Ioan Marian ŢIPLIC

EARLY MEDIEVAL CEMETERIES FROM TRANSYLVANIA (END OF THE 9^th – FIRST HALF OF THE 12^th CENTURIES)

Abstract 

The present paper wants to put together information about aspects concerning the funeral practice in Transylvania during the early middle ages. The archaeological researches made by romanian archaeologists in last 50 years bring us the possibility to understand better the process of „making the romanian population”. This process start in our opinion in the beginning at the 8^th century and it was finished in the final part of 11^th century when the christianity was accepted by all transylvanian population. From what we know, we have in Transylvania, Banat und Crişana – beetwen the end of 9^th century and the beginning of 12^th century – just 63 cemeteries and the most of them are from 11^th-12^th century.

The inventory from thus cemeteries tell us about the three cultural influences:

-          south-danubian – Alba Iulia, Blandiana B, Ciumbrud

-          central – european – Alba Iulia, Hodoni, Hunedoara

-          east – european – Cluj, Biharea

Istoria spaţiului românesc în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al XII-lea este una destul de controversată şi aceasta datorită faptului că acestui segment de timp este destul de sărac în descoperiri arheologice care să aparţină cu certitudine, mult căutatei, populaţii româneşti din Transilvania. Istoriografia română, pornind din secolul al XIX-lea, a transformat discuţia despre etapele de formare a poporului român într-o problemă politică şi legată de problema statu-quo-ului politic al vremii. O radiografiere a temelor studiilor care au făcut referire la această problemă pune în lumină amestecul politicului în derularea cercetărilor legate de etnogeneza românească. Dacă în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial a fost căutat cu orice preţ să se demonstreze aportul masiv al populaţiilor slave la procesul de formare a poporului român, în anii de comunism naţionalist, ce au urmat „primăverii de la Praga”, s-a trecut la diminuarea acestui aport slav.

Cercetarea arheologică a perioadei de început a evului mediu transilvănean se impune cu o deosebită pregnanţă, în condiţiile în care istoriografia acestei perioade are posibilităţi extrem de reduse în ceea ce priveşte raportarea la surse documentare contemporane evenimentelor cuprinse între secolele IX-XII.

Identificarea artefactelor arheologice aparţinând ungurilor din bazinul intracarpatic este astăzi un exerciţiu de rutină pentru arheologi. Înmormântările de războinici, anumite particularităţi de costum şi ale armelor au putut fi puse în legătură, încă din 1834, datorită datării lor cu ajutorul monedelor occidentale din secolul al X-lea, cu ungurii din perioada cuceririi Pannoniei. În deceniile din urmă, etnogeneza românească şi aproape în egală măsură începuturile statelor medievale româneşti au stat în centrul atenţiei cercetării, acumulându-se pe seama acestor subiecte o cantitate impresionantă de noi informaţii, nu în mod obligatoriu şi pertinente, fapt ce a generat apariţia a numeroase critici la adresa unor lucrări de sinteză ce au văzut lumina tiparului în acest răstimp. O privire critică asupra majorităţii lucrărilor de acest gen apărute până în anul 1990 o avem la R. Popa [1] , cel care a creionat la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea noua direcţie de cercetare şi valorificare a surselor arheologiei medievale româneşti şi care analizează extrem de critic afirmaţiile, devenite, de a lungul vremii, dogme ale istoriografiei româneşti, referitoare la apariţia statelor româneşti şi la raporturile instituite între regalitatea arpadiană şi populaţia transilvăneană.

În condiţiile în care arheologia medievală, înţeleasă ca ramură a cercetării istorice româneşti, a fost de timpuriu supusă unor presiuni extraştiinţifice, rezultatele obţinute sunt în ceea mai mare parte corupte. Noul val de cercetători, ce s-a afirmat după 1990, are sarcina de a corecta greşelile şi de a debarasa de balastul dogmatic rezultatele cercetărilor arheologice [2] . Domeniul în care reconstituirea istorică cu ajutorul arheologiei se impune cu necesitate este, fără îndoială, şi acela al fortificaţiilor, despre care avem în principal informaţii documentare, ce trebuie verificate şi completate de cercetarea arheologică. Corelarea acestora cu descoperirile de aşezări şi necropole va putea să ne ofere o imagine de ansamblu asupra locuirii în spaţiul transilvan în perioada evului mediu timpuriu.

Utilizarea fără discernământ a descoperirilor arheologice din spaţiul intracarpatic pentru a susţine teze prestabilite – modalitate observată de R. Popa [3] în lucrarea Voievodatul Transilvaniei, dar care nu este specifică doar acesteia –, neglijarea investigării vestigiilor ce pot reprezenta diferite influenţe alogene, au alterat posibilitatea reconstituirii corecte a evoluţiei istorice din zona Transilvaniei pe parcursul mileniului I, oferind nedorite oportunităţi de atacare a arheologiei medievale româneşti şi de criticare a unora dintre reprezentanţii ei [4] . Tocmai din aceste motive credem că este absolut necesară o prezentare a rezultatelor obţinute până în prezent de arheologia medievală pentru perioada cuprinsă între secolele IX/X-XI/XII, desigur într-o manieră sintetică.

Limitele cronologice fixate pentru această scurtă trecere în revistă au în vedere surprinderea integrală a procesului de ocupare a spaţiului transilvănean de către autoritatea ducală ungară şi a celui de definitivare a formării unei etnii autohtone prin contopirea diverselor elemente aparţinând unor influenţe alogene sau de sorginte locală, identificate în literatura de limbă română sub următoarele denumiri:

- grupul Mediaş (sec. VII-IX/X), grupul Blandiana A şi B (sec. IX-XI), grupul Ciumbrud (sec. IX/X), grupul Cluj (sfârşitul secolului al IX-lea - prima jumătate a secolului al X-lea), cultura Dridu - Alba Iulia Staţia de Salvare II (sec. IX-X) şi grupul Ciugud (sec. XI-XII).

În general, arheologii admit că, perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al IX-lea şi prima jumătatea a secolului al XII-lea, este dominată din punct de vedere al materialului arheologic de două grupe culturale şi anume: grupul Cluj ca reprezentant al pătrunderii materialelor caracteristice mediului ungar şi de grupul Blandiana B – Alba Iulia (sau Dridu - Alba Iulia), ca reprezentant al pătrunderii elementelor timpurii ale culturii Bjelo-Brdo pe teritoriul Transilvaniei. Alături de aceste două mari grupe culturale sunt evidenţiate şi alte două grupuri, reprezentante ale unor pătrunderi alogene de factură sud-dunăreană (Blandiana A), respectiv moraviană? (Ciumbrud - Orăştie), dar care nu au o importanţă demografică deosebită în spaţiul intracarpatic transilvănean. De analiza acestor grupuri culturale s-au ocupat, începând cu K. Horedt [5] , numeroşi arheologi [6] , de aceea noi o să ne oprim în mod special asupra primelor două pentru a evidenţia procesul evolutiv socio-politic reflectat din analiza descoperirilor ce le aparţin.

*

Problematica ritualurilor şi riturilor funerare practicate într-o epocă istorică este una incitantă dar în acelaşi timp controversată. Istoria secolelor IX-XII în spaţiul transilvan este cunoscută în special datorită informaţiilor oferite de necropolele descoperite şi parţial cercetate încă de la începutul secolului al XX-lea, necropole ce au evidenţiat existenţa în bazinul carpatic transilvan a unui amalgam de influenţe rezultat al unui amalgam de populaţii. Teoria pânzelor de populaţie a lui P. P. Panaitescu reprezintă una dintre încercările – în parte reuşite – de a explica coexistenţa într-un teritoriu geografic restrâns a mai multor grupuri etnice şi mai ales interacţiunea la nivel cultural dintre acestea. Totodată analiza descoperirilor a creat şi numeroase controverse purtate atât pe tărâmul disputelor ştiinţifice, dar mai ales pe cel al politicii. Acesta din urmă a generat impunerea unor axiome istorice faţă de care cercetarea românească trebuia să se raporteze şi de la care trebuia să pornească în analizele viitoare.

Una dintre aceste axiome istorice a fost creştinarea timpurie şi apoi  persistenţa creştinismului popular în toate spaţiile nord-dunărene şi intra-carpatice transilvane. În raport cu acest postulat au fost coordonate toate eforturile cercetării arheologice transilvane cu privire la evul mediu timpuriu, eforturi ce urmărea demonstrarea existenţei unei populaţii autohtone creştine şi superioare din punct de vedere cultural populaţiilor alogene. Datorită acestui fapt cercetările arheologice ce vizau necropolele nu au cunoscut o evoluţie constantă, care, eventual, să ne permită o limpezire a situaţiei etnice pentru perioada istorică menţionată. Nu cunoaştem toate motivele care au generat inexistenţa unor cercetări interdisciplinare complete în cadrul necropolelor aparţinând orizontului cronologic cuprins între secolele IX-XII, dar nu putem menţiona nici o necropolă cercetată integral şi publicată ca atare.

În ceea ce urmează nu dorim să facem o radiografie completă a cercetărilor arheologice referitoare la necropolele din Transilvania [7] , ci doar să punctăm câteva deosebiri existente între diferitele orizonturi culturale pentru a putea analiza în ce măsură etnicul reprezintă o componentă importantă în argumentaţia istorică. Totodată nu dorim să intrăm într-o polemică metodologică legată de atribuirile etnice pe baza unor artefacte descoperite în morminte sau aşezări, ci dorim să subliniem faptul că ritul funerar reprezintă într-o măsură foarte mare barometrul ce indică schimbări radicale, inclusiv etnice, în cadrul unui teritoriu.

Suntem pe deplin conştienţi de faptul că numai o analiză completă efectuată asupra întregului teritoriu al Transilvaniei va putea oferi nişte date cât mai aproape de adevărul absolut, dar considerăm că problema cea mai spinoasă a istoriografiei române a fost şi mai este legată de atribuirile etnice ale populaţiilor din regiunea Mureşului mijlociu. În această regiune dens locuită încă din antichitate avem atestate descoperiri aparţinând următoarelor orizonturi culturale: Ciumbrud, Blandiana A,  Cluj, Blandiana B - Alba Iulia, Citfalău.

**

2. Caracteristici ale riturilor de înmormântare din spaţiul transilvan.

2.1 Grupul Ciumbrud. În anul 1957 este cercetat la Ciumbrud – Podireu un cimitir al cărui rit de înmormântare este inhumaţia şi care pe baza materialului funerar a fost atribuit mediului moravian, mai exact grupei culturale Stare Mesto, fiind datat în prima jumătate a secolului al X-lea [8] . Cu privire la datarea acestui orizont mai sunt şi opinii care consideră că el ar putea data chiar din ultimele decenii ale secolului al IX-lea [9] . Mormintele aparţinând acestui orizont cultural, descoperite la Ciumbrud – Podireu şi la Orăştie – Dealul Pemilor X8 se remarcă prin orientarea lor V-E şi prezenţa unui inventar funerar bogat, constând din podoabe din bronz, argint şi pastă de ceramică.

Pe baza analogiilor dintre inventarele funerare din necropolele de la Ciumbrud şi Orăştie cu cele ale mormintelor din Moravia (Slovacia) se consideră că orizontul cultural Ciumbrud, ca aspect transilvănean al culturii Stare Mesto, reprezintă prima dovadă arheologică a prezenţei unor slavi creştinaţi pe teritoriul Transilvaniei. Orientarea mormintelor V-E în asociaţia cu anumite aspecte de ritual funerar - poziţionarea mâinilor, inventarul funerar din care lipsesc armele, dar în care abundă podoabele ce trădează o legătură puternică cu mediul de tradiţie bizantină – ar putea îndreptăţi această afirmaţie, mai ales că pentru perioada secolelor VIII-IX ritul funerar predominant era cel al incineraţiei, inhumaţia fiind prezentă în proporţii destul de mici. Totuşi nu putem admite cu certitudine creştinismul defuncţilor de la Ciumbrud şi Orăştie-Dealul Pemilor X2 doar pe baza acestor atribute şi în lipsa unor elemente care să probeze existenţa creştinismului fără drept de tăgadă.

Atribuirea etnică. K. Horedt, cel care a definit acest grup cultural a arătat puternicele legături ale mediului cultural moravian cu cel de tip Ciumbrud şi pe această bază a fost acceptată atribuirea necropolelor din acest orizont mediul vest-slav, de tradiţie moraviană. Prezenţa acestor moravieni în Transilvania încetează să mai fie una importantă odată cu pătrunderea dinspre sud a unor elemente sud-slave (bulgari) în contextul animozităţilor dintre Moravia şi Regatul german între care s-a interpus şi Bulgaria, aflată în cursul secolului al IX-lea şi până la jumătatea secolului al X-lea într-un proces accelerat de dezvoltare.

Există şi opinii care atribuie acest orizont al necropolelor de tip Ciumbrud spaţiului cultural sud-dunărean [10] . Discutând relaţia Moraviei cu Ungaria, Al. Madgearu consideră că Moravia Mare nu controla zona saliferă a Transilvaniei deoarece dacă s-ar fi întâmplat acest lucru Bulgaria nu ar fi putut introduce în 892 „embargoul” asupra sării exportate în Moravia [11] , iar elementele de tip Köttlach prezente în Transilvania se explică, în viziunea autorului, prin schimbul comercial intens între spaţiul transilvan şi cel moravian. Credem, totuşi, că aceste elemente de tip Köttlach, reprezentate de descoperiri mai ales din partea de vest şi nord-vest a Transilvaniei intracarpatice, sunt mai legate de prezenţa francă în Pannonia, decât de legături comerciale deosebit de greu de postulat în condiţiile lipsei unei coagulări politice de tip statal în teritoriul transilvan.

2.2 Grupul Blandiana A. Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost descoperite la Sebeş unele materiale ce trădau o influenţă sud-dunăreană. Din anii 60’ ai secolului al XX-lea s-a evidenţiat arheologic existenţa în zona Blandiana – Alba Iulia a unui orizont cultural marcat de descoperirile de la Blandiana A, Sebeş, Alba Iulia - Staţia de Salvare II. Săpăturile arheologice sistematice efectuate în necropola de la Blandiana A şi Alba Iulia - Staţia de Salvare II au fost cercetate 100 de morminte de inhumaţie cu orientare V-E şi cu un inventar funerar compus din vase ceramice de formă amforoidală, podoabe, piese de harnaşament şi ofrande de animale, ce permit o datare în cursul sec. IX-X [12] . O altă particularitate a ritualului de înmormântare este dată de prezenţa mormintelor cu cistă din piatră la a căror realizare au fost folosite spolii romane. Nu se poate vorbi de o regulă deoarece în aceeaşi necropolă – Alba Iulia - Staţia de salvare II – avem atât morminte simple cât şi ciste din piatră, dar la toate sunt prezente resturile de la banchetul funerar. Aceasta ne indică faptul că avem de a face cu o populaţie necreştină.

În prima fază a cimitirului de la Blandiana, Blandiana A, inventarul constă din vase de ofrandă de tip borcan lucrate din pastă fină la roată înceată, cu decor incizat, amfore şi vase globulare lustruite, podoabe de factură bizantină (cercei cu pandantivi în formă de ciorchine de strugure, colane de bronz), un cuţit şi un vârf de săgeată. După inventar această fază a cimitirului are câteva antecedente şi similitudini în raport cu altele din spaţiul românesc de la sud de Carpaţi: Isvorul [13] , Obârşia – Olt [14] , Frăteşti [15] , Sultana [16] , Bucov [17] , şi Dridu. Aceluiaşi orizont cronologic îi aparţine şi utilizarea fortificaţiei de la Alba Iulia şi prima fază a cimitirului din punctul Alba Iulia - Staţia de Salvare II [18] , datate în secolul al IX-lea şi începutul secolului al X-lea.

Atribuire etnică. Necropola de la Blandiana A este o necropolă tot de inhumaţie, dar care prin caracterul inventarului funerar este atribuită unei populaţii sud-dunărene şi încă necreştinată în totalitatea ei. Problema atribuirii etnice a necropolelor de la Blandiana A, Alba Iulia – Staţia de salvare II, a descoperirilor de la Sebeş este dificil de abordat în contextul necunoaşterii depline a istoriei prezenţei ţaratului bulgar în teritoriile de la nordul Dunării de Jos.

2.3 Grupul Cluj. La mijlocul secolului al X-lea, prin decisiva înfrângere de la Lechfeld, triburile ungare au trecut treptat la un mod de viaţă semisedentar, devenind o populaţie sedentară aproape în totalitate abia în secolul al XI-lea. Acest proces este sesizabil şi în descoperirile arheologice din spaţiul transilvănean, căci, aşa cum sublinia şi Gy. Kristó [19] , cercetările arheologice în necropole atestă existenţa unei inegalităţi materiale în rândul populaţiei. Se disting două tipuri de cimitire: pe de o parte cimitirele zise ale familiilor mari de 20 până la 50 de morminte (grupul Cluj), conţinând în general în inventarul mormintelor de bărbaţi elemente ce trădează natura lor războinică, iar pe de altă parte necropole cu numeroase morminte ce nu conţin nici o armă ca piesă de inventar (Blandiana B – Alba Iulia - Staţia de Salvare II) aparţinând populaţiei civile. Tendinţa de sedentarizare a populaţiei războinice este susţinută de necropolele ce combină aceste două caracteristici, cum este cazul necropolei de la Orăştie – Dealul Pemilor X₂, în cadrul căreia sunt prezente atât morminte cu inventar caracteristic elementelor timpurii ale culturii Bjelo-Brdo, cât şi elemente ce caracterizează mediul ungar din prima jumătate a secolului al X-lea, dar şi unele elemente de influenţă sud-dunătreană [20] .

Datarea exactă a stabilirii primelor elemente războinice de origine ungară în spaţiul transilvănean nu se poate face decât prin analiza descoperirilor arheologice aparţinând grupului Cluj din care fac parte necropolele de la Alba Iulia – Staţia de Salvare II, Cluj-Napoca, Gâmbaş şi Lopadea, dar pe lângă acestea mai sunt atestate descoperiri aparţinând acestui orizont şi în Crişana şi Banat (Biharea, Şiclău, Arad-Ceala etc.). Materialele arheologice ungare vechi sunt acelea cu care aceştia au venit din stepele euro-asiatice: armament, piese de echipament şi de harnaşament, obiecte de podoabă. Mechthild Schulze-Dörrlamm [21] a clasificat şi datat toate vestigiile ungare vechi din Europa Centrală prin comparaţie cu materialele analoage descoperite în spaţiul euro-asiatic, fiind stabilite trei grupuri etno-culturale care au contribuit la formare conglomeratului federaţiei de triburi ungare:

- grupul I, a (862-896) şi b (896-940), definit de obiecte specifice călăreţilor stepei (khazari, pecenegi, bulgari);

- grupul II, caracterizat prin obiecte provenite din zona Kama şi Volga Mijlocie, atribuite ugrilor;

- grupul III, caracterizat prin obiecte aduse din zona cuprinsă între Volga şi Nipru, atribuite probabil kabarilor, care au pătruns în bazinul Tisei încă înainte de 896.

Conform opiniei lui Al. Madgearu, vestigiile ungare vechi din Europa Centrală se datează între 862 şi 930/940 [22] . Singura descoperire din Transilvania, aparţinând orizontului vechi ungar – grupului Ia – din perioada de dinainte de stabilirea lor în Panonia şi catalogat ca atare de M. Schulze-Dörrlamm, este mormântul M5 de la Biharea, celelalte necropole – Alba Iulia „Staţia de Salvare”, Blandiana, Cluj-Napoca, Gâmbaş şi Lopadea Nouă – aparţin fazei Dörrlamm Ib, fiind datate în cursul secolului al X-lea [23] .

Datarea pătrunderii primelor elemente războinice ungare în Transilvania a reprezentat şi reprezintă încă o problemă intens dezbătută în literatura de specialitate şi aceasta din cauză că lipsa izvoarelor care să facă referire la acest lucru a generat imposibilitatea stabilirii unei cronologii absolute pentru acest episod. Problematica a fost deschisă încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au fost descoperite la Deva morminte de inhumaţie cu inventar compus din săgeţi, ceramică şi un vârf de lance, datate cu ajutorul unei monede de la Ladislau I (1077-1095) şi altele la Gâmbaş [24] . Interesul a crescut şi mai mult după publicarea descoperirilor de la Cluj - Str. Gen T. Moşoiu (Zapolya, Dostoievski), în anul 1948, necropolă considerată etalon pentru ceea ce K. Horedt a considerat a fi primul val de războinici unguri ce au pătruns în primii ani ai secolului al X-lea [25] în spaţiul transilvan şi pentru care a introdus în literatura de specialitate termenul grupul Cluj [26] . În perioada 1945-2000 au fost făcute numeroase descoperiri de necropole datate pe baza materialelor descoperite în secolele X-XI: Cluj-Napoca – Str. Semenicului [27] , Cluj-Napoca – Str. Plugarior [28] , Hodoni – Pocioroane [29] , Simeria Veche, punctul În Vii [30] , Moldoveneşti [31] ,  Pîclişa [32] , Deva – Micro 15 [33] , Alba Iulia – Staţia de Salvare II [34] , Alba Iulia – Str. Arhim. Iuliu Hossu [35] , Orăştie – Dealul Pemilor X2 [36] .

Descoperirile arheologice de tip honfoglalas din spaţiul intracarpatic transilvan sunt relativ puţine, în comparaţie cu cele din zona Banatului sârbesc sau din regiunea cuprinsă între Criş, Tisa şi Dunăre, şi nu depăşesc decât în câteva cazuri linia Mureşului. Cele mai importante sunt cele două cimitire descoperite la Clu:

-                     cel din str. Zapolya (în prezent str. Gen. Moşoiu), unde au fost descoperite 12 morminte cu tolbe pentru săgeţi, scăriţe, zăbale, săbii, cercei de argint în formă de ciorchine de strugure, săgeţi romboidale şi în formă de Y, vase de tip Saltovo, oasele lungi şi craniul calului [37] .

-                     acelaşi tip de inventar a fost descoperit şi în cele 26 de morminte descoperite în 1987 pe str. Gheorgheni [38] .

Pe valea Mureşului mijlociu au fost descoperite şi semnalate mai multe cimitire ungare vechi aparţinând păturii mijlocii, adică unei populaţii stabile din a doua şi a treia generaţie de după descălecare. La Gâmbaş au fost dezvelite 12 morminte dispuse pe două şiruri: pe unul erau înmormântaţi bărbaţii, având ca inventar săbii, topoare, tolbe de săgeţi, iar pe celălalt şir femei.  Alte morminte au fost dezvelite şi la Lopadea Nouă, Teiuş, Benic, Alba Iulia - Staţia de Salvare II, Simeria Veche, Deva, Blandiana B. Descoperirile izolate de morminte sau de piese caracteristice culturii materiale vechi ungare din părţile răsăritene ale Transilvania (Eresteghin, Odorheiul Secuiesc, Breţcu, Cozieni, Sf. Gheorghe, Dârjiu, Reci, Joseni) par a fi legate de luptele dintre unguri şi pecenegi [39] .

Harta descoperirilor arheologice aparţinând orizontului vechi ungar - Dörrlamm Ib – din Transilvania ne relevă concentrarea acestora în zona saliferă de pe cursul mijlociu al Mureşului, iar ca direcţie de pătrundere a călăreţilor unguri se impune cea nord-vestică prin Porţile Meseşului, dar nu pot fi scoase din discuţie şi văile Crişului Repede şi ale Căpuşului. Această posibilă cale de pătrundere este de altfel jalonată şi de fortificaţiile de la Bologa, Cluj-Mănăştur, Moldoveneşti şi Alba Iulia. Toate acestea coroborate cu descoperirile din orizontul vechi ungar de la Biharea, Cluj, Moldoveneşti, Lopadea Nouă, Gâmbaş, Alba Iulia indică ca direcţie unică de pătrundere în Transilvania calea nord-vestică, iar culoarul Mureşului [40] nu poate constitui o a doua cale de pătrundere a elementelor ungare timpurii, deoarece nu există elemente databile la începutul secolului al X-lea descoperite în zona de intrare a Mureşului în defileu şi pe tot parcursul acestuia [41] . Stăpânirea ungară s-a stabilit mai întâi în partea de vest a Transilvaniei, cel mai probabil încă din cursul secolului al X-lea, şi anume acolo unde se găsea sarea, respectiv unde trebuiau asigurate căile de transport ale sării, deci zona Someşului Mic [42] .

Majoritatea necropolelor şi descoperirilor izolate cunoscute provin din teritoriul ce ţinea de ducatele lui Glad şi Achtum şi mai ales din zona cuprinsă între Criş, Tisa şi Dunăre, unde cercetările arheologice au fost mai ample  şi durează de peste un secol. Cele mai multe sunt atribuite ungurilor, deşi inventarul mormintelor din aceste părţi diferă într-o oarecare măsură de cel de pe valea superioară a Tisei, considerate ca aparţinând primei generaţii a descălecătorilor. Principala deosebire constă în faptul că din inventarul mormintelor aflate la est de confluenţa Crişurilor şi Mureşului cu Tisa lipsesc monedele vest-europene [43] . Mormintele de la est de Tisa şi din Banat aparţin unor luptători din a doua generaţie care au luat contact cu populaţia locală din aceste zone şi cu cultura materială a acesteia [44] . Inventarul mormintelor din necropolele menţionate mai sus caracterizează populaţia ungară aflată la a doua generaţie în spaţiul panonic; absenţa săbiilor, coroborată cu tipul evoluat de scăriţe, cu talpa arcuită spre interior, sunt elemente care pledează pentru datarea în a doua jumătate a secolului al X-lea.

Începând din a doua jumătate a secolului al X-lea şi mai ales începând cu secolul al XI-lea, cultura materială se uniformizează, atributele specific orientale dispărând treptat, impunându-se tot mai mult elementele  din fondul local central-european însuşit şi de către societatea ungară intrată în procesul de sedentarizare, de creştinare şi de organizare statală [45] . La Alba Iulia – Staţia de Salvare II inventarul este caracteristic pentru un orizont timpuriu al culturii Bjelo-Brdo din Transilvania, fapt susţinut de lipsa în totalitate a monedelor în morminte, ca şi de apariţia unui singur mormânt cu inele de buclă cu capătul în –S [46] .

La începutul secolului al XI-lea regele Ştefan I începe politica de anexare teritorială şi de încadrare a Transilvaniei în sistemul administrativ regal, acţiune ce constituie începutul celei de a doua etapă de pătrundere ale ungurilor în Transilvania [47] . Episodul este cunoscut în principal din izvoare şi asupra lui s-au oprit numeroşi cercetători, printre care şi P. Iambor, cel care în teza de doctorat afirmă că Gyula cel Tânăr era de origine pecenegă, fapt ce întăreşte, în opinia sa, relatarea lui Constantin Porfirogenetul, care localizează provincia pecenegă Gyla de Jos la distanţă de 4 zile spre răsărit de Ungaria [48] . În sprijinul acestei ipoteze poate fi invocat şi faptul că teritoriul intracarpatic transilvan nu a făcut parte din cadrul proaspătului regat apostolic ungar şi mai există un precedent în ceea ce priveşte episodul Gyula cel Tânăr, conform textului din Anonymus, despre o altă căpetenie pecenegă Thonuzoba ce a fost înlăturată cu forţa [49] . În acest context este interesantă şi ipoteza lui Gy. Györffy, după care există posibilitatea ca trupe conduse de Ahtum sau de supuşi ai acestuia să fi participat la luptele din Transilvania, fiind răsplătit pentru serviciile sale, bazându-se pe existenţa în judeţul Cluj a localităţii Aiton, menţionată documentar abia în 1320 sub denumirea de  villa Ohtunh [50] , ce a fost la începutul secolului al XI-lea în posesia ducelui bănăţean de la care, consideră autorul citat, că îşi trage numele [51] .

Atribuirea etnică. Mormintele acestui orizont sunt în general atribuite populaţiei maghiare, dar pentru spaţiul transilvan trebuie avută în vedere şi prezenţa pecenegilor care aveau un rit şi ritual funerar asemănător, deci la o primă vedere greu de deosebit. În linii mari se admite că din punct de vedere cronologic vorbim de grupul Cluj în perioada cuprinsă între primele decenii ale secolului al X-lea şi ultimii ani ai aceluiaşi secol.

2.3 Blandiana B. Cimitirul de la Blandiana are şi o a doua fază de utilizare, Blandiana B (sf. sec. X- începutul sec. XI), datare ce este contemporană cu ultima fază a cimitirului de la Orăştie - Dealul Pemilor X2, ceea ce evidenţiază pătrunderea de la jumătatea secolului al X-lea a unor purtători ai culturii Bjelo-Brdo, care la începutul secolului al XI-lea sunt mai greu de evidenţiat prin inventarele mormintelor datorită generalizării ritului funerar. Probabil această pătrundere se datorează luptelor dintre unguri şi Gyla cel Tânăr [52] , când a încetat şi folosirea cimitirului de la Alba Iulia – Staţia de Salvare II.

Mormintele acestui orizont cultural sunt caracterizate de existenţa exclusivă a inhumaţiei şi a unui inventar mixt, ce atestă o populaţie încă necreştinată în cea mai mare parte. Inventarul funerar constă din piese de armament (săgeţi, topoare), de harnaşament (scăriţe, zăbale), podoabe şi ceramică. Mormintele sunt orientate V-E, cele de bărbaţi fiind de două tipuri: de războinici – călăreţi şi de războinici pedeştri. Mormintele de femei fiind şi ele de două tipuri: cu ofrandă animală şi vegetală depusă în vas ceramic situat în zona capului şi morminte fără această ofrandă şi cu inventar din podoabe de bronz şi pastă ceramică bogat.

Rezultatul analizei informaţiilor arheologico-istorice nu este susţinut de nici o ştire documentară care să ateste o stăpânire ungară efectivă a Transilvaniei până în primele decenii ale secolului al XI-lea, însăşi campania lui Ştefan I  relevă existenţa unei stări de autonomie, dacă nu chiar de independenţă, a teritoriului intracarpatic transilvănean. De altfel, chiar Ştefan I lasă întreg teritoriul ce a aparţinut lui Gyla cel Tânăr unui familiar de al său, Zultan/Zoltan [53] şi nu începe imediat organizarea teritorial-administrativă a Transilvaniei. Primele măsuri pe care le ia sunt acelea de organizare a unor structuri administrative ecleziastice prin înfiinţarea episcopiei Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia.

În paralel cu aceste evenimente are loc şi generalizarea pe întreg teritoriul transilvan a elementelor culturii Bjelo-Brdo, ce suprapune şi generează dispariţia materialelor de tip Blandiana A - Alba Iulia, exemplificate prin descoperirile din necropolele de la Alba Iulia – Staţia de Salvare II, Alba Iulia – Catedrala romano-catolică, Alba Iulia – Str. Vânătorilor, Cluj-Napoca – Str. Semenicului, Cluj-Napoca – Calvaria, Dăbâca – incinta a IV-a, Geoagiu de Jos, Gârbova, Ilidia – Cetate, Hunedoara, Moldoveneşti, Pâclişa, Peteni, Streisîngiorgiu, Zalău - Ortelec [54] . Piesele arheologice ce definesc pătrunderea orizontului Bjelo-Brdo în Transilvania sunt în principal podoabele din bronz sau argint: inele şi brăţări torsadate, cercei cu cap -S, şiraguri de mărgele din ceramică şi monede depuse în mormânt. Dar odată cu acest orizont are loc şi o uniformizare culturală la scara întregii regiuni carpatice, astfel încât nu se mai poate face o departajare etnică pe baza ritualului de înmormântare după a doua jumătate a secolului al XI-lea [55] . O situaţie de excepţie pare a fi necropola de la Alba Iulia – Str. Arh. Iuliu Hossu, unde, inventarul existent în mormintele descoperite, precum şi o particularitate a acestora legată de acoperirea gropii cu elemente litice, a indus autorului săpăturii ipoteza conform căreia este vorba de populaţia romanică şi necropola se constituie într-un element de legătură între cele două faze ale necropolei de la Alba Iulia - Staţia de salvare I şi II [56] .

3. Scurte consideraţii demografice

Pornind de la analiza repertoriilor referitoare la descoperirile de morminte şi/sau necropole de inhumaţie din Transilvania, deşi în parte superficială datorită carenţelor generate de cercetarea deficitară, putem să facem aprecieri ipotetice cu privire la numărul populaţiei în Transilvania în cursul secolelor IX-XII. Bineînţeles că aceste aprecieri au la bază rezultatele furnizate de cercetarea arheologică publicată până în prezent [57] . Situaţia ideală ar fi fost aceea în care puteam să legăm de orice aşezare o necropolă şi de orice necropolă o aşezare; această imposibilitate creează o marjă de eroare, la fel cum cercetările incomplete in cadrul necropolelor cunoscute [58] nu ne permit să operăm cu date finale.

În general analiza demografică a perioadelor istorice despre care nu avem informaţii documentare capabile să ne ofere date pertinente este supusă probabilităţii, luându-se în calcul anumite marje de eroare. În condiţiile dezvoltării societăţii carpato-danubiene, în general, geografia istorică poate oferi, la rândul ei, puncte de reper şi de susţinere în reconstituirea situaţiei demografice.

Secolul al XI-lea a cunoscut o considerabilă transformare în ceea ce priveşte evoluţia demografică în bazinul carpatic. Dacă, în secolul al X-lea, ungurii trăiau în marea lor majoritate în corturi şi erau relativi mobili în teritoriul panonic, pentru secolul al XI-lea cercetările arheologice au pus în evidenţă existenţa aşezărilor înconjurate de o incintă de pământ, aşezări care îşi schimbau rar numele, ceea ce atestă o stabilitate [59] . Spre sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea reţeaua satelor a devenit mai densă în teritoriile din centrul ţării şi s-au extins şi spre cele periferice. La sfârşitul secolului al XII-lea nu au rămas în bazinul carpatic, conform opiniei lui Gy. Kristó, decât puţine regiuni nepopulate şi acestea erau Maramureş şi Ţara Bârsei [60] . Săpăturile arheologice au pus în evidenţă pentru perioada arpadiană, că un sat era în medie constituit din 20 până la 40 de familii (mansio), ceea ce corespunde unui număr de 80 până la 160 de locuitori [61] .

În centrul Transilvaniei, densitatea aşezărilor apare ceva mai mare decât în teritoriul cuprins între Crişuri şi Mureş. Cea mai mare concentrare de locuire s-a dovedit a fi în zona Alba Iulia, la sud de linia Târnava – Mureş, iar spre nord, între Mureş şi cele două Someşuri densitatea aşezărilor este mai mică. În estul şi sud-estul Transilvaniei aşezările se grupează în patru nuclee mai importante: o primă grupare se situează între cursurile superioare ale celor două Târnave, alt nucleu a fost identificat în zona izvoarelor Mureşului şi Oltului, o a treia concentrare de locuire se situa în centrul actualului judeţ Covasna, localităţile ocupând malul stâng al Oltului, cu prelungiri spre valea Breţcului şi ultimul nucleu se află în zona Braşovului şi în împrejurimi [62] . Aceste zone de concentrare demografică sunt reliefate şi de concentrarea descoperirilor arheologice, în special a necropolelor şi aşezărilor aparţinând populaţiei locale dar şi unor elemente alogene (sic!). Raportul demografic între acestea ar putea fi desprins din analiza comparativă a necropolelor cunoscute până în prezent, chiar dacă rezultatele nu vor reprezenta decât nişte puncte de reper, datorită incompletelor cercetări arheologice desfăşurate până în prezent.

Pe baza studiilor de demografie se apreciază că în Transilvania de la sfârşitul secolului al XI-lea se poate vorbi de existenţa a circa 400.000 de locuitori, ceea ce înseamnă aproape 4 locuitori pe km² la o suprafaţă de 102.000 km², cât era teritoriul Transilvaniei împreună cu Banatul, Crişana şi Maramureş în vremea când Ungaria avea circa 1.000.000 de locuitori [63] . M. Rusu cartează în Transilvania pentru perioada cuprinsă între secolele IX-XI un număr de 283 de localităţi, 31 de cetăţi şi fortificaţii (sic!), precum şi 81 de necropole [64] , dar nu face nici o referire la posibilitatea roirii aşezărilor sau schimbării frecvente a vetrei de locuire. Nu ne referim asupra temeiniciei sau nu a cifrelor referitoare la aşezări şi fortificaţii, ci doar asupra numărului necropolelor date în sec. IX-XI. Conform cartării noastre nu putem vorbi decât de 59 de necropole [65] cercetate mai mult sau mai puţin şi de cca. 22 de descoperiri izolate [66] , ceea ce dă ca rezultat într-adevăr cifra de 81, dar pentru a vorbi de o necropolă trebuie să luăm în calcul existenţa unui număr minim de 4-5 morminte de adulţi şi/sau copii.

În secolul al XII-lea populaţia a crescut prin spor natural, dar şi datorită comunităţilor colonizate şi acest spor al populaţiei s-a menţinut până la mijlocul secolului al XIII-lea, secol pentru care M. Rusu  postulează existenţa unui număr de 635 de localităţi [67] , fără ca acest număr să reprezinte totuşi totalitatea aşezărilor din Transilvania, ci doar pe cele menţionate documentar.

Din analiza graficului (vezi grafic 1) putem să observăm că într-adevăr în sec. IX-X în Transilvania intracarpatică nu avem o locuire densă, existând câteva oaze cu densitate mai mare: Alba Iulia, Cluj-Napoca, Zalău-Oradea, Arad-Timişoara. O situaţie total diferită se manifestă în secolele XI-XII, când numărul mormintelor din cadrul necropolelor se apropie de cifra de 2500, fiind mai mare cu 50% decât cea a mormintelor din sec. IX- prima jumătate a sec. XI.

În ceea ce priveşte numărul populaţiei ungare în perioada secolelor X-XI au fost exprimate mai multe opinii, majoritatea părerilor istoriografiei maghiare indicând valoarea de 500.000 suflete [68] , considerând că populaţia găsită de unguri în teritoriul pannonic s-a cifrat la 150.000 – 200.000 de locuitori [69] . Aceste cifre au la bază interpretarea orizontului Bjelo-Brdo ca fiind o caracteristică a populaţiei ungare din a doua generaţie şi că toate elementele ce definesc această cultură aparţin unei populaţii ungare ce a asimilat rapid comunităţile slavo-romanice din teritoriul pannonic. Toate aceste calcule au la bază, în ceea ce priveşte teritoriul Transilvaniei, datele oferite de documentele vremii şi în acest sens se poate cita cel referitor la comitatul Bihor, unde în 1075 media din trei sate era de 48 de gospodării într-un sat [70] . Această medie nu poate fi considerată o bază de calcul pentru teritoriul transilvan, deoarece situaţia din Câmpia de vest era mult diferită de aceea din zona de podiş a Transilvaniei (harta II). Autorii tratatului de Istorie a românilor apreciază că media gospodăriilor din satele Transilvaniei era de 25 de gospodării în preajma invaziei mongole [71] . Întreaga populaţie a Transilvaniei era de cca. 500.000 locuitori, ceea ce înseamnă în medie 5 locuitori pe km², în vreme ce densitatea din zona centrală a regatului ungar era de 8-10 locuitori pe km². Raportul numeric dintre populaţia autohtonă şi grupurile alogene este dificil de stabilit în lipsa unor izvoare etnico-demografice şi nici logica istorică, aşa cum clamează tratatul menţionat [72] , nu ar putea oferi date certe.

Habitatul a fost, în bună măsură, influenţat şi de condiţiile naturale ale reliefului, de întinderea pădurilor sau  a zonelor mlăştinoase. Pe ansamblul Transilvaniei, pădurea ocupa o suprafaţă de peste 50%, iar în unele comitate sau districte, putea reprezenta 60-70% din teritoriu. În unele părţi muntoase ale Transilvaniei şi în mod special în Carpaţii Meridionali, habitatul urca sezonier şi până la 1000-1200 de m, în timp ce în Carpaţii Nordici aşezările nu depăşeau limita a 600 m. [73]

4. Consideraţii finale

În concluzie pe teritoriul intracarpatic transilvănean în intervalul cronologic cuprins între secolele IX-XII avem de a face cu mai multe arii culturale ce definesc mai multe elemente etnice. Analiza detaliată a acestor necropole, precum şi raporturile lor cu orizonturile culturale paralele, anterioare sau posterioare din punct de vedere cronologic va putea oferi o imagine mai completă asupra modului de desfăşurare a procesului de etnogeneză.

Toate aceste arii culturale au fost atribuite etnic pe baza ritului şi ritualurilor de înmormântare, K. Horedt nominalizând următoarele grupe culturale [74] , care, noi considerăm că se datorează unor influenţe culturale sud-dunărene şi/sau central europene:

-                     Blandiana A  sau Dridu - Alba Iulia (influenţă culturală sud-dunăreană precreştină);

-                     Ciumbrud (influenţă sud-dunăreană, creştini?);

-                     Cluj (unguri timpurii);

-                     Blandiana B (– Alba Iulia – Orăştie-Dealul Pemilor X2) (populaţie mixtă din punct de vedere religios – păgâni şi creştini. Influenţă central europeană);

-                     Citfalău (populaţie mixtă – ungaro-maghiară creştină).

Alături de toate acestea Gh. Baltag introduce în literatura de specialitate aşa numita cultură a plaiurilor ce defineşte populaţia locală, romanică, din secolele VIII-X, ce locuieşte în zonele cu altitudine cuprinsă între 600-800 m, argumentând cu elementele ceramice inedite din aşezarea de la Albeşti, jud. Mureş [75] .

În opinia noastră necropolele din grupul Mediaş marchează momentul de topire a celor două pânze de populaţie  - aşa cum definea P. P. Panaitescu coexistenţa unor grupuri etnice în acelaşi teritoriu – slavii şi romanicii. Procentul în care variază mormintele de incineraţie în raport cu cele de inhumaţie facilitează unele informaţii cu privire la pătrunderea pe scară largă a creştinismului în spaţiul transilvan, începând cu secolul al VIII-lea, fenomen ce se va finaliza în cursul secolelor IX-X.

Considerăm că orizontul mormintelor de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, atribuite grupurilor Blandiana A şi Ciumbrud, reprezintă primele semne de pătrundere masivă a creştinismului în spaţiul transilvan şi marchează etapa finală de definitivare a poporului român.