CHILDERIC ŞI OMAHAR.

DOI REGI BARBARI FEDERAŢI AI IMPERIULUI ROMAN TÂRZIU

Coriolan Horaţiu OPREANU

Bibliografie / Figura 1 / Figura 2

CHILDERIC AND OMAHAR. TWO BARBARIAN KINGS FEDERATES OF THE LATER ROMAN EMPIRE

Abstract

In this article is discussed the historical importance of the 5 th century AD, as a turning moment between the Late Antiquity and the Early Middle Ages in Europe. At the same time, the study of the barbarian elite represents a fascinating and an important historical source to the social and political history.

The 5 th century is a moment of cultural connections across Europe. The author talks about the cultural contacts between Western Europe and Central and Eastern Europe. The best-known royal tomb archaeologically identified in the West is the famous tomb of Childeric, king of the Franks, who died in AD 481, or 482. The inventory of the grave demonstrated the existence of a diplomatic agreement between Childeric and the Roman Emperor at Constantinople. Childeric was dressed as a Frankish king, but as a Roman general, as well. It is a characteristic of the late 4 th-5 th centuries AD, when barbarians were accepted in great number in the Roman army, many of them becoming important leaders in the Roman army.

2000 km further, to the east, at Apahida in Transylvania, a similar, but a richer grave was found in the 19 th century. Its’ inventory, compared to Childeric’s, made historians considering it as a royal tomb. The golden crossbow brooch (fig. 1/2), the golden seal-ring, the golden “name”-ring (fig. 2) and a third golden ring having four enameled Christian crosses, all obviously worked in the imperial workshops at Constantinople, make the author talk of a diplomatic agreement with the emperor at Constantinople. The golden crossbow brooch at Tournai (fig. 1/1) and that at Apahida (fig. 60/2) belong to the same typological category (Keller 6, or Tóth B7b) (fig. 1/3-5). Their production started around the middle of the 5 th century. That means the tomb at Apahida was contemporary to that of Childeric.

On the “name” ring at Apahida, the author offers a new interpretation (fig. 2). He considers the name of the king was Omahar, written on the first row of the inscription (Omahar(i)= “which belongs to Omahar”). On the second row must be a title, as v(ir) g(loriossus) used in the 5 th-6 th centuries for the highest level of the illustres.

On the seal-ring the author read Omacar, in Latin.

Finally the third ring, having four Christian crosses, is considered to be connected to the baptism of the king from Apahida. The author uses as analogy the well-known ceremony at Tours when Clovis was baptized and he got also the “consular ornaments”. So, the baptism was in tight relation with political agreements of the Byzantine Empire with the barbarians.

The conclusion of the study is that along the periphery of the former Roman Western Empire, from Gaul and Germany to Transylvania, the barbarian elite’s tombs are drawing the map of the new barbarian kingdoms. They existed not only in Western Europe, but also in Central and Eastern Europe. Transylvania with the important political centers at Şimleul Silvaniei and Apahida, belonged in the 5 th century to the new political horizon of Europe.

That is demonstrated by the same attitude of the Byzantine Empire to centers as Tournai and Apahida, situated at 2000 km distance one to another.

Figura regelui franc Childeric, mort în 481 sau 482 p. Ch., nu se remarcă în mod deosebit printre numeroşii şefi barbari amintiţi de izvoarele scrise ale epocii, poate doar prin faptul că el a fost tatăl lui Clovis. Celebritatea personajului se bazează pe descoperirea în 1653, la Tournai, a mormântului său. Inventarul mormântului (Das Gold 2001) constă într-o cataramă de centură de aur masiv, cloisonată, în formă de rinichi, o pereche de catarame mici pentru botine, din aur cloisonat, cu placa în formă de rinichi, un inel de aur sigilar cu numele, titlul şi imaginea regelui (CHILDIRICI REGIS), un inel simplu de aur, o brăţară de aur masiv cu capete îngroşate, o închizătoare de casetă de aur cloisonat cu granate, de formă zoomorfă, o fibulă de aur cu capete de ceapă de tip Keller 6 cu decor ajurat (fig. 1/1). Acestor podoabe şi accesorii vestimentare, li se adaugă armele: o lance, francisca, o spatha cu garda cloisonată şi un scramasax şi piese de harnaşament constând în aplici, butoni, cicade, aplice în formă de cap de taur. Se adaugă un tezaur monetar compus din 200 de monede de argint emise în Imperiul timpuriu şi 100 de monede de aur eşalonate de la Valentinian III (425-455) la Zenon (476-491), majoritatea emise în Imperiul de Răsărit, la Constantinopol. Cum originea etnică a defunctului este stabilită cu siguranţă, el fiind franc, problema influenţelor culturale ce pot fi sesizate în inventarul funerar este cu atât mai interesantă şi mai sugestivă pentru concluziile istorice. Cu excepţia scramasax-ului, celelalte arme sunt specifice armamentului războinicilor franci. Brăţara de aur masiv cu capete îngroşate reprezintă un simbol specific lumii germanice, reprezentând apartenenţa la familiile princiare sau regale (Werner 1980). Cea mai semnificativă este însă influenţa romană. Ea constă, în primul rând, în fibula de aur cu capete de ceapă (fig. 1/1). Acestea erau purtate de înalţii funcţionari imperiali din armata sau administraţia romană târzie. Ele închideau, pe umărul drept mantaua scurtă a ofiţerilor romani, paludamentum, pe care Childeric o purta peste armură, cum rezultă din imaginea sa de pe inelul sigilar (Schmauder 1998). Şi acesta avea aceeaşi semnificaţie de indicator al rangului. Imaginea lui Childeric de pe inelul sigilar e luată după modelul monedelor romane ce-l reprezentau pe împărat în costum militar, în armură, cu lance şi coif, paludamentum şi scut. Diferenţa principală a imaginii de pe inel este absenţa scutului, înlocuit de paludamentum. Acesta se închidea pe umărul drept, ca pe monedele lui Iulius Nepos din 475 p. Ch. Inelul sigilar poate fi comparat cu o gemă de safir cu portretul de tinereţe a lui Alaric II. În imaginea lui Alaric lipsesc orice insemne regale, la fel ca pe gema de ametist cu portretul lui Theodoric. Theodoric este redat în togă şi tunică, frontal, cu păr lung şi barbă, după moda germanică, ca şi Childeric (Schmauder 1998). În locul inscripţiei cu titlul de rege el are doar o monogramă, după modelul bizantin. Sigiliul lui Childeric are atât elemente france, cât şi bizantine, fiind reprezentat în ipostază de stăpânitor şi cu inscripţia în limba latină ce-i precizează titlul de rege. Această împletire culturală a fost excepţional surprinsă de P. Brown: “Pletele magice ale unui <rege cu păr lung> merovingian îi cădeau pe faldurile mantiei de general roman” (Brown 2002, 88).

H. W. Böhme considera că este posibil ca regele franc Childeric, ce administra provincia Belgia II în numele autorităţii romane din Occident, să fi profitat de situaţia înlăturării ultimului împărat roman din Occident în 476 pentru a se distanţa de Syagrius, magister militum al Galliei, căruia îi fusese până atunci fidel. Italia ajunsese în mâna lui Odoacru, cu care Childeric încheiase o alianţă contra alamanilor care ameninţau Italia. În acest context este posibil ca prin 476-477, între Childeric şi Zenon, împăratul de la Constantinopol, să se fi încheiat un foedus. Aşa s-ar putea explica apariţia în Gallia a obiectelor de prestigiu şi a subsidiilor bizantine ilustrate de inventarul mormântului lui Childeric. Aceste relaţii vor ajunge la apogeu în vremea fiului lui Childeric, Clovis, căruia, în cadrul ceremoniei de creştinare de la Tours din anul 508, împăratul de la Constantinopol, Anastasius, i-a decernat demnitatea de consul onorific şi i-a trimis cadouri onorifice, de prestigiu, între care şi o diademă (Périn 1995, 249).

Mai puţin cunoscut, dar nu mai puţin important şi mult mai fastuos decât mormântul lui Childeric este primul mormânt “princiar” de la Apahida, descoperit în 1889 (Finály 1889). În inventarul (Harhoiu 1998) său există circa 15 piese, între care sunt 6 pandantive de aur cloisonate cu almandine, având corpul principal în formă de cap de animal, de care sunt suspendaţi prin lănţişoare câte 5 clopoţei de aur, o fibulă de aur cu capete de ceapă de tip Keller 6 cu decor ajurat (fig. 1/2), trei inele de aur, unul sigilar, unul “de nume” şi altul simplu, ornamentate prin nielare cu pastă vitroasă neagră, o brăţară masivă de aur cu capetele îngroşate, o cataramă de centură de aur, cu placa în formă de rinichi, cloisonată cu almandine, o cataramă de aur mică cloisonată de la încălţăminte, o mărgea bitronconică de aur cloisonată, două ulcioare de argint ornamentate cu menade şi satiri dansând, 4 piese din bandă plată de aur. Cele două ulcioare sunt de tip roman târziu, datând, probabil, dintr-o epocă mai timpurie decât restul inventarului, cândva spre sfârşitul secolului IV p. Ch., sau în prima jumătate a secolului V p. Ch., fiind contemporane cu vasele de la Tăuteni-Bihor (Dumitraşcu 1973). Ele au rămas o vreme îndelungată în uz după ce au fost executate în atelierele romane târzii. Fibula de aur (Schmauder 2002) cu capete de ceapă este una dintre cele mai semnificative descoperiri din acest mormânt (fig. 1/2). Aceste fibule nu erau accesorii obişnuite de îmbrăcăminte (Barkóczi 1993; Swift 2000). Cele de aur erau insigne ce marcau rangul şi funcţia unui purtător de chlamys. Ea şi fibula exprimau puterea funcţionarului imperial (Heurgon 1958, 23-24; Janes 1996). Regulile stricte ce stabileau purtarea fibulelor la curtea imperială în secolele IV-VI p. Ch. stabileau că împăratului îi erau destinate în exclusivitate pietrele preţioase, ca “insigne sacre şi o podoabă interzisă şi inaccesibilă supuşilor lor” (Themistios, Orat., XI, 169). Sub Leo I se repetă regula, fiind interzis bijutierilor să confecţioneze tot ce “ad cultum et ornatum imperatorium pertinet”, între altele împodobirea cu perle, smaralde şi ametiste a şeilor şi a harnaşamentului cailor, iar pentru fibule “fibulis in chlamidibus his utantur quae solo auro et arte pretiosae sunt” (Cod. Iust., 11,12). Fibula de aur de la Apahida se datează, ca şi cea de la Tournai, în a doua jumătate a secolului V p. Ch. (Pröttel 1988, 370, nota 167). Aşa cum arătam, la fel cu cea a lui Childeric, fibula de la Apahida, provine dintr-un atelier imperial de la Constantinopol şi a fost acordată posesorului de către împărat împreună cu rangul pe care ea îl semnifica în Imperiu. Recent, fibulele cu capete de ceapă au fost reclasificate pe criterii tehnologice, fiind împărţite în două grupe: cele turnate şi cele lucrate din tablă de aur. Fibula de la Apahida face parte din ultima categorie, împreună cu fibulele de la Tournai, Palatin (Roma), Reggio Emilia, Muzeul Louvre, Turcia (Bloomington, USA), Metropolitan Museum New York şi Degoj (Croaţia) (fig. 1). În tipologia lui Tóth, fibula de la Apahida este tipul B7b, a căror producere a început pe la mijlocul secolului V p. Ch., fiind folosite cel puţin până în epoca lui Iustinian (Tóth 2002, 256).

Dintre cele trei inele de aur, unul avea incizat un nume cu litere latine. J. Werner l-a numit “inel de nume” (Namensring). În acelaşi timp inscripţia (fig. 2), dispusă pe două rânduri, a fost citită de mulţi cercetători Omharus, fiind considerat numele unei căpetenii germanice (Werner 1967/1968; Popescu 1976; Horedt 1986; Harhoiu 1998). Examinând cu atenţie inscripţia am adus câteva corecţii (Opreanu 1995) vechii lecturi, ce nu punea prea mare preţ tocmai pe detaliile epigrafice. Mai întâi este foarte uşor de observat că există un “A” în ligatură cu “M”-ul din primul rând. Cel de-al doilea rând cuprinde doar două litere, aşezate centrat faţă de cele de deasupra. Ultima literă a acestuia nu este un “S”, cum s-a considerat unanim, ci, mai degrabă un “G”. O literă identică apare pe inelul sigilar al lui Alaricus II, unde este cu siguranţă un “G” (prima literă din cuvântul Gothorum). Există încă multe analogii în inscripţiile secolelor IV-V p. Ch. unde litera “G” este identic redată cu cea în discuţie de pe inelul din mormântul de la Apahida (Gudea 1993). Ipoteza noastră este că numele proprietarului inelului era scris doar pe primul rând al inscripţiei. Probabil că “R” final era în ligatură cu un “I”, fiind la genitiv: OMAHAR(I). Cele două litere din rândul 2, “V” (“U”) şi “G” nu pot fi parte a numelui, cum s-a presupus. Ele ar putea reprezenta, mai degrabă, o abreviere pentru un titlu roman ca, de exemplu, v(ir) g(loriossus), care corespundea în secolele V-VI p. Ch. celui mai înalt nivel al categoriei illustres (Jones 1964, 543-544), cei care purtau în Imperiu fibula de aur cu capete de ceapă ca semn al poziţiei lor sociale. Printre cele mai cunoscute exemple se numără vandalul Stilichon, magister militum, redat pe dipticul de la Monza, sau înalţii funcţionari din anturajul lui Iustinian ce apar în mozaicul de la San Vitale din Ravenna (I Goti, 140, fig. III.1; V.2). Titlul de vir gloriosissimus este atestat şi pentru regele barbar Theodericus (488-526). Câteva inscripţii (CIL VI 1794, 31933) îl numesc pe Theodericus, gloriosissimus rex. Mai mult, o inscripţie burgundă datată înainte de anul 474, în vremea împăratului Leo I (457-474) şi Prefatio cunoscutei lex Gundobada îl numesc pe Gundobad, „regele burgunzilor”, cu titlul patrician de vir gloriosissimus şi nu de dominus. Acelaşi titlu a fost păstrat şi de urmaşul său, Sigismund, gloriosissimus Sigismundus rex (Kohlhas-Müller 1995, 138).

Cel de-al doilea inel este unul sigilar (“Siegelring”). Ca şi fibula de aur, el reprezenta o insignă oficială, semnificând rangul social şi puterea deţinătorului (Appian, Punica 32). Spre deosebire de sigiliul lui Childeric, cel al lui Omahar consta într-o monogramă. Aceasta a fost descifrată, de-a lungul vremii, în diverse moduri: Marcus, Maria, Vomhar, Omaruc în latină (Opreanu 1995, 241 cu bibliografia), sau Omapoc în greacă (Werner 1992). Examinând monograma şi adăugând restul datelor pe care le avem, rezultă că toate aceste variante sunt puţin plauzibile. Ţinând seama de numele OMAHAR de pe primul inel, scris cu litere latine, considerăm că avem de-a face cu o monogramă latină, care poate fi uşor citită OMACAR. Trebuie să adăugăm şi constatarea că monograma lui Omahar este foarte asemănătoare ca alcătuire cu cea a lui Theoderic, aşa cum apare ea pe o siliqua emisă la Ravenna (Kraus 1928, 94, no. 66). Cel de-al treilea inel de aur are doar patru cruci inelate, dispuse simetric pe placa inelului. Evident, şi inelele, ca şi fibula, au fost lucrate în ateliere romane târzii, probabil la Constantinopol (Arhennius 1985). Aceeaşi provenienţă o aveau şi cataramele (Kiss 1995, 306-307).

Alte piese de inventar, ca brăţara cu capete îngroşate şi pandantivele cu clopoţei (Das Gold 2001; Schmauder 2002), par a fi legate mai degrabă de mediul cultural germanic. Brăţara cu capete îngroşate este un cunoscut simbol al puterii în societăţile germanice, Childeric fiind şi el posesorul uneia (Werner 1980). Despre pandantivele cu clopoţei s-a emis ipoteza că ar fi aparţinut unei diademe (Kiss 1987). Din aceste motive, s-a sugerat, tot cu titlul de ipoteză, că brăţara şi pandantivele ar fi putut fi executate în ateliere barbare, ce lucrau pentru aristocraţia germanică orientală din bazinul carpatic (Kiss 1995, 309-310).

Inventarul mormântului nr. 1 de la Apahida, comparat cu cel al lui Childeric de la Tournai, fie în ansamblu, fie pe diverse categorii de piese, este cu mult mai bogat. Dintre insemnele de putere, fibula de aur de la Apahida este de două ori mai mare şi mai grea (11,5 cm şi 54, 2 g), decât cea de la Tournai (6,30 cm şi 27 g) (cf. Kiss 1995, Tab. 3). Or, cea de la Tournai a aparţinut cu certitudine unui rege al francilor. Din acest punct de vedere, Omahar trebuie considerat şi el un rege barbar (Kiss 1987; Kiss 1995). Ca şi Childeric el a primit în mod oficial insemne de putere romane, din Imperiul Roman de Răsărit. Recent, E. Tóth considera fibula de aur cu capete de ceapă de la Degoj (singura de acest tip cu dimensiuni şi greutate superioare celei de la Apahida) ca posibilă insignă romană a regelui ostrogot Theodoric, pierdută în drumul său spre nordul Italiei (Tóth 2002). Omahar, la fel cu regi barbari faimoşi, ca Theoderic sau Gundobald, era echivalat în ierarhia socială a Imperiului Roman târziu cu pătura superioară a aristocraţiei civile şi militare romane, viri gloriosissimi, deţinătorii funcţiilor cele mai înalte din administraţia şi armata romană târzie. Ca şi în cazul lui Childeric, Omahar şi supuşii săi deveniseră federaţi romani. Ocazia Imperiului de a se implica diplomatic în lumea barbară de la nord de Dunăre şi de Carpaţi s-a ivit după disoluţia “imperiului” hunic. Sursele scrise amintesc că, la scurtă vreme după bătălia de la Nedao, grupurile barbare din zona Dunării au încheiat alianţe cu romanii. Încă în 458 p. Ch., Maiorianus a recrutat în Pannonia şi în Barbaricum-ul de peste Dunăre o armată pentru Imperiul de Apus. Apoi, pe vremea lui Marcianus, majoritatea acestor populaţii au devenit aliatele Imperiului de Răsărit (Tejral 1997, 162). În jurul anului 460, în regiunea Dunării mijlocii s-au dat lupte pentru stăpânirea zonei între diferite coaliţii barbare (Wolfram 1990, 258-268). Leo, împăratul de la Constantinopol, s-a amestecat în aceste evenimente, după ce, în anul 459, ostrogoţii au invadat Epirul, nemulţumiţi că nu-şi primiseră stipendiile de federaţi. În această conjuctură, Leo a trimis ajutor scirilor din Câmpia Tisei, aflaţi în conflict cu ostrogoţii (Jones 1964, 221-222). Unul dintre grupurile barbare care a fost sprijinit de către Imperiul de Răsărit a fost, se pare, şi cel al cărui centru de putere se găsea în valea Someşului Mic, la Apahida, poate chiar în vremea domniei lui Leo. Acest lucru demonstrează importanţa şi forţa militară a acestuia. Cele trei inele de aur primite de regele barbar de la Apahida de la curtea imperială de la Constantinopol erau împodobite cu cruci nielate (ca şi fibula, de altfel). Rezultă că, foarte probabil, regele Omahar devenise creştin odată cu încheierea acordului diplomatic cu Imperiul. Grégoire de Tours consemnează că, odată cu botezul, Clovis a primit şi “ornamentele consulare”, între care şi tunica roşie (“…in basilica Sancti Martini tunica blattea indutus et clamide imponens vertice diademam.”), din partea împăratului bizantin Anastasius (Salway 1987, 497; Frend 1984, 803-805). Chlamida şi diadema erau insignele trimise de împăratul de la Constantinopol regilor barbari care intrau în acest fel în familia imperială. Un alt exemplu este oferit de relatările Cronicii lui Malalas şi Cronicon Pascale cu referire la regele barbar Tzath I al lazilor, căruia împăratul Iustin i-a oferit chlamida albă şi un tablion de aur. Iustinian a trimis lui Tzath II o coroană, chlamida albă şi o fibulă imperială ornamentată cu pietre preţioase, cum spune Agathias. La fel, Procopius relatează că pentru cinci satrapi ai Armeniei, împăratul a trimis insigne, constând în chlamida de lână şi câte o fibulă cu o piatră preţioasă şi alte insemne de putere (toate exemplele pe larg la Morrison 1997). Cazul Clovis este un excelent argument pentru a demonstra că între acţiunile diplomatice, care urmăreau extinderea influenţei politice şi militare a Imperiului Roman de Răsărit în lumea barbară şi impunerea creştinismului ortodox în sânul aristocraţiei barbare exista o strânsă unitate, alimentată în epocă şi de către declanşarea unei ofensive contra arianismului germanic. Botezul lui Omahar trebuie să se fi petrecut într-un context similar, probabil, la Constantinopol, împăratul devenindu-i naş. Această situaţie este atestată de izvoarele literare în vremea lui Iustinian, când împăratul a devenit naşul de botez al lui Gretes, şeful herulilor (Chrysos 1989, 16; Diculescu 1925, 13).

În privinţa centrului de putere de la Apahida, s-au emis numeroase ipoteze privind etnicul acestei aristocraţii barbare. Principalul argument a fost cronologia sa. Dacă iniţial K. Horedt a fost de părere că este vorba despre gepizi (Horedt 1958), mai târziu el i-a considerat ostrogoţi (Horedt, Protase 1970), pentru ca în final să prefere posibilitatea identificării cu alanii (Horedt 1986), datarea mormintelor fiind “prea timpurie pentru a fi gepizi şi prea târzie pentru a fi ostrogoţi”. În ultima vreme s-a susţinut cu intensitate de către specialişti varianta gepidă, fără ca argumentaţia să beneficieze de date noi suficient de edificatoare pentru a înclina balanţa decisiv în favoarea acestei ipoteze (Kiss 1987; Kiss 1991; Harhoiu 1998; Schmauder 2002). Etnicul gepid al regilor germanici din nord-vestul Transilvaniei a fost recent susţinut chiar pentru prima jumătate a secolului V p. Ch., fiind pus în legătură cu tezaurele de la Şimleul Silvaniei, considerate ca aparţinând chiar unei dinastii gepide (A. Kiss, în Szilágysomlyó 1999, 27-34), ceea ce reprezintă o interpretare uşor forţată, greu de acceptat fără rezerve. De altfel, posibilităţile atribuirilor etnice precise pe cale arheologică pentru această perioadă sunt dificile. V. Bierbrauer, trecând în revistă descoperirile germanice din Italia în epoca lui Odovacar şi Theoderic, arăta că, deocamdată, arheologic, nu pot fi separate descoperirile ce aparţin scirilor de cele ostrogote, ambele fiind populaţii germanice orientale originare din bazinul Dunării mijlocii, a căror deplasare în Italia este precis marcată de izvoarele scrise (Goti 1994, 179). M. Kazanski, analizând mormintele princiare ale orizontului arheologic Untersiebenbrunn (prima jumătate a secolului V p. Ch.) între Atlantic şi Munţii Caucaz, ajungea la concluzia că apartenenţa etnică nu poate fi stabilită pe baza inventarelor somptuoase ce le conţineau (Kazanski 1996).

Oricum, pentru acel moment istoric din Transilvania, poate că nici nu este atât de importantă cunoaşterea exactă a neamurilor germanice care au dominat-o pe plan politic. Este suficient că s-a putut stabili mulţumitor cronologia descoperirilor şi apartenenţa la ramura germanicilor orientali. O concluzie istorică mult mai importantă este constatarea apariţiei în această perioadă a unor noi structuri sociale şi politice în rândurile barbarilor danubieni, aşa cum rezultă din studiul mormintelor princiare. Repartiţia geografică a mormintelor de “şefi” demonstrează, pe de o parte, procesul de formare a regatelor barbare (regna) în Europa centrală, iar, pe de altă parte, cel al apariţiei unor noi gentes la Dunărea mijlocie. Aceste noi “popoare” au început să se închege pornind de la elemente existente în “imperiul” lui Attila, dar au dobândit importanţă abia după dispariţia acestuia (Tejral 1997, 161-162). Acelaşi proces istoric s-a petrecut în a doua jumătate a secolului V p. Ch. de-a lungul întregii “periferii” nordice a fostului Imperiului Roman de Apus, din Germania sud-vestică, până în Transilvania. Arheologic s-a constatat o intensă interacţiune între vestul şi estul Europei, bunurile culturale specifice zonei occidentale şi cele ale zonei orientale marcând legături intense (Kazanski 1990) şi tendinţe similare în evoluţia istorică în toate regiunile din preajma fostelor frontiere romane europene nordice. Regatele barbare, considerate, până nu de mult o realitate specifică doar Occidentului european, moştenitoarele politice ale puterii romane, pot fi astăzi puse în evidenţă şi în regiunile central europene datorită studiului elitelor barbare ale secolului V p. Ch. Partea de nord-vest a Transilvaniei, fostă regiune de frontieră a Imperiului Roman (Dacia Porolissensis), aparţinea şi ea acestui spaţiu, fiind integrată în secolele V-VI noului orizont politic (Tejral 1997, Fig. 20) şi de civilizaţie barbară europeană. Astfel se explică interesul şi atitudinea extrem de asemănătoare ale marilor puteri ale epocii, ca Imperiul Roman de Răsărit, pentru Tournai din Belgia şi Apahida din România (Transilvania), două centre de putere politică situate la mare distanţă una de cealaltă.