Daniela MARCU ISTRATE,

Angel ISTRATE

 GRAVES WITH „FOSSE ANTHROPOMORPHE” DISCOVERED IN ALBA IULIA (12TH AND 13TH CENTURIES). CONTRIBUTIONS CONCERNING THE HISTORY OF THE WESTERN VISITORS IN TRANSYLVANIA

Abstract

The archeological excavations performed during the last years outside the Roman-Catholic Cathedral in Alba Iulia pemitted the identification and study of a number of 106 medieval burial graves, belonging, with all probabilities, to some different horizons. Among them, the graves with fosse anthropomorphe horizon can be distinguished, including 3 graves: M8 with stone sarcophagus from which only the niche has been preserved; M88 with the hole digged in the ground; M91 with a sarcophagus built of bricks and covered with a tombstone and having a Hungarian anonymous coin from the 12th century as inventory (see drawings 2-3). The later one is added to a group of 11 identical graves discovered during the previous excavations coordinated by Radu Heitel and published partially in 1985 and 1986; two of these graves included coins from Andrew II in their inventory. The author of this study have developed on approximate charting of the graves, based on the few known information. They concluded that the graves are grouped mostly on western side, in front of the actual cathedral, only a few of them being spread on the southern side of the church (see drawing 1).

The matter of the graves with fosse anthropomorphe is briefly presented and the main discoveries of this type in Transylvania are mentioned (see drawing 4). It has been noticed that the graves which have the hole digged in the ground are the most frequent ones (Mediaş, Orăştie, Feldioara, Drăuşeni, Sighişoara – Biserica de pe Deal, Sighişoara – Dealul Viilor, Sighişoara – Biserica Mănăstirii, Moşna şi Sibiu – Piaţa Huet;  the stone sarcophagus are very rare (Drăuşeni and possibly Sebeş) and bricks ones have only been discovered in Alba Iulia so far.

Acording to the present stage of the investigations, these graves can be dated in the second half of the 12th century and the first half of the next century.

All in all, there been discovered 14 graves with fosse anthropomorphe in Alba Iulia, aut of a total of 432 graves revealed  by the excavations from 1953 coordinated by D. Protase and those from 1963 coordinated by R. Heitel and resumed by a new staff starting with the year 2000. Both the inventory objects and their stratified position indicate that we deal with on horizon situated at the superiour limit of the 12th century graveyard, which was formed at the end of this century and the beginning of the next one. In what the assignment of these graves with fosse anthropomorphe is concerned, they reveal the presence of some people coming from the western part of Europe, who were either passing through or spending a longer or shorter perioud of time in Alba Iulia, and who was found their death somewhere close to the Cathedral. The authors think that it is possible for these graves to belong to the opening of its site at the end of the 12th and the beginning of the 13th century. Thus, the group of 9 graves with bricks sarcophagus in front of the Cathedral could be the remains of a grouo of people who found their death because of the Tartar invazion. On the other hand, the thesis according to which M91 had belonged to a strange clergyman is not excluded.

The list of illustrations:

1.                       Graves with fosse anthropomorphe discovered in Alba Iulia (after R. Heitel, partially completed with the result of the 2000 and 2002 excavations and the charting of all the fosse anthropomorphe. MI-XI = graves discovered by R. Heitel)

2.                       1. The partial plan of S35 with the two fosse anthropomorphe graves; 2. The transversal section (a) and the longitudinal one (b) through M91.

3.                       1-3. M91 during the investigations.

4.                       Graves with fosse anthropomorphe in Transylvania

În cursul săpăturilor arheologice efectuate în ultimii ani în exteriorul Catedralei romano-catolice din Alba Iulia [1] au fost identificate şi cercetate un număr de 106 morminte de inhumaţie medievale, aparţinând, după toate probabilităţile, unor orizonturi diferite. Întrucât inventarul arheologic este modest, decelarea acestor orizonturi se bazează pe observaţiile stratigrafice şi pe detaliile de ritual. Umplutura gropilor este şi ea irelevantă, deoarece în toate epocile de după construirea castrului roman întâlnim aproximativ aceleaşi ingrediente (pigment de mortar, fragmente de piatră şi cărămidă) amestecate într-un pământ de culoare închisă.

Din punctul de vedere al ritualului putem deosebi trei grupe de morminte: în groapă, cu sau fără sicriu din lemn; în cistă din cărămidă; morminte cu nişă pentru cap. În cele ce urmează ne vom ocupa de această ultimă grupă, căreia îi aparţin 3 morminte amplasate pe partea de sud a bisericii.

Descrierea mormintelor

M 8/S 1/2000: matur, - 1,63/-1,83 m profil vest (- 1,80 – 2 m W [2] ; adâncimea reală a gropii a fost de aproximativ 0,50 m). Groapă cu formă nedeterminată, umplutura din pământ negru cleios cu mult pigment de mortar, cărămidă şi piatră. Scheletul a fost încadrat de lespezi de piatră care urmăreau forma corpului; a fost distrus complet, se păstrează doar vagi urme din craniu şi nişa formată din două pietre nefasonate aşezate pe cant. Orientare: VNV-ESE.

M 88/S 35/2003: matur, - 1,46 m profil est (- 1,96 m W, cu un nivel de săpare a gropii estimat la – 1,50-1,60 m. Rezultă o adâncime originală de 0,40-0,50 m). Groapă cu nişă cefalică, contur vizibil în partea superioară, în jurul capului şi al umerilor. Nişa circulară foarte largă, face ca lăcaşul pentru umeri să fie abia perceptibil. Oase friabile. Scheletul a fost cercetat parţial, din zona bazinului intrând sub profilul estic. Nu pare să fi suferit deranjamente ulterioare. Orientare: V-E. Poziţie: culcat pe spate, capul cu bărbia în piept, umerii ridicaţi. Mâinile sunt întinse pe lângă corp, uşor pliate din coate cu palmele pe bazin. Observaţii stratigrafice: groapa este mai superficială decât cea a M 91 (vezi mai jos), dar este săpată în aceleaşi straturi, foarte probabil de la limita superioară a aceluiaşi strat castaniu. În jumătatea inferioară a fost parţial suprapus de un alt mormânt, care a fost observat doar în profilul secţiunii, astfel că nu putem preciza dacă a avut nişă.

M. 91/S 35/2003 [3] : matur, - 1,30 m profil N (medie) (W: - 1,98 m; – 2,24 m la limita superioară a cărămizilor, + 0,40 m până la fundul gropii; groapa a fost săpată de la – 1,60 m W la limita de vest, probabil în jur de – 1,80 m spre est; rezultă o adâncime originală a gropii de 0,78 m). Groapa mormântului, parţial vizibilă în profilul de nord, a fost săpată într-un strat de umplutură, un pământ negru amestecat cu fragmente de piatră, cărămidă şi pigment de mortar. De formă neregulată, îngustându-se prin intermediul unei trepte inegale, groapa a intersectat 2 sau 3 morminte mai vechi. În interiorul ei a fost realizată o construcţie din cărămidă de formă trapezoidală cu baza mare spre vest, şi partea interioară construită după forma scheletului, cu o nişă pătrată rezervată pentru cap. Forma exterioară, uşor neregulată, are următoarele dimensiuni: 2,18 m lungime, 1,15 m (estimat) lăţime la cap, respectiv 0,80 m lăţime la picioare. Forma interioară, regulată, are dimensiunile: 1,88 m lungime, 0,55 m lăţime la umeri, 0,30 m lăţime la picioare, cu o nişă pentru cap cu dimensiunile 0,25x0,25 m. Grosimea construcţiei este în medie de 40 cm. Întreaga amenajare a fost realizată din fragmente de cărămizi romane cu grosimi diverse (între 3,5 şi 5,5/6 cm), legate cu lut galben nisipos în cantităţi variabile. În interior, cista a fost podită pe toată suprafaţa de asemenea cu fragmente de cărămidă, şi, după depunerea scheletului, a fost acoperită cu o lespede de piatră cu dimensiunile 49 x 125 cm, grosime 8-9 cm, ulterior spartă în două datorită presiunii pământului. Pentru a acoperi toată suprafaţa în zona picioarelor capacul a fost completat cu o piatră mai mică, dislocată apoi de intervenţii ulterioare. Construcţia a fost realizată în pantă, cu o diferenţă de nivel de 25 cm, respectând foarte probabil înclinaţia naturală a terenului. După înhumare, peste lespedea de piatră au fost aşezate oasele a două schelete deranjate, apoi a fost aruncat un strat de pământ negru amestecat cu oase, fragmente de piatră şi cărămidă şi rar pigment de mortar. Deasupra gropii terenul a fost nivelat printr-un strat de moloz grosier cu multă cărămidă, ce trebuie să fie destul de târziu. Starea de conservare: bună. Mormântul nu a fost deranjat. Orientare: NV-SE. Poziţia: decubit dorsal cu picioarele mai jos decât toracele şi capul. Capul, plasat într-o nişă cefalică, are bărbia în piept; braţele au fost întinse pe lângă corp, iar umerii ridicaţi indică faptul că înmormântarea s-a realizat în giulgiu, mortul fiind depus înainte de rigidizare. În zona genunchiului stâng a fost plasat un craniu aparţinând unui schelet mai vechi, în timp ce lângă partea de jos a piciorului drept se afla un femur aşezat paralel cu piciorul defunctului. La partea stângă a toracelui, aproape de claviculă a fost descoperită o monedă. Inventar: monedă – denar anonim sec. XII. Contextul stratigrafic: în partea de nord a S 35 a fost identificat un complex pe care, datorită limitelor săpăturii, nu suntem în măsură să-l definim cu claritate, dar cel mai probabil avem de-a face cu un fragment dintr-o locuinţă semi-adâncită, care a folosit drept latură de sud o ruină (romană?). Pe suprafaţă a fost surprinsă o amenajare cu bolovani mari de piatră într-un strat de pământ negru afânat cu frecvente aşchii de calcar, realizată cu o pantă destul de accentuată dinspre N spre S. Acest nivel este suprapus de un strat compact de lut ars la roşu amestecat cu pigment de cărbune, o lentilă de mortar şi de straturi afânate de pământ negru sau roşcat din care au fost recuperate constant fragmente ceramice databile în sec. XI-XII, inclusiv fragmente de căldări din lut. În umplutura acestui complex s-au adâncit 3 morminte, aparţinând probabil aceluiaşi orizont: M 89,  M 90 şi  M 93, toate cercetate parţial, aparţinând necropolei din secolul al XII-lea.

Groapa M 91 a tăiat şi ea toate aceste straturi spre est, în vreme ce spre vest s-a adâncit într-un strat de umplutură compactă de pământ negru amestecat cu fragmente de piatră, mortar şi fragmente ceramice din secolele XI-XIII. Deşi nu a fost surprinsă integral pe grund, observaţiile efectuate pe profilul nordic al secţiunii ne permit să afirmăm că groapa nu a fost cu mult mai largă decât cista, iar pentru susţinerea pereţilor laterali până la încheierea operaţiunilor de zidărie au fost folosiţi bolovani de piatră de dimensiuni mari. Nivelul de călcare în această etapă poate fi estimat în jurul cotei de – 1,60 m. După încheierea înmormântării cista a fost acoperită, peste lespezi a fost aşezat un pachet din oasele recuperate de la scheletele deranjate, apoi groapa a fost umplută şi nivelată cu pământ negru amestecat cu oase, fragmente de piatră şi cărămidă, rar pigment de mortar; această umplutură a rămas afânată şi nu pare să fi fost deranjată ulterior.

Umpluturile din partea superioară a zonei cercetate, între nivelul de călcare aflat la – 0,73 m şi o cotă maximă de – 2 m (cote la limita nordică a secţiunii), aparţin în cea mai mare parte epocii moderne – sau cel puţin au fost răscolite în această perioadă, posibil cu ocazia diferitelor sistematizări verticale operate succesiv în jurul catedralei. Spre palatul princiar aceste depuneri se rezumă la o grosime de 0,25-0,30 m.

 

Acest tip de înmormântare a fost semnalat deja de Radu Heitel, responsabilul săpăturilor desfăşurate la Alba Iulia între 1963-1976, care menţionează 11 morminte “în cistă de cărămidă cu nişă pentru cap” [4] , săpate în aria unei necropole mai vechi (datată de autor în secolul al XII-lea), deranjând mai multe morminte ale acesteia, de la o adâncime mică, situată se pare în jurul a – 0,70 m. Mormintele sunt rarefiate, la câţiva (?) metri unul de altul, şi par a forma şiruri din 10 în 10 m. Din cele 11 morminte este descris unul singur, M II din C VIII-a (1973), ca fiind cel mai bine conservat. Într-o groapă cu dimensiunile 2,40x1,20 m a fost construită o cistă, cu o înălţime de 0,40 m,  din cărămizi romane legate cu lut; partea de est se rezumă la o nişă în juriul craniului, închisă de o cărămidă aşezată vertical [5] . Decedatul a fost întins pe spate cu mâinile pe lângă corp, având în mâna stângă o monedă de argint de la Andrei al II-lea (1205-1235). Un alt mormânt a avut de asemenea o monedă din acelaşi interval. Însumând toate aceste date, Radu Heitel consideră cele 11 morminte ca fiind contemporane, din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Deşi la vremea respectivă acest tip de înmormântare era puţin cunoscut, autorul îl atribuie, cu o remarcabilă intuiţie, coloniştilor germani “aduşi la Alba Iulia în momentul iniţierii şantierului noii catedrale” [6] . Cercetările ulterioare au confirmat faptul că mormintele cu nişă aparţin oaspeţilor sosiţi în regatul maghiar în principal cu statut de colonişti

Cele 11 morminte nu au fost niciodată publicate, ci doar menţionate în cadrul unor rapoarte cu caracter general referitoare la săpăturile de la Alba Iulia. Totuşi, autorul indică în ce secţiuni au fost descoperite, şi pe această bază am realizat o cartare a lor, care este desigur doar orientativă (planşa 1). Am păstrat numerotarea cu cifre romane folosită de descoperitorul lor, în timp ce pentru mormintele apărute după anul 2000 am folosit cifrele arabe. Se observă astfel că 9 morminte sunt grupate în piaţeta din faţa catedralei, la limita vestică a cimitirului din secolul al XII-lea.  M II se află aproximativ în axul intrării, iar M I pe latura se sud, cu siguranţă în jumătatea sudică a secţiunii CX/1973 [7] . Mormântul similar descoperit de noi se află de asemenea pe latura de sud, în zona altarelor. Semnificaţia faptului că 9 morminte sunt grupate, iar alte 3 răspândite la mare distanţă unul de celălalt, rămâne pentru moment nedescifrată. În ceea ce priveşte celelalte două morminte, cu groapă simplă (M88) şi cu cistă din piatră (M8), ele se află de asemenea pe partea de sud a bisericii.

Analogii

Evidenţiate relativ recent în Transilvania, mormintele cu nişă cefalică sunt de fapt frecvente în Europa occidentală şi centrală, folosite cu intensităţi variabile pe parcursul a aproape un mileniu, din sec. V până în sec. XVI [8] . Cele mai vechi amenajări de acest gen sunt sarcofage, puse în legătură cu obiceiurile funerare ale merovingienilor. Perioada de maximă răspândire a mormintelor cu nişă este însă aceea a secolelor X-XII, ceea ce a sugerat unor autori denumirea de “morminte romanice” [9] . Ele par să domine pe teritoriul actual al Franţei şi Germaniei, dar sunt atestate de asemenea în Belgia, Olanda, Elveţia, Italia, Anglia, Danemarca, Austria, Polonia, Ungaria şi Bosnia.

Apariţia lor în ţările Europei central-estice este interpretată, aproape fără excepţie, ca fiind manifestarea funerară a  unor “străini”, în majoritatea situaţiilor colonişti laici [10] . Mult mai rar astfel de morminte par a avea un caracter selectiv, fiind rezervate unor personalităţi laice sau religioase [11] . Principalele forme ale acestui ritual sunt:

1. Sarcofagul.

2. Cista din piatră (a), cărămidă (b) sau mixtă (c).

3. Groapa simplă, cioplită în stâncă (a) sau săpată în pământ (b) [12] .

Desigur, în cadrul fiecăruia dintre acestea apar o serie de variante, asupra cărora nu vom insista aici.

Semnificaţia acestui tip de mormânt încă nu a fost descifrată, diferitele ipotezele propuse fiind nesatisfăcătoare. Astfel, prezenţa nişei a fost interpretată ca o trimitere la învierea lui Lazăr sau la imaginea Sfântului Mormânt. S-a formulat şi ipoteza potrivit căreia această formă ar reflecta o tradiţie germanică a păturii conducătoare, ale cărei ecouri se simt până la sfârşitul evului mediu [13] . A. Ioniţă crede că sarcofagul cu nişă reflectă un anumit statut social, forma fiind preluată în sec. IX-X de către comunităţile săteşti ca o modă şi adaptată la posibilităţile lor, cel mai frecvent transpusă în pământ [14] . Astfel, pentru o lungă perioadă de timp această formă este folosită de unii membrii ai comunităţii ca semn de prestigiu, iar de către alţii ca o modă – evident cele două variante fiind imposibil de decelat în majoritatea situaţiilor. În general, se consideră căpe parcursul sec. XIII gropile cu nişă pentru cap dispar din mediul rural, fiind înlocuite cu gropi simple, cu sau fără sicriu. Nişa ca semn al unui anumit palier social va fi înlocuită treptat de sarcofagul cu gisant, tranziţie ce poate fi urmărită în paralel cu evoluţia stilului gotic [15] .

Dacă analizăm aceste descoperiri, este uşor de observat că nu se cunoaşte nici o necropolă realizată exclusiv din acest fel morminte, ele reprezentând fără excepţie procente sub 50% din totalul mormintelor. Dacă ne referim doar la datele însumate de Adrian Ioniţă, este evident că necropola de la Feldioara reprezintă una dintre cele mai consistente descoperiri de acest gen, cu un procent sigur de 35%, dar posibil de extins până la 59,6%. De regulă aceste cifre sunt mult mai mici. Nici una dintre teoriile formulate până acum nu poate să explice satisfăcător această statistică. De ce pe acelaşi palier cronologic, în aceeaşi comunitate şi aproape sigur şi în aceeaşi familie, unii membri preferă o groapă cu nişă iar alţii o groapă simplă? Răspunsul aparţine viitorului. O asemenea configuraţie pare să indice mai degrabă apartenenţa la un grup definit prin criterii ce nu au legătură cu apartenenţa familială sau comunitară. Pe de altă parte, este greu de crezut că nişa avea o raţiune strict practică, de a fixa capul într-o anumită poziţie, acest scop fiind mai uşor de atins prin două pietre aşezate de o parte şi de alta a craniului. Realizarea unei nişe era o operaţiune  mai complicată, care necesita şi anumite unelte, altele decât cele folosite pentru a săpa groapa propriu-zisă. Pe de altă parte, cele mai multe dintre nişele pe care am avut ocazia să le vedem sunt superficiale ca adâncime şi nu oferă prea multă stabilitate capului.

Mormintele cu nişă cefalică, sunt cunoscute în ultimele decenii şi pe teritoriul Transilvaniei. După o primă semnalare a acestora prin descoperirile de la Alba Iulia, publicate sumar în 1985 [16] , începând din anul 1991 a fost cercetată necropola de la Feldioara, în care aproximativ jumătate din morminte aparţin tipului 3a şi pot fi datate în a doua jumătate a sec. XII. Ulterior, morminte de acest fel au fost publicate sau descoperite şi în alte situri, astfel că în momentul de faţă numărul lor este destul de mare. În stadiul actual al cercetărilor sunt atestate în acest teritoriu ultimele două tipuri [17] , respectiv morminte în cistă şi morminte cu gropi săpate în solul natural, cu variante asupra cărora nu vom insista în acest studiu.

Mormintele în cistă [18] din piatră sunt rare. Un singur exemplar a fost descoperit la Drăuşeni, plasat stratigrafic în orizontul gropilor cu nişă săpată în pământ, databil în a doua jumătate a sec. XII şi prima jumătate a sec. XIII. La Cluj Mănăştur au fost descoperite patru morminte cu cistă din piatră, dintre care două au capul încadrat de cărămizi romane (M 92 şi M 94) [19] , manieră ce poate fi asimilată, după părerea noastră, unei nişe. Ele sunt datate în secolul al XIII-lea pe baza contextului stratigrafic, şi formează un grup distinct faţă de necropola din secolele XI-XII. Alte câteva morminte sunt susceptibile a intra în această grupă, dar din păcate publicarea lor este sumară. La Sebeş au fost descoperite morminte descrise astfel: “locul unde se depunea mortul (….) era în prealabil înconjurat cu lespezi masive de piatră aşezate pe verticală; în unele cazuri se puneau reazem pentru cap pietre sculptate în unghi sau două pietre înclinate” [20] . Cistele, amenajate la o adâncime medie de 0,80 m faţă de nivelul de săpare, nu erau acoperite, iar scheletele totdeauna aveau braţele întinse pe lângă corp. Mormintele au fost datate în a doua jumătate a sec. XII, iar Radu Heitel consideră că sistemul dispare în sec. XV. În lipsa obiectelor de inventar, datarea este asigurată de condiţiile stratigrafice şi de suprapunerea acestor morminte de către fundaţiile bazilicii, astfel că ele sunt atribuite primei biserici ridicate de colonişti, biserică ce nu a fost identificată. Autorul trimite la morminte asemănătoare descoperite la Cricău şi Săcădate [21] , dar acestea au rămas nepublicate.

Morminte în cistă zidită din cărămidă [22] nu sunt cunoscute pe teritoriul Transilvaniei în altă parte decât la Alba Iulia. Ele au o frecvenţă mai redusă şi în Europa, dar totuşi nu sunt necunoscute. În Ungaria, mormintele amenajate cu cărămizi sunt cunoscute în epoca arpadiană în câteva variante, iar cele mai multe dintre acestea supravieţuiesc până în sec. XV [23] . Ele sunt considerate de influenţă bizantină şi ca purtători sunt indicaţi în primul rând călugării. Între acestea, mormintele cu nişă pentru cap reprezintă însă un procent infim, de aproximativ 2%. O analogie perfectă ne oferă un mormânt de la mănăstirea din Dombó (Rakovac, Iugoslavia) [24] , datat de asemenea în sec. XII.

Gropile săpate după forma corpului, cu nişă pentru cap, sunt cu mult mai frecvente, fiind atestate la: Mediaş [25] , Orăştie [26] , Feldioara [27] , Drăuşeni [28] , Sighişoara-Biserica din Deal [29] , Sighişoara-Dealul Viilor [30] , Sighişoara-Biserica Mănăstirii [31] , Moşna [32] şi Sibiu-Piaţa Huet [33] (planşa 4). Cel puţin în stadiul actual al prelucrării acestui material, mormintele de acest fel par să aparţină secolului al XII-lea, cu extensii maxime până la jumătatea secolului al XIII-lea, dar nu totdeauna ele dispun de o cronologie argumentată, datarea fiind stabilită mai degrabă pe baza ritualului. Mormintele cu nişă par să constituie un orizont bine definit, cu prezenţe constante în zona de colonizare din sudul Transilvaniei, şi este probabil că numărul lor va creşte [34] direct proporţional cu extinderea cercetărilor arheologice în arealul respectiv. După cum am mai spus, aceste morminte reprezintă un procent redus în cuprinsul necropolelor medievale, cu excepţia situaţiei de la Feldioara, unde procentul poate fi extins până la 59%, iar această situaţie nu poate fi încă interpretată. Tipologia gropilor şi a nişelor încă nu a fost realizată, dealtfel doar o mică parte dintre aceste morminte sunt publicate. În linii mari deosebim două tipuri de gropi, cele care se adâncesc în trepte, şi cele dreptunghiulare simple pe fundul cărora este amenajată nişa. Forma nişelor este variabilă: rotundă, pătrată, dreptunghiulară, trapezoidală – dar acest detaliu nu pare să aibă o anumită semnificaţie sau o cronologie specifică.

 

Cronologie

În apropierea catedralei romano-catolice din Alba Iulia au fost descoperite în total 14 morminte cu nişă, dintr-un total de 432 de morminte identificate în decursul timpului (106+291+11+24). Dintre acestea, 315 (291+24) morminte descoperite în săpăturile mai vechi sunt datate exclusiv în sec. XII, considerându-se că ele aparţin cimitirului unitar dezvoltat în jurul catedralei I. Radu Heitel a descoperit 291 de morminte, dintre care 9 tăiate de fundaţiile catedralei II. Topografia necropolei cât şi faptul că nu există morminte deranjate, i-a sugerat autorului existenţa unor parcele familiale [35] , iar monedele descoperite asigură eşalonarea înhumărilor în intervalul 1095-1196. Autorul consideră că necropola încetează a fi folosită la sfârşitul sec. XII şi începutul secolului al XIII-lea, în contextul deschiderii şantierului actualei biserici, iar următorul orizont îl constituie mormintele cu nişă cefalică. Alte 24 de morminte provin din săpăturile efectuate de Dumitru Protase, datate cu ajutorul monedelor şi al unui bogat inventar în secolul al XII-lea, cea mai târzie monedă fiind o emisiune a lui Emeric (1196-1204). Spre deosebire de R. Heitel, D. Protase subliniază faptul că mormintele se deranjează frecvent [36] .

Săpăturile de după anul 2000 s-au concentrat pe partea de sud a catedralei şi în interiorul turnului de nord-vest şi al capelei Lászai. Fiind vorba despre alte amplasamente decât cele investigate de predecesorii noştri, şi rezultatele apar uneori diferite. Astfel, cele 106 morminte aparţin cu siguranţă mai multor orizonturi, fapt dovedit de numeroasele întretăieri şi suprapuneri observate pe partea de sud a catedralei, în special în zona sacristiei baroce. Diferenţierea acestora este însă deosebit de dificilă din cauza absenţei cvasi-totale a inventarului, astfel că relaţiile stratigrafice rămân singurele puncte de reper. În acest grup, mormintele cu cistă reprezintă în mod evident orizontul final, care închide necropola din jurul catedralei. Mormântul cu nişă din piatră a fost distrus cel mai probabil la construirea celui de-al doilea corp al palatului episcopal, datat cu monedă la finele secolului al XIII-lea. Mormintele cu cistă din cărămidă se datează în prima jumătate a sec. XIII, prin monede, cu excepţia M 91 care poate fi încadrat în secolul XII, foarte probabil spre sfârşitul acestuia. M 88 aparţine şi el aceluiaşi grup cronologic.

 

Cui aparţin mormintele cu nişă de la Alba Iulia?

Succesiunea şi tipologia construcţiilor religioase la Alba Iulia ridică încă numeroase semne de întrebare, în primul rând datorită faptului că numeroasele  investigaţii efectuate nu au fost niciodată interpretate şi publicate în totalitate. În principiu se consideră că episcopia a fost înfiinţată de Ştefan I (1000-1038), dar cele mai vechi monede descoperite pe amplasamentul sediului acesteia îi aparţin abia lui Koloman (1095-1116) [37] . Primele două biserici sunt rotonda şi biserica sală cu absidă semicirculară aflată în partea de vest a catedralei. Dacă asupra primei planează numeroase neclarităţi şi datări oscilante începând din epoca romană şi până în secolul al XI-lea [38] , pentru cea de-a doua majoritatea cercetătorilor admit o datare în prima jumătate a secolului al XI-lea [39] .

Aşa cum au demonstrat cercetările arheologice din secolul XX, prima catedrală edificată la Alba Iulia a fost o bazilică cu 3 nave, nava centrală fiind încheiată spre est cu o absidă semicirculară [40] . Navele despărţite prin stâlpi se presupune că erau boltite [41] , iar o uşoară îngroşare a laturii de vest a fost interpretată în sensul existenţei a două turnuri în faţada principală [42] . Pe partea de sud a acestei catedrale s-a aflat cunoscuta rotondă absidată, presupusă a fi funcţionat ca un baptisteriu. Aproape în unanimitate, cercetătorii sunt de acord că această biserică a fost construită la sfârşitul secolului al XI-lea, şantierul fiind iniţiat în timpul regelui Ladislau I (1077-1095) [43] . Cimitirul descoperit în jur pledează în acelaşi sens, cele mai vechi morminte fiind datate cu monede de la Koloman, iar majoritatea înhumărilor eşalonându-se pe parcursul secolului al XII-lea.

Catedrala actuală (numită în general în literatură catedrala II) este o bazilică în sistem legat, cu 3 nave, transept şi două turnuri în faţada de vest încadrând un atriu. Navele se încheiau cu abside semicirculare, iar peste careul corului se înălţa altădată un turn [44] . Cronologia acestui monument a suscitat mai multe discuţii şi constituie încă un subiect controversat. În principal deosebim două opinii. Istoriografia maghiară consideră în general că şantierul s-a deschis la finele veacului al XII-lea, clădirea fiind în linii mari încheiată la mijlocul secolului al XIII-lea, în momentul invaziei tătare. Entz Géza, principalul autor al subiectului, argumentează deschiderea şantierului la sfârşitul secolului al XII-lea [45] , corespunzător perioadei episcopilor Petru (1181-1185) şi Adrian (1187-1202) (rezident la Paris între 1183-1184), şi dezvoltarea acestuia în timpul episcopilor Guillaume (1204-1221) (probabil străin) şi Raymond (1222-1241) (normand). Această succesiune în fruntea episcopiei explică legăturile profunde ale catedralei II cu arhitectura franceză a epocii. În afara argumentelor de ordin stilistic şi istoric, autorul face apel, pentru susţinerea teoriei sale, şi la o fină analiză a semnelor lapidare: 35 de semne au fost inventariate de I. Mőller iar distribuirea lor indică fără îndoială o anumită evoluţie a şantierului. Semne identice se regăsesc pe teritoriul regatului sau aiurea la sfârşitul secolului al XII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIII-lea [46] . Invazia tătară a găsit catedrala în construcţie (dar aproape de final), provocând distrugeri în special în partea de est şi determinând oricum o întrerupere a şantierului [47] . Construirea catedralei II în prima jumătate a secolului al XIII-lea este susţinută şi de alţi istorici maghiari, dintre care menţionăm aici doar opinia lui Marosi Ernő [48] . Cea de-a doua teorie aparţine specialiştilor români, care plasează deschiderea şantierului catedralei II după invazia tătară, în cea de-a doua jumătate a sec. XIII. V. Vătăşianu, principalul autor român al problemei, susţine această teorie cu numeroase argumente de ordin stilistic şi arhitectonic [49] , şi identifică 3 ateliere de pietrari care s-au succedat între 1247 şi 1277 [50] . Această datare este susţinută şi de Kurt Horedt [51] .

Cercetările arheologice destul de ample din interiorul catedralei nu au fost niciodată publicate în detaliu. În diferitele sale rapoarte, Radu Heitel nu a comentat niciodată în mod explicit cronologia catedralei II, dar putem pune acest lucru pe seama faptului că săpătura nu a fost de fapt prelucrată integral. Indirect, autorul pare a fi de acord cu deschiderea şantierului în cea de-a doua jumătate a sec. XIII [52] , deşi în legătură cu mormintele cu nişă se referă clar la prima jumătate a secolului al XIII-lea [53] . În această ultimă direcţie îndeamnă dealtfel şi cele două monede din timpul lui andrei al II-lea descoperite în itneriorul catedralei [54] În acest context uşor confuz, Vătăşianu a susţinut, şi după încheierea cercetărilor, datarea şantierului în a doua jumătate a sec. XIII [55]

În oricare dintre teorii, planimetria şi stilul construcţiei monumentale de la Alba Iulia sunt fără îndoială operele unor meşteri străini sosiţi din Europa centrală, deseori cu popasuri mai mult sau mai puţin consistente pe şantiere aflate pe traseu, în principal în Austria şi Ungaria. Cercetătorii disting mai multe ateliere, a căror structură era elastică, într-o continuă mişcare: unii meşteri au petrecut aici o perioadă mai lungă, alţii erau dor în trecere [56] . Ei reprezentau forţa de muncă specializată, lucrările brute şi munca necalificată fiind asigurate de supuşii episcopiei, după cum rezultă din contractul încheiat în 1287 între episcopie şi meşterii din Saint-Dié [57] .

În stadiul actual al cercetărilor, ne raliem opiniei lui Radu Heitel, potrivit căreia mormintele cu nişă pentru cap, indiferent de variantă, aparţin unor astfel de străini, şi pledează pentru deschiderea şantierului catedralei II la sfârşitul secolului al XII-lea - începutul secolului al XIII-lea. Este greu de spus dacă cele 3 variante aparţin unor grupe diferite, dar probabil că da. Spre deosebire de mormântul simplu şi de cista din piatră, care sunt apariţii singulare, cistele din cărămidă reprezintă în orice caz un grup unitar, şi ele sunt probabil “rămăşiţele” unui atelier care a petrecut o perioadă mai lungă la Alba Iulia, a deschis şantierul şi l-a urmărit pe parcursul primelor decenii ale secolului al XIII-lea. Grupul de 9 morminte din faţa catedralei formează practic un mic cimitir, ce suprapune cimitirul catedralei I, la data respectivă abandonat deja de câteva decenii. Au murit oare aceşti meşteri cu ocazia dezastrului din 1241, ceea ce explică numărul lor mare pentru un interval atât de mic? Faţă de acestea, M 91 ocupă o poziţie privilegiată, el fiind cel mai aproape de sanctuar, la nici un metru distanţă de absida sudică [58] . El pare dealtfel să fie şi cel mai vechi. Fără îndoială avem de-a face cu o persoană extrem de importantă, poate unul dintre şefii atelierului. Teoretic, nu putem însă să ignorăm posibilitatea ca acest mormânt să aparţină unui înalt prelat al bisericii catolice, al cărui loc de origine îi permitea o cistă cu nişă pentru cap, acoperită cu o lespede din piatră.

Desigur, această ultimă ipoteză poate fi luată în calcul pentru toate mormintele cu nişă pentru cap de la Alba Iulia, un răspuns ferm în acest sens aparţinând viitorului. Ceea ce rămâne o certitudine este faptul că aceste morminte aparţin unor oaspeţi occidentali care au trecut prin Alba Iulia, au contribuit într-un fel sau altul la înălţarea catedralei II, şi tot aici şi-au încheiat existenţa pământeană, rămăşiţele lor fiind încredinţate acelui sfânt pământ episcopal.

 

Planşa 1/ Planşa 2/ Planşa 3/ Planşa 4