanţurile) îndreptat spre est. În sectorul sudic, în Bačka, valurile apărau malul nordic al Dunării şi cel apusean al Tisei.

În sectorul răsăritean se cunoştea mai bine o singură linie, de la nord spre sud, pe aliniamentul aproximativ al localităţilor Roit, Cefa, Zerind, Chişineu Criş, Şimand, Arad, care era dublată cu porţiuni mai mici de val, situate mai spre est, în zona satelor Roit, Cefa, pe aliniamentul comunelor Sânnicolau Român şi Berechiu şi în zona Zerind-Chişineu Criş, mai spre est de aliniamentul satului Adea. O ultimă dublare a acestei prime linii este făcută la răsărit de Arad, în zona satelor Sâmbăteni-Cuvin-Covăsinţ, zonă cercetată pe teren şi prin săpături sistematice efectuate în anul 1966. Sistemul de fortificaţii în acest sector – cercetat de E. Dörner şi V. Boroneanţ – „are lăţimea de 52 m şi este compus din patru valuri şi cinci şanţuri consecutive, cel exterior având pe fund un rând de pari. Sub valul interior s-a descoperit un complex de ceramică dacică indicând terminus postquem al construcţiei, iar în şanţuri s-a găsit ceramică de factură romană”. Cea de a treia linie de valuri se opreşte la sud de Mureş, mai la vest de Lipova, căci în Banat sunt cunoscute trei linii de valuri continue.

Cercetările de teren, din hotarul localităţii Zarand, au dus la constatarea că de fapt existau cele trei rânduri de valuri şi la nord de Mureş, în sensul următor: o primă linie, cea mai vestică, pe aliniamentul localităţilor Arad-Chişineu Criş-Zerind-Salonta-Cefa-Roit (continuând linia cea mai vestică din Banat); o a doua, discontinuă însă, situată puţin mai spre est, sau poate o dublare a primei linii în anumite porţiuni(?), pe aliniamentul Adea-Berechiu-Sânnciolau Român. Această linie nu pare a avea corespondent direct la sud de Mureş. Cea mai dinspre est, a treia, şi, pare-se, ultima linie, ce continuă a doua linie din Banat, se găseşte pe aliniamentul Sâmbăteni-Cuvin-Covăsinţ (cercetată în 1966), continua în hotarul satului Zarand (traseul a fost identificat în anul 1967, prin periegheze; se situează la vest de sat şi are şanţul în partea de răsărit; linia valului e folosită, în prezent, în această porţiune, ca drum de care şi e aproape complet aplatizată) – Chereluş-Sepreuş-Talpoş-Gurbediu (la vest de Tinca)-Inand.

Cea de a treia linie din Banat, care se opreşte la Mureş, pare a nu avea, deocamdată, corespondent în nordul râului. Nu ştim în ce măsură cele trei linii de la nord de Mureş le continuă în toate cazurile, direct, pe cele din sud, sau sistemul a suferit deplasări, modificări, dar a rămas principial tot la trei linii de valuri. Nu ştim în ce măsură dispar sau se suprapun cele trei linii de valuri în zona de la sud-vest de Oradea; spre nord este amintit, în unele lucrări mai vechi şi un val de pământ situat între Crişul Repede şi Crasna.

Impactul roman în zonă nu a fost oarecare, superputerea tricontinentală şi-a impus şi aici voinţa sa politico-militară şi interesele, salvând graniţa Dunării centrale până la venirea hunilor şi chiar după această dată, când centrele de putere ne-romane au fost canalizate spre Câmpia Tisei (Alföld-hunii) sau sudul „sacului pannonic” – Sirmium (herulii, gepizii, avarii). Oricum Pannonia a rămas, în sens nu numai nominal, Romei, până la 476, la căderea Imperiului roman de apus, aşa cum a explicat, această realitate politică, istoricul maghiar L. Várady.

Linia de valuri care s-a impus în zonă, a avut urmări. Pe lângă faptul, ce trebuie subliniat, că ea urmează în nord-vestul Daciei (Crişana) limita dintre câmpia înaltă şi câmpia joasă, dintre stepă (pustă) şi pădurea veche din vestul Apusenilor, aceasta a marcat mereu „o margine”, a descoperirilor sarmatice; şi implicit şirul nord-sud al inventarelor funerare herule?, al mormintelor gotice (Arad-Oradea-Dindeşti), a descoperirilor „hunice”, „gepidice”, „avare” (de fapt de epocă sarmată, hunică, gepidică, avară) care se masau spre vest, în pustă, şi nu s-au răspândit decât sporadic sau deloc spre est. O vreme linia de valuri le-a stăvilit pătrunderea spre vestul Imperiului roman, apărând Dacia romană, apoi pădurea seculară de foioase, ce a dăinuit până în secolul al XVIII-lea.

Se pare însă că aceste valuri, acest sistem de valuri, a stopat sau întrerupt temporar păşunatul vitelor din Dacia intracarpatică şi nu numai, la iernat, în câmpia joasă, mlăştinoasă de la răsărit de Tisa, de la confluenţa acesteia cu Mureşul la sud şi până la Crişul Repede şi Barcău spre nord, asigurând autorităţilor romane întregul control asupra acestei stepe-păşuni din centrul Europei. Iar mai spre miazănoapte la „cotul mare al Tisei” – zona de confluenţă a Crasnei, Someşului şi Turului, cu râul stepei maghiare, era barată libera circulaţie faţă de centrul de forţă al herulilor germanici, de la Beregsurány.

Aşa se explică de ce, într-o zonă depresionară, unde nu s-au făcut descoperiri dacice preromane, până în prezent, Depresiunea Holodului, pe Crişul Negru, apar acum, începând cu secolul II staţiuni cu vestigii ce datează din mai multe perioade, până în secolul VII, în ceea ce interesează aceste rânduri, dar şi mai târzii din feudalismul timpuriu.

Cercetarea acestor aşezări, deşi se află la începuturile sale, ne-a atras atenţia prin două caracteristici. Aşezările situate în lunca Crişului Negru – Râpa – La Luncă şi Rohani – Peste Criş, au fost colmatate, acoperite cu mâl de către viiturile râului, iar cele de pe terasele râului – Cociuba Mare – Fântâniţă, Râpa – Dealul Morilor şi Tinca – Dealul Morilor, au mai multe niveluri de locuire datând din secolele IV şi V-VI. Este „suspectă” lipsa aproape totală a descoperirilor monetare sau de altă natură, care să indice o populaţie războinică sau venind şi plecând definitiv, în grabă. Ceea ce ne face ca deocamdată să nu atribuim aceste descoperiri (pe rând: vandalilor, herulilor sau goţilor, gepizilor), numai unor recente şi episodice grupuri războinice, ci şi unor păstori daci. Vestigiile descoperite (chiupuri mari, ornamentate la Cociuba Mare-Fântâniţă, ceramica cenuşie - inclusiv chiupuri cenuşii, ornamentate cu benzi simple şi în val -, negricioasă, cărămizie şi zgrunţuroasă de la Râpa şi Tinca - (Dealul Morilor) arată legăturile – şi prin transhumanţa păstorilor – cu lumea romană provincială târzie. Într-o locuinţă a fost descoperit un pieptene cu mâner supraînălţat (în formă de „clopot”), datând din secolul IV, deci indicând descoperiri de „factură” Cerneahov. Dar vestigiile arheologice de pe Crişul Negru se deosebesc de cele din partea de nord-vest a Daciei, de tip Beregsurány sau Lužanka. Nu au fost descoperite căni cu umerii canelaţi şi nici castroane caracteristice acestui areal cultural. Dar nici ceşti dacice. Vestigiile înfăţişează un koiné local [16] de tip provincial roman şi nu au o relevanţă specifică. Un rol l-a jucat în acest proces şi creştinismul. În sudul Crişanei, la Micia, cunoscutul centru militar roman de pe Mureş, s-a descoperit cunoscuta fibulă cu inscripţia creştină Quartine Vivas, iar la Porolissum, mai multe vestigii paleocreştine.

Realităţile istorice din nord-vestul Daciei ne înfăţişează nu numai descoperiri relevate cronologic şi etno-cultural, ci şi relaţii interetnice bine conturate. Astfel este mormântul cu ceaşcă dacică de la Mülendorf, pe malul lacului Neusiedl, din Austria, al unui dac aflat în suita regelui quad Vannius, cimitirul dacic şi vandalic (Przeworsk) de la Zemplin, mormintele germanice (vandale, herule, gepide?) din cimitirul dacic de la Medieşul Aurit, sau o locuinţă cu „pieptene gotic” în aşezarea de la Râpa – Dealul Morilor (o familie germană; o căsătorie mixtă?). De altfel toate grupările „barbarilor” din estul Europei erau veritabile conglomerate de etnii suprapuse şi paralele, după cum scriu, pentru secolul IV, Ammianus Marcellinus [17] şi, pentru secolul VI, Jordanes [18] .

Sub imperiul politicii romane, predominantă pe Dunăre, în prima jumătate a secolului al IV-lea, şi chiar mai apoi, comunităţile din stânga fluviului vor cunoaşte o oarecare stabilitate, cu caracteristici proprii în fiecare sector al marelui fluviu. În vestul şi nord-vestul Daciei precumpănesc trei situaţii mai lesne decelabile: cea dintre Dunăre şi tripla linie de valuri – unde convieţuiau daci şi celţi târzii, cu sarmaţi iazygi şi roxolani; din regiunile ciscarpatine, din Slovacia, Ucraina sud-occidentală, nord-estul Ungariei – o zonă de predominanţă germanică herulă, populaţie suprapusă, cu duritate, populaţiilor autohtone sau mai vechi – populaţia creatoare a culturii Púchov, dacii, cotinii şi elementele vandale de tip Przeworsk, eventual elemente gepide timpurii şi, părţile de nord-vest, de la graniţa de nord-vest a fostei provincii romane Dacia, din Crişana şi Maramureş, unde erau răspândite peste tot aşezările dacice vechi, cele rezultate în urma pătrunderii şi aşezării de daci, costoboci şi carpi, alături de vechile comunităţi dacice, celtice târzii sau germanice (buri, vandali?), şi în locuri noi, unde şi-au găsit adăpost aceste comunităţi, desfăşurându-şi traiul sub „frica” noilor ameninţări, şi sub protecţia a două noi realităţi – cea a începutului refacerii unităţii lumii „vechii” Dacii – a daco-romanilor din fosta provincie şi a dacilor şi altora din zona limitrofă şi a prezenţei masive la nord de Dunăre, pe un segment uriaş, de la Tisa până în Delta Dunării şi limanul Nistrului, a Imperiului roman-târziu, devenit romano-bizantin şi creştin.

Puterea şi prestigiul Romei, prezenţa sa pe întregul curs al Dunării mijlocii şi de jos, a menţinut întregul flux al vieţii economico-sociale şi culturale. Vechile ateliere care lucrau la graniţa Daciei în primul rând, pentru piaţa de dincolo de limes dar nu numai îşi continuă producţia, la Tibiscum (de ceramică şi mărgele de sticlă), la Micia şi Porolissum. Acestora li se adaugă centrul de ceramică de la Medieşul Aurit, pe Someş, care lucrează din plin şi în secolul IV, fapt dovedit de întreaga sa producţie ceramică (chiupuri ornamentate cu brâuri, vase tăiate cu sfoară de pe roata olarului, ceramică neagră zgrunţuroasă cu profilatura romană provincială a buzelor).

Aşa se explică uniformitatea (koiné) ceramicii descoperite în aşezările rurale din vestul şi nord-vestul Daciei în întreg secolul al IV-lea, fie că este cenuşie sau cenuşie-negricioasă lustruită, de veche tradiţie, analogă celei descoperite la Bratei, fie că este cărămizie sau negricioasă-zgrunţuroasă, de factură provincial romană şi pe care nu o găsim în descoperirile germanice din nord-nord-vest (marcomani, quazi, vandali, heruli, gepizi). Unii dintre ei vor prelua acest tip ceramic abia mai târziu, când vor pătrunde pe teritoriul roman, mai ales după invazia hunilor. Acestei producţii a centrelor romane din vestul Daciei e necesar să-i mai adăugăm mărfurile provenite din târgurile pe care romanii le-au întreţinut mereu pe linia Dunării şi la marginea stăpânirii lor politice şi culturale.

În vestul Apusenilor au fost descoperite importuri romane, dintre care amintim o placă ajurată romană de centură, descoperită la Moroda, judeţul Arad şi fibulele cruciforme, paleocreştine, de tipul cu „capete de ceapă”, de la Oradea, Cadea, Cheşereu, Mişca, din judeţul Bihor.

În a doua jumătate a secolului al IV-lea invazia hunilor va răsturna pentru mai puţin o jumătate de secol (420?-454) echilibrul de forţe din zona Dunării centrale, modificând astfel şi structurile politice şi sociale din nord-vestul Daciei. În stepa-pustă dintre Dunăre şi Tisa se va crea un nou centru de putere, de astă dată de tip hunic (Nagyszéksós, luat doar ca reper), care va schimba şi structura relaţiilor suprapuse şi paralele dintre comunităţile din cele trei arii mari din nord-vestul Daciei. Între Dunăre şi limita câmpiei înalte din vestul României (limita valurilor şi a concentrării descoperirilor sarmatice), peste pânza comunităţilor celte şi dacice târzii, şi sarmatice (iazygi şi roxolani; Sarmatenzeit, după expresia lui M. Párducz) se suprapune puterea hunilor, care, nu era însă „liniară”, fiind la rândul ei un conglomerat de „centre militare de putere” ale alanilor, skirilor, ostrogoţilor, herulilor? şi gepizilor, antrenaţi în iureşul confederaţiei lor războinice.

Realităţile din Câmpia Tisei sub huni (Hunenzeit, după expresia lui N. Fetich) ne-au fost relatate de Priscus Panites-„Tracul”, care a luat parte, în anul 448, la cunoscuta solie trimisă la curtea regelui hun Attila, de împăratul romano-bizantin Theodosius al II-lea, unde se întâlneşte cu solia „romanilor apuseni”, luând contact direct cu realităţile „aulice” de la curtea lui Attila, dar şi cu localnicii. “Reginei hunice” îi cinstesc „trei cupe de argint” şi alte daruri şi delicatese exotice, iar din conflictul iscat între occidentali şi regele hun află motivul provocat de pretenţia fiecăruia de a stăpâni nişte „cupe de aur” ce aparţinuseră episcopului din cetatea Sirmium, din Pannonia. Pe Constantius „căzut (din cauza acestor cupe de aur) în bănuiala de trădare, Attila şi Bleda l-au răstignit pe cruce”.

În landsaftul specific Câmpiei Tisei vizitat de bizantini, răzbate la lumina istoriei şi lumea localnicilor, printr-o descriere făcută de un martor ocular – Priscus Panites-Tracul: „După ce am mers până la un punct împreună cu barbarul, ne-am îndreptat apoi pe alt drum, deoarece sciţii care ne însoţeau ne-au poruncit să facem astfel, iar Attila s-a oprit într-un sat, unde voia să se însoare cu fata lui Escam, căci deşi avea mai multe soţii, o lua şi pe aceasta, după obiceiul scitic. De acolo am călătorit pe un drum neted, aşezat într-o câmpie, şi am trecut peste mai multe râuri navigabile, dintre care cele mai mari, după Istru, erau aşa numitul Drecon, apoi Tigas şi Tifisas. Pe acestea le-am trecut în bărci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruţe, deoarece locurile sunt mlăştinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, şi anume, în loc de grâu mei, iar în loc de vin, mied, după cum îl numesc localnicii” [19] .

În partea de nord-vest, în regiunile slovaco-ucraineano-ungare, de asemenea, frisonul hunic va produce o suprapunere de nouă putere, care fără să fie neapărat gotică (putea să fie şi o expresie „herulă” a unei culturi de tip koiné-germanică din secolul IV), se resimte în descoperirile de tip Prešov-(Slovacia)-Ozd (Ungaria)-Lužanka (Ucraina).

În nord-vestul României – în Crişana, Sătmar, şi foarte puţin în Maramureşul păduros, venirea hunilor a produs o anume atomizare a centrelor de putere atestată probabil de descoperirile de morminte cu inventare funerare de tip „Hunenzeit”, gotice în cazul fibulelor cu semidisc de la Pecica-Arad, Oradea şi Dindeşti. La Biharea a fost descoperit un grup mic de morminte din acelaşi areal cultural, dintre care unul arată, prin inventarul său – ceramică, colan, brăţări de bronz şi mărgele pe „poala” hainei, o apartenenţă alană, şi ar indica un alt „centru de putere” alan(?), sub huni.

Câteva descoperiri, datând dintr-un orizont cultural mai târziu – un bordei cu ceramică fină negricioasă descoperit în „incinta” cetăţii de la Biharea, descoperirile funerare de la Oradea (un mormânt cu arme – scramaxas şi ceramică fină cenuşie-negricioasă cu motive lustruite) şi cunoscutul cimitir de inhumaţie de la Valea lui Mihai, judeţul Bihor, având depuse în morminte mărgele, cercei cu cap poliedric şi piepteni cu dinţi bilaterali, cuţite cu buton la cap (Eisenmesser) şi catarame. Acesta a fost atribuit germanilor-gepizi. Dar primul dintre morminte, publicat în anul 1932, este de fapt, un mormânt princiar, cu un inventar compus din: sabie de fier cu două tăişuri (după tipul spatha romană), cuţit lung de fier cu un singur tăiş (scramaxas), vârf de teacă de argint, placă (gardă) turnată din argint, nasture de chihlimbar, o cataramă mare de argint ornată cu o piatră de granat, o cataramă mică de argint şi o monedă de aur de la Theodosius II (408-450), ar putea fi atribuit mai degrabă unui „prinţ”, conducător sau „ofiţer” herul, aflat, cel puţin pentru o vreme, fie în slujba hunilor, fie a romanilor(?).

Cuptoarele de ars vase descoperite fortuit, de amatori, la Oradea, în perioada interbelică, nu pot fi atribuite decât populaţiei locale din secolul IV - începutul secolului V, sau unui grup de germanici - goţi sau gepizi, căci hunii în cei aproximativ 35 de ani de dominaţie militaro-politică în Alföld nu au modelat ceramică de nici un fel [20] .

Din prima jumătate a secolului al V-lea datează cele două tezaure de la Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj, şi tezaurul de vase de argint de la Tăuteni, judeţul Bihor, înscriindu-se în seria tezaurelor descoperite la Pietroasa, Conceşti, Apahida, Someşeni. Primul tezaur de la Şimleul Silvaniei, conţine un vestit colier, de care sunt atârnate miniaturi de unelte agricole de tot felul (un fier de plug de tip roman – aratru – şi un cuţit de fier de plug, cuţite, foarfeci, cosoare – pentru vie?, o barcă-monoxilă cu vâslaşul în ea, topoare, ciocane, amnare, chei, un trident şi altele) şi cinci frunze de viţă de vie, ceea ce ar indica lucrarea sa într-un atelier şi pentru un comanditar sau destinatar cultivator al viţei de vie. În această categorie nu puteau intra hunii şi alanii sau germanii (cum sunt gepizii care, până în prima jumătate a secolului V, trăiau pe Vistula superioară unde sunt relevaţi prin descoperiri specifice sudului Poloniei, ca cele de la Nowa Huta şi Igolomia) nu cultivă viţa de vie. Această regiune este şi limita extinderii spre nord a chiupurilor (pithoi dolia), fie pentru apă (epoca romană şi romano-bizantină a fost o perioadă climatică xero-termică?), fie pentru vin. Chiupurile descoperite mai la nord, în aria culturii Przeworsk, sunt puţine şi sunt replici ale celor din sud. Colierul indică lucrarea lui într-o zonă unde această plantă era cunoscută şi cultivată şi este un fel de ex voto adus viticulturii. Acestui colier, printre alte piese de aur, i se mai adaugă nu mai puţin celebrele medalioane de aur cu legenda GLORIA ROMANORUM.

Compoziţia celui de al doilea tezaur de la Şimleul Silvaniei – fibule de aur cu semidisc (Kopfplattefibeln) în stil policrom (precum unele piese de la Conceşti şi Pietroasa), brăţara, fibula cu onyx şi fibula mare rotundă, vasele de aur, ne conduc spre epoca hunică (Hunnenzeit).

O analiză a fiecărui grup de piese ne indică însă un tezaur compozit. Căci fibulele de aur policrome cu semidisc, care ar putea fi atribuite goţilor, au la capete butoni (şase dintre ele, şi numai două sunt „pure” de tipul cu semidisc) dovedind, pe de o parte, tipologic, originea lor din tipul fibulelor cu capete de ceapă şi aşezarea lor la începutul unei serii care anunţă fibulele digitale. Există chiar o fibulă, tot cu semidisc, cu capete de ceapă, cruciformă dispuse şi pe capul, dar şi pe piciorul fibulei, dar care are modelat, tot din aur, pe arc, lateral, un „leu”. E o fibulă „creştină” ca origine, dar care ne conduce, pare-se, spre un comanditar sau destinatar germanic?, dar din ramura rugilor, herulilor(?). Fibula mare rotundă (Scheibenfibel) e ornamentată cu motive vegetale şi animale, printre care şi un leu-panteră, indicând, pare-se, tot o lume cu ideaţie germanică nordică („suedeză”) – din „aria” rugilor sau mai degrabă a herulilor. Fibula cu onyx, de tipul cruciform, cu capete de ceapă (Zwiebelkopffibel) e limpede o fibulă paleocreştină – episcopală! -, ca şi cele două vase de aur (cristelniţe pentru cuminecătură!?), provenite din lumea creştină romano-bizantină sau primite din lumea creştină, aulică, romană târzie. De altfel elementele paleocreştine ale tezaurului de la Şimleul Silvaniei – ca tezaur „episcopal” (analog tezaurului episcopal de la Sirmium? – după cum relata Priscus Panites) au fost puse în valoare de arheologii M. Rusu şi V. Teodorescu nu cu mult în urmă.

Tezaurul de la Tăuteni (Tăuteu), judeţul Bihor, e compus din trei vase de argint şi conţine, pare-se, cele mai înalte vase fastuoase de argint care s-au păstrat din antichitate.

Sunt lucrate prin baterea foiţei de argint (groasă de 1-2 mm; în tehnica au repoussé), ornamentate cu motive mitologice produse într-un atelier specializat şi cu tradiţie în prelucrarea metalelor preţioase (Antiohia, Constantinopol). Între atelier, comanditar şi deţinătorii din vremea îngropării este, ca în cazul tuturor tezaurelor, o mare deosebire, atât cronologică, cât şi etno-culturală sau în ce priveşte destinaţia.

Prima  cană (oenochoe) din argint aurit, are toarta ruptă şi a fost ornamentată cu motive florale, zoomorfe şi mitologice dispuse în cinci registre. Pe picior are o inscripţie cu caractere greceşti, care după unii muzicieni sunt note muzicale (litere greceşti cu puncte). Pe talpa piciorului a avut o inscripţie cu rune (?) care a fost martelată. Scenele redau, grosso modo, o procesiune bacchică în toată splendoarea sa artistică-mitologică şi metaforică. Este una din piesele de rezistenţă pentru ilustrarea istoriei muzicii, fiind redate foarte concret mai multe instrumente muzicale: harfă, nai, flaut (biaulos), tamburine etc. Talpa exterioară a piciorului a fost reparată în vechime.

Cea de a doua cană (oenochoe), din argint neaurit, prezintă mitologic „lupta” dintre zeiţa Atena şi Poseidon pentru eponimia oraşului-cetate, centru mai apoi a democraţiei şi culturii clasice elene – Atena. Conţine, de asemenea, o inscripţie, mai mică, cu litere greceşti. Din cel de al treilea vas s-a păstrat numai un fragment de plăcuţă de argint, înfăţişând o zeitate feminină.

Între cele două tezaure este o deosebire, atât în ce priveşte compoziţia, cât şi în ce priveşte locul de descoperire. Tezaurele de la Şimleul Silvaniei – chiar dacă primul conţine mai evidente elemente romane (subsidii?), iar cel de al doilea creştine (daruri imperiale sau şi jafuri din tezaure episcopale), pot sugera ideea existenţei pe Valea Crasnei, cu „miezul” pe ieşindul dominant geografic, al Măgurii Şimleului, a unui centru de putere în timpul dominaţiei hunice sau după lupta de la Nedao (454). Nu trebuie să excludem nici „împotmolirea” unor „fragmente aulice” dintr-un centru de putere care se repliază dinspre Câmpia Tisei şi se „înfundă” în zona dinspre masivele nord-vestice ale Munţilor Apuseni, denotând necunoaştere geografică a terenului şi o panică nedisimulată.

Tezaurul de la Tăuteni, compus numai din vase de argint, îndelung întrebuinţate (sunt reparate în vechime) de comanditar, de primul sau cei dintâi deţinători şi care a ajuns (pe ce cale: danie de daruri împărăteşti, ale curţii aulice; jaf sau jafuri dintr-un tezaur aulic sau bisericesc-metropolitan sau mai degrabă episcopesc? în orice caz de templu) în posesia unor regi, şefi politico-militari şi care, într-un moment neprielnic al „replierii” acestora spre răsărit, au ajuns, dezorientaţi şi în imposibilitatea de a se salva, în punga de tip „sac” din nordul Munţilor Plopişului. Nu este exclus să avem însă de a face cu o îngropare rituală, căci în locul descoperirii s-au găsit urme de vatră de foc şi cioburi.

Tezaurele de la Şimleul Silvaniei au fost atribuite germanicilor (vandali, goţi, gepizi) sau hunilor, iar cel de la Tăuteni, „împrejurărilor” legate de înlăturarea stăpânirii hunice prin lupta de la Nedao (454) şi destrămarea coaliţiei hunice.

S-a constatat însă că acest tip de tezaure, dacă nu provin din morminte princiare – precum cele de la Conceşti, Apahida sau Someşeni, pot fi şi îngropări rituale ale unor „bogăţii comunitare”, cum ar fi Pietroasa, Crasna, Valea Strâmbă. De asemenea, îngroparea acestora a fost legată „de” Nedao, ca un final al destrămării unei coaliţii, coaliţie care a pus capăt dominaţiei nominale a ostrogoţilor ce-i aveau ca stăpâni pe huni „asupra Daciei” şi înlocuirea acesteia cu cea a gepizilor. Nedao putea să fie nu sfârşitul, ci şi începutul deţinerii unor tezaure „hunice” de către noii „învingători” – gepizii sau un alt neam de sub „stăpânirea lor”, cum au fost herulii.

Se mai ştie de la Jordanes şi alţi autori, că atât goţii (vizigoţii?), cât şi gepizii [21] s-au creştinat. La fel s-a întâmplat cu herulii, prezenţi şi ei în nord-vest, care au primit şi ocupat teritorii în Dacia, în jurul Singidunum-ului iar, în anul 528, familia lor regală şi o parte a aristocraţiei s-au botezat la Constantinopol [22] . Trecerea la creştinism putea să determine şi ea îngroparea unor tezaure comunitare („tribale”) „păgâne” sau chiar creştine, dar ariene (?).

Lupta de la Nedao a avut însă şi alte două consecinţe pentru destinul nord-vestului Daciei în secolele V-VI (454-567). Învingându-i pe huni şi concomitent ocupând toată Dacia [23] („totius Daciae fines”), gepizii au cerut de la Imperiul roman pace şi daruri anuale („nisi pacem et annua sollemnia”). Au instaurat în Dacia, pentru o vreme, ceea ce am putea numi „pax gepidica”. După victorie, sub „pax gepidica” a avut loc răspândirea culturii germanice (=gepide) de tip Nowa Huta-Igolomia în „ţara” hunilor şi, insular şi sporadic, în „toată Dacia”. Fireşte că această stăpânire, mai mult nominală, a putut favoriza revigorarea vieţii economico-sociale a comunităţilor autohtone daco-romane „gripate” de şocul hunic şi de stăpânirea „cazonă” ostrogotă, exercitată în numele stăpânului asiatic. Această stăpânire e cu atât mai neconcretă, cu cât gepizii nu au stăpânit şi nu au putut stăpâni – ca factor demografic antic – imensul teritoriu de la Dunărea centrală până la graniţele Imperiului romano-bizantin, spre sud şi est. Cu atât mai mult cu cât interesul lor politic se îndreptase spre sud – concentrându-se în zona Sirmium [24] , pe care l-au şi cucerit de la Imperiul romano-bizantin: „Gepizii cuprinseră şi stăpâneau cetatea Sirmium şi aproape toate cetăţile Daciei, îndată după ce împăratul Justinian le cucerise de la goţi.”

Această întindere explică de ce „cultura gepidică”, cu ce are ea caracteristic, s-a răspândit numai în Câmpia Tisei cu centrul în sud, pe Dunăre, suprapunându-se neamurilor ce mai locuiau în stepa-pustă şi rămăşiţelor coaliţiei huno-ostrogote, şi în câteva enclave în Transilvania: pe Mureş, unde erau „colonii-aşezări militare” pentru extragerea sau supravegherea exploatării sării din zăcămintele de sare, fabuloase, dintre Dej şi Ocna Sibiului.

Descoperirile arheologice din vestul Apusenilor ne înfăţişează revigorarea aşezărilor rurale şi mai ales reîmprospătarea civilizaţiei tradiţionale autohtone de pe teritoriul din nord-vestul Daciei.

Sub noii stăpâni (Gepidenzeit) se îndesesc, fireşte, aşezările gepide (aşezări şi cimitire) cu vestigii caracteristice constând din ceramică specifică: pahare bitronconice lucrate cu mâna, ceramică stampată – (stempel-verzierte Keramik), căni cu ţeavă (Röhrenkannen) şi alte piese, în teritoriul dintre Dunăre şi Tisa (Alföld), unde îşi vor stabili, spre sud, şi centrul politic şi economic (bătând şi monedă proprie) la Sirmium.

La răsărit de Tisa se îndesesc aşezările aparţinând populaţiei locale, autohtone, cu vestigii în care predomină ceramica negricioasă zgrunţuroasă, cu profilatura buzelor de tip roman provincial târziu, cum e cea caracteristică şi dominantă în aşezările descoperite la Biharea, între Barcău şi Crişul Repede, la Sânnicolau Român, între Crişul Repede şi Crişul Negru, sau la Râpa şi Cociuba Mare (j. Bihor), pe valea Crişului Negru, în Depresiunea Holodului. Ceramică analoagă cu cea din descoperirile de la Floreşti şi Sânmiclăuş din Transilvania, de la Ciurelu şi Ipoteşti? din Muntenia, Botoşana şi Dodeşti-Vaslui din Moldova. Originea acestei ceramici se află în cea romană provincială zgrunţuroasă (nisipoasă), modelată şi în Dacia „liberă” din nord-vest, încă în epoca romană, la Medieşul Aurit, şi, mereu augmentată de întreaga producţie a atelierelor de ceramică de pe Dunăre (zgrunţuroasă, ornamentată cu striuri tehnologice concentrice) din epoca romano-bizantină.

La Biharea au fost descoperite două ateliere de lucrat piepteni cu dinţi bilaterali, pe care îi găsim în aşezările autohtone daco-romane, dar şi în mormintele gepidice. Sunt însă piepteni de origine, de factură şi de modă romană, de unde s-au extins şi în lumea germanică. În Muzeul din Turda (Potaissa) se păstrează un relief de piatră roman, descoperit la Rediu, în care este redată toaleta unei matroane romane din secolul II, cu pieptene cu dinţi bilaterali. Pătrunderea acestui tip de pieptene – pentru nevoi de igienă şi de estetică – şi în mediul daco-roman rural, dovedeşte nu numai originea, ci şi răspândirea sa, impunând o modă nouă. Publicând acest relief, încă în 1969, M. Macrea atrăgea atenţia asupra valorii sale în documentarea pătrunderii trainice şi în viaţa familială locală, a modei romane.

Descoperirile gepide nu pătrund nici ele mai la răsărit de limita dintre câmpia joasă a Tisei (stepa, pusta) şi câmpia înaltă împădurită (ca şi cele celtice, sarmatice sau germanice, anterioare gepide, sau cele avare, ulterioare), cum ne înfăţişează situaţia câteva descoperiri – cimitirul de la Vărşand, j. Arad, şi cele câteva morminte (unele nesigure) de la Oradea şi Tărian, j. Bihor.

Din tipurile ceramicii negre-zgrunţuroase, de factură autohtonă şi al atelierelor romano-bizantine, de factură provincială romană şi romano-bizantină, se vor izvodi tipurile ceramicii lucrate cu roata rapidă sau cu roata înceată, din pastă nisipoasă, ornamentate cu benzi de linii simple şi în val, caracteristice şi următoarelor secole (VII-IX) din feudalismul timpuriu. Căci după înfrângerea gepizilor în 567 de coaliţia avaro-longobardă – care va duce nu numai la înfrângerea gepizilor, ci şi la „topirea” lor în masa populaţiei locale şi a celei nou venită în teritoriul pe care ei nu l-au putut stăpâni niciodată – „toată Dacia” – „totius Daciae fines”. Slavii aduceau cu ei – şi au răspândit ceramica proprie până în Peloponez şi în Croaţia [25] pe litoralul dalmatin – ceramică lucrată cu mâna, de tip Praga, şi în regiunile dintre Alpi şi Carpaţi. Marele slavist L.Niederle a arătat, încă cu multe decenii în urmă, rolul atelierelor de ceramică dunărene, romane târzii, deci romano-bizantine, în realizarea ceramicii la roată, preluată de către slavi, după un secol, un secol şi jumătate, de la pătrunderea lor în fostele teritorii ale Imperiului romano-bizantin. Avarii [26] , la rândul lor răspândesc cu ei ceramică de tip oriental (Grauekeramik şi Gelbekaramik), din care nu-şi poate trage originea ceramica românească veche şi nici cea slavă din secolele VII-IX.

Descoperirea aşezărilor de la Biharea, Sânnicolau Român, Râpa, j. Bihor, cu ceramică negricioasă-zgrunţuroasă şi profilatura buzelor de tip provincial roman sau provincial romano-bizantin, de tip Biharea-Floreşti-Sânmiclăuş-Cândeşti-Botoşana, reflectă realizarea unităţii culturale populare, rurale, de origine daco-romană, pe întreg cuprinsul Daciei, în cursul secolelor IV-VII, sub „stăpânirea” gepizilor asupra unui teritoriu imens, în care apoi şi-au adâncit fiinţa, pierzându-şi-o definitiv. La acest fenomen istoric a contribuit şi faptul că daco-romanii, străromânii şi gepizii erau agricultori (ca „barbari” ei au fost purtătorii unor inovaţii tehnologice – agricole şi pastorale – pe care romanii „oficiali” nu le mai promovau sau nu mai erau interesaţi să le promoveze) şi creştini. Nu a fost cu totul infructuoasă încercarea lui C. C. Diculescu de a înfăţişa contribuţia gepizilor germanici la conturarea anumitor aspecte ale civilizaţiei daco-romane, mai ales în spaţiul occidental al existenţei lor în Dacia, acum o parte a Romaniei premedievale de la Carpaţi şi de pe cursul mijlociu şi de jos al Dunării.

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Doina Benea, I. Bona, Tibiscus, Bucureşti, 1994
2. Ligia Bârzu, St. Brezianu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991
3. E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Drei Münzhorte des 4. Jahrhunderts aus dem Banat, Lugoj, 1974
4. D. Csallány, Archäologische Denkmäler der Gepiden im Mitteldonaubecken, Budapesta, 1961
5. D. Csallány, Das Land der Wandalen im Karpatenbecken, în Actes du VIII e Congrès International des Sciences Prehistoriques et Protohistoriques, III, Beograd, 1973, p. 295-298
6. I. Cseh, Adatok az V-VII. Századi gepida emlékanyag egységéhez , în Szolnok Megyei Múzeumi Évkönyve , 1984-88, p. 29-77
7. I. Cseh, Gepida fazekaskemence Törökszentmiklóson, în ArchÉrt, 117, 2, 1990, p. 223-240
8. S. Dumitraşcu, Tezaurul de la Tăuteni-Bihor, Oradea, 1973
9. S. Dumitraşcu, Fibule romane de tipul cu „capete de ceapă” descoperite în Crişana, în Crisia, VI, 1976, p. 35-61
10. S. Dumitraşcu, Descoperiri arheologice din sec.V-VI e.n. de la Biharea, în Ziridava, X, 1978, p. 81-101
11. S. Dumitraşcu, O locuinţă-atelier de lucrat piepteni (sec.VI e.n.) descoperită la Biharea, în Crisia, XII, 1982, p. 107-123
12. S. Dumitraşcu, Podoabe şi piese de îmbrăcăminte din mileniul I e.n., Oradea, 1983
13. S. Dumitraşcu, Un atelier de lucrat piepteni descoperit la Biharea, în Crisia, XV, 1985, p. 61-67
14. S. Dumitraşcu, Dacia apuseană, Oradea, 1993
15. S. Dumitraşcu, Biharea, I, Oradea, 1994
16. O. Floca, Şt. Ferenczi, L. Mărghitan, Micia. Grupul de cuptoare romane pentru ars ceramică, Deva, 1970
17. N. Gudea, Vasul cu inscripţie şi simboluri creştine de la Moigrad, în AMP, XVII, 1993, p. 151-183
18. N. Gudea, Semne în formă de cruce pe vase romane de la Porolissum, în AMP, XVIII, 1994, p. 95-110
19. N. Gudea, Porolissum. Vama romană, Cluj-Napoca, 1996
20. Mária Lamiová-Schmiedlová, Bozena Tomašová, Töpferöfen von der Wende des 4./5. Jahrhunderts in Ostrovany, Bezirk, Prešov, în Kelten, Germanen, Römer in Mitteldonaugebiet, Brno-Nitra, 1995, p. 121-127
21. V. Kotigoroško, Ţinuturile Tisei superioare în veacurile III î.e.n.-IV e.n., Bucureşti, 1995
22. M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969
23. C. Opreanu, Elemente ale culturii materiale dacice şi daco-romane târzii (sec.III-IV p.Ch.), în EN, III, 1993, p. 235-239
24. C. Opreanu, Creştinismul şi neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania, în EN, V, 1995, p. 227-252
25. M. Párducz, Denkmäler der Sarmatenzeit Ungarns, I, ArchHung , 25, 1941; II, ArchHung, 28, 1944; ArchHung, 30, 1950
26. M. Párducz, Sarmatische Friedhof aus der Hunnenzeit in Szeged-Öthalom, în MFMÉ, 1958-1959, p. 75-101
27. M. Párducz, Neue Angabe zur Geschichte der Ungarischen Tiefebene des Mitteldonau-Gebietes im IV Jahrhundert, în In memoriam C. Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 275-284
28. A.J. Pastor, Blažice, Bohdanovce i Hranicna pod Kozycami, în AAC, VII, 1-2, Cracovia, 1965, p. 87-95
29. M. Roska, Mormânt german de la Valea lui Mihai, în AISC, II, 1928-1932, Cluj, 1932, p. 69-73
30. I. Stanciu, Contribuţii la cunoaşterea epocii romane în bazinul mijlociu şi inferior al râului Someş, în EN, V, 1995, p. 139-226
31. L. Várady, Das letzte Jahrhundert Pannoniens 376-476 , Amsterdam-Budapesta, 1969
32. J. Werner, Beiträge zur Archäologie des Attila-Reiches, I-II, München, 1956