Tudor SĂLĂGEAN

Anexa / Figura 1/ Figura 2 / Abrevieri

 DEXTRAM DANTES, NOTES ON THE SPECIFICITY OF THE RELATIONS BETWEEN THE HUNGARIAN CONQUERORS AND THE LOCAL POPULATION IN NORTHERN TRANSYLVANIA IN THE 10^TH – 14^TH CENTURIES

Abstract

Some of the most important information provided by the King Bela’s Anonymus notary’s Gesta in the chapters dedicated to the Hungarians’ conquest of the territory belonging to the Romanian “duke” Gelou is related to the fact that Tuhutum, leader of the winners, was chosen “lord” of the “ultrasilvanian country by ”the inhabitants”. The truthfulness of the account on the Aşchileu agreement has been questioned in a series of recent works, whose authors saw it as Anonymus’ propaganda to grant legitimacy to the Hungarian domination on the intra-Carpathian space. Besides historic arguments that challenge it, such interpretation is lacking fundamental logics: the Esculeu agreement, sealed with the “hand shake” does not provide any argument for endorsing the consolidation of some of the conquerors’ rights; on the contrary, it was an agreement that acknowledged the rights and the autonomy of a population subdued the hard way. The same category also includes, for instance, the pacta conventa of “king Coloman”, which regulated the relations of the Hungarian royalty with the Croat aristocracy. Notary Anonymous’ account on the Esculeu agreement had the same characteristics. Naturally, nobody can assert that it is describes such early events exactly as they occurred. This episode is probably retold, or even reinvented, based on information and traditions of the 12^th century. Such traditions were meant to justify and explain the rights and liberties preserved (or maybe only claimed) by the successors of the conquered population, in northern Transylvania.

 Una dintre cele mai importante informaţii pe care ni le oferă Gesta Notarului Anonim al regelui Bela în capitolele consacrate cuceririi de către maghiari a stăpânirii „ducelui” român Gelou este cea referitoare la „alegerea” lui Tuhutum, liderul învingătorilor, ca „domn” al „ţării ultrasilvane” de către „locuitorii” acesteia. Iată desfăşurarea acestui eveniment în relatarea Notarului Anonim: „Atunci locuitorii ţării, văzând moartea stăpânului lor, din propria lor voinţă, dându-şi dreapta, l-au ales domn al lor pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Şi în acel loc numit Esculeu şi-au întărit credinţa prin jurământ. Iar din acea zi locul acela este numit Esculeu pentru că acolo au jurat. Iar Tuhutum din acea zi a stăpânit acea ţară cu pace şi cu fericire” [1] .

Trebuie să remarcăm de la bun început câteva lucruri. În primul rând, utilizarea formulei dextram dantes, unică în întreaga operă a Notarului Anonim, sugerează păstrarea de către notabilii „ţării ultrasilvane” a unui rol politic semnificativ în perioada care a urmat cuceririi ungare. Această interpretare este întărită de importanţa, subliniată fără înconjur, pe care Notarul Anonim o acordă momentului „alegerii” lui Tuhutum.

Nu mai puţin semnificativ este termenul iuramentum, asociat „strângerii dreptei”: acesta apare în Gesta de cinci ori, având două accepţiuni. În capitolele V-VI, X şi XIII, „jurământul” (iuramentum) este expresia unei „datini păgâne” (more paganismo), fiind prestat de cei şapte conducători ai ungurilor (Anonymus V, VI), cei şapte duci ai cumanilor (Anonymus X), şi, în sfârşit, de liderii reuniţi ai confederaţiei tribale conduse de Almus la desemnarea ca succesor al fiului acestuia, Árpád (Anonymus XIII) [2] . În toate aceste cazuri, jurământul este rezervat elitei conducătoare a ungurilor şi asociaţilor cu drepturi egale ai acestora, fiind în mod evident legat de dreptul de a participa la alegerea conducătorului confederaţiei. În capitolul XXXVII, în schimb, jurământul are o semnificaţie diferită: el este prestat de foştii prizonieri de război slavi din ducatul Nitrei, după eliberarea acestora de către Árpád şi înzestrarea lor cu pământuri. În acest caz el are o semnificaţie specifică perioadei în care Anonymus îşi redacta opera, reprezentând o obligaţie asociată dreptului de stăpânire a unor proprietăţi funciare. În pasajul referitor la înţelegelerea de la Aşchileu, termenul iuramentum este, prin urmare, utilizat de Notarul Anonim fie în asociere cu vechile privilegii legate de alegerea conducătorului, recunoscute de Tuhutum notabililor ţării cucerite [3] , fie pentru – sau şi pentru – a reflecta existenţa unei clase autohtone de stăpânitori de pământuri, care şi-ar fi păstrat privilegiile şi stăpânirile în perioada care a urmat cuceririi maghiare.    

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, trebuie remarcat faptul că locul în care se desfăşoară această adunare a notabililor „ţării ultrasilvane” este unul excentric faţă de zona în care s-a desfăşurat, potrivit Gestei, confruntarea dintre Tuhutum şi Gelou. Pentru a înţelege adevărata semnificaţie a acestei localizări, va fi nevoie de o explicaţie ceva mai amplă. 

Reluând, într-o lucrare aflată în curs de apariţie [4] , analiza capitolelor 24-27 ale Gestei, am adus o serie de argumente care arată că, potrivit informaţiilor directe şi a indiciilor indirecte oferite de Notarul Anonim, această Terra Ultrasilvana cucerită de maghiari de la conducătorul român Gelou era o formaţiune politică cu o întindere modestă, sub nici o formă comparabilă cu aceea a ducatelor lui Menumorout, Glad, Salanus sau Zubur, menţionate de acelaşi izvor istoric. Pentru o mai bună înţelegere a punctelor de vedere exprimate în lucrarea de faţă, voi prezenta pe scurt aceste argumente: 1. Terra ultrasilvana este, potrivit Gestei, singura formaţiune statală cucerită de un singur conducător tribal ungar (Tuhutum), şi aceasta ca urmare a unei singure expediţii armate. 2. Dintre toţi conducătorii de „ducate” menţionaţi în Gesta, Gelou este singurul care iese personal în întâmpinarea invadatorilor, imediat după încălcarea hotarelor stăpânirii sale, indiciu al faptului că „ţara ultrasilvană” avea, din punct de vedere militar, un nivel de organizare aproape rudimentar. 3. Terra ultrasilvana este prima „ţară” cucerită de maghiari în întregul ei, într-o perioadă în care aceştia nu se simţeau încă suficient de puternici pentru a angaja confruntări decisive împotriva unor formaţiuni statale cu o structură ceva mai complexă. 4. În cazurile celorlalte cinci formaţiuni politice amintite în Gesta, întinderea acestora este acoperită aproape în totalitate de toponimele menţionate de Notarul Anonim. Chiar dacă Anonymus nu ar fi descris explicit hotarele stăpânirilor lui Menumorout sau Glad, aşa cum procedează în capitolul al XI-lea al Gestei sale, întinderea acestora s-ar fi lăsat cu uşurinţă reconstituită prin cartarea toponimelor şi hidronimelor pe care el le menţionează [5] . Or, în cazul „ţării ultrasilvane” aria teritorială în care sunt situate toponimele şi hidronimele menţionate de Notarul Anonim este una foarte restrânsă. 5. Gelou este considerat a fi minus tenax (et dux eorum Geleou minus esset tenax), expresie care ar putea descrie atât „slăbiciunea” [6] lui Gelou, lipsa sa de „putere” [7] , de „statornicie” [8] sau de „fermitate” [9] , cât şi lipsa de resurse (şi, probabil, de întindere) a stăpânirii acestuia. În prima traducere a acestui pasaj în limba română, încă neinfluenţată de precedente, Gheorghe Şincai dă, dealtfel, termenului tenax sensul de „strângător”: „şi povăţuitorul lor, Gelou, nu e strângător şi nu are buni ostaşi lângă sine” [10] . Informaţiile oferite de Gesta indică, prin urmare, ţara lui Gelou ca fiind o formaţiune statală cu o întindere redusă, al cărei conducător, deşi recunoscut ca dux, stăpânitor al unui dominium, nu depăşea, prin forţa şi resursele sale, nivelul unui simplu comandant de cetate din teritoriile stăpânite de Menumorout, Salanus sau Zubur.

Analiza toponimelor de tip gyepü /presaca, kapu / căpuş / poarta / porţ, ör / straja, reci / recea, atestate în documentele istorice şi în microtoponimia nord-transilvăneană, ne oferă suficiente indicii pentru a permite reconstituirea structurii teritoriale a celei dintâi stăpâniri maghiare din nordul Transilvaniei, cel puţin parţial suprapusă peste mai vechea „ţară” stăpânită de Gelou (fig. 1). Aceasta era delimitată la vest şi est de „prisăcile” Meseşului, respectiv de o linie de indagines care se întinde între Bonţ şi Mociu; limita sa sudică este indicată de o serie de toponime situate pe cumpăna de ape dintre bazinele hidrografice ale Someşului Mic şi Arieşului. Această stăpânire maghiară timpurie pare să se fi suprapus, pe baza datelor desprinse din analiza aceleiaşi toponimii istorice, peste o structură confederativă alcătuită din trei unităţi teritoriale majore, reprezentând văi şi grupuri de văi, organizare caracteristică, dealtfel, formelor incipiente ale statalităţii din întreg spaţiul românesc medieval. Delimitările interne ale acestor unităţi, care urmează cumpenele de ape dintre văile Almaşului / Someşului Mic Superior şi Nadăşului / Borşei, Lonei şi Lujerdiului au fost, dealtfel, parţial păstrate în delimitarea teritorială a comitatelor şi arhidiaconatelor atestate în această regiune cu începere din secolul al XII-lea [11] . Structura şi suprafaţa acestei uniuni de văi, de aproximativ 7.000 km², corespunde şi ea modelului general al statalităţii medievale româneşti incipiente, care poate fi exemplificat prin situaţia „ţărilor” Haţegului, Maramureşului sau Oltului (Făgăraşului), în Transilvania, sau prin aceea, reflectată în Diploma Ioaniţilor, a voievodatului oltean al lui Litovoi. Cât despre linia de prisăci Unguraş-Cătina, extrem de bine reflectată în toponimie, aceasta trebuie interpretată ca rezultat al unei extinderi ulterioare a limitelor teritoriale ale stăpânirilor ungare din nordul Transilvaniei, realizată pe parcursul secolului al XI-lea, după includerea „ţării ultrasilvane” în sistemul politic al regatului ungar. Ea a funcţionat de-a lungul întregii perioade a războaielor cu pecenegii, fiind probabil definitiv abandonată abia în epoca aşezării coloniştilor germani în nord-estul Transilvaniei.  

Aşadar, de ce Esculeu (Aşchileu)? Consultarea hărţii de la fig. 1 ne pune în faţa evidenţei: Aşchileul se află, după cum se poate constata, exact în locul de întâlnire a hotarelor celor trei unităţi teritoriale care alcătuiau „ţara ultrasilvană”. Această adunare de la Aşchileu pare să fi fost, prin urmare, o instituţie fundamentală a sistemului politic al „ţării”; ea putea avea caracterul unei întâlniri periodice a factorilor de decizie din cele trei unităţi componente. Potrivit Gestei, ea avea atribuţii legate de alegerea conducătorului, stăpânirea asupra întregii ţări putând deveni efectivă doar ca urmare a deciziei componenţilor ei.   

Cele trei unităţi componente ale acestei structuri teritoriale s-au caracterizat, în perioada timpurie a stăpânirii maghiare, printr-un statut politic diferenţiat, reflectând existenţa unor grade diferite de subordonare faţă de noii cuceritori. Maghiarii au beneficiat de drepturi directe de cucerire în doar una dintre aceste unităţi: cea situată în zona superioară a Someşului Mic şi în valea Nadăşului. În această regiune se află, în primul rând, cel mai mare număr de localităţi maghiare sau cu un procent semnificativ de populaţie maghiară din întreaga Transilvanie de Nord, reunite într-o grupare compactă (vezi fig. 2) [12] . Această aglomerare – care acoperă, cu câteva prelungiri spre vest şi sud, regiunile accesibile şi fertile ale unităţii teritoriale din bazinul superior al Someşului Mic (I., fig. 1) – ne indică, cu siguranţă, cea mai timpurie zonă de aşezare a maghiarilor în Ardeal. O asemenea instalare masivă de populaţie, având ca rezultat constituirea de aşezări maghiare, putea fi posibilă doar ca urmare a dislocării populaţiei locale, într-un teritoriu luat în stăpânire ca urmare a unei victorii armate complete, care să anuleze orice fel de drepturi ale stăpânitorilor anteriori. Este, de asemenea, firesc să presupunem că, odată cu înlăturarea urmaşilor lui Gyula şi cu ocuparea de către regalitatea ungară a teritoriilor „ultrasilvane” pe care ei le stăpâneau, proprietăţile directe ale acestora au devenit domenii regale. Or, în bazinul Someşului Mic, singurul domeniu regal întins şi relativ unitar a fost acela din valea superioară a Someşului Mic şi de pe valea Nadăşului. Pe la sfârşitul secolului al XI-lea, după extinderea controlului regal asupra nord-estului Transilvaniei ca urmare a victoriei asupra pecenegilor, acest domeniu regal a fost donat unor instituţii ecleziastice, în principal episcopiei Transilvaniei şi abaţiei benedictine întemeiate, în această perioadă, la Cluj-Mănăştur. Regalitatea a păstrat în stăpânire doar cursul inferior al Someşului Mic, în aval de Apahida; în această zonă ea controla, însă, doar cursul propriu-zis al râului, şi foarte puţin din văile laterale.

Dimpotrivă, în celelalte două unităţi teritoriale care intrau în alcătuirea acestei „ţări ultrasilvane” timpurii localităţile majoritar maghiare nu reprezintă decât excepţii. Grupurile maghiare prezente în câteva dintre localităţile unităţilor II şi III (fig. 1) şi-ar putea avea originea într-o perioadă ceva mai târzie, poate în legătură cu procesul de constituire a curţilor nobiliare. Statutul acestor unităţi prezintă, de asemenea, o serie de caracteristici a căror descifrare va reprezenta cu siguranţă, în anii care vor urma, o provocare pentru medieviştii preocupaţi de studierea spaţiului transilvan.

Din această regiune – şi, mai cu seamă, din zona care a reprezentat nucleul comitatului medieval Dăbâca, a cărui localitate de reşedinţă era situată, după cum se poate observa în fig. 1, în centrul unităţii teritoriale II – provin, la începutul secolului al XIII-lea, atestări ale numelui Voiouoda, purtat de membri ai elitei locale: un comite de Dăbâca în 1214 [13] , un sutaş în 1219 [14] . Familiarizată cu acest termen, elita acestei regiuni trebuie considerată aceea care a asigurat transmiterea titulaturii voievodale către conducătorii Transilvaniei medievale; desigur, asumarea acestui titlu de către conducătorii maghiari ai incipientei „ţări ultrasilvane” nu se putea realiza decât în baza unei înţelegeri de tipul celei relatate de Notarul Anonim.  

În ceea ce priveşte valea Almaşului (III, fig. 1), statutul celei mai mari părţi a acesteia întruneşte toate caracteristicile unei „ţări” româneşti care a reuşit să îşi păstreze vechile libertăţi până către mijlocul secolului al XIII-lea. Nici o familie nobiliară nu îşi are originea, potrivit cunoştinţelor noastre actuale, în spaţiul acestei văi; pătrunderile nobiliare sunt exterioare şi târzii, reprezentând, în cea mai mare parte a lor, rezultatul unor donaţii din epoca Angevină. Mai mult decât atât, rezistenţa vechilor privilegiaţi a fost aici una puternică, aşa cum ne arată, de exemplu, asaltul asupra posesiunilor Sânpetru şi Hida ale nobililor de Dăbâca, efectuat în 1364 de voievozii români Negvoy, Maxin şi Roman, împreună cu aproape şapte sute de oameni, români şi maghiari deopotrivă (Olachis et Vngaris) [15] . 

Văile Borşei, Lonei şi Lujerdiului, împreună cu valea Nadăşului, reprezintă, în schimb, regiunea de origine a majorităţii absolute a familiilor nobiliare autentic transilvănene atestate în evul mediu central. Originile etnice ale acestora nu sunt întotdeauna uşor de identificat. De această regiune sunt legate, bunăoară, originile neamului Borşa, a cărui posibilă ascendenţă nemaghiară a fost deja discutată în repetate rânduri [16] ; stăpâniri ale membrilor acestui neam sunt atestate, în secolul al XIII-lea, la limitele văii Borşei sau în vecinătatea acesteia, pe văile Nadăşului, Lujerdiului şi Almaşului superior. Localitatea Ciumăfaia (Chomafaya, Chamafaya) şi aşezarea dispărută Bizo/Bizoteleke, din hotarul satului Chidea, trebuie considerate, pe baza informaţiilor din 1304 [17] , 1307 [18] şi 1315 [19] , ca fiind locul de origine al familiei Wass, ale cărei posesiuni au cunoscut, desigur în secolul al XII-lea, o considerabilă extindere în direcţia văii Fizeşului. Nobilii din Căianu, cu o afimare destul de consistentă pe parcursul secolului al XIV-lea, sunt o ramură a familiei nobiliare din Deuş [20] , care a dat şi un vicevoievod al Transilvaniei în epoca lui Ladislau Kán [21] . În aceeaşi epocă a lui Ladislau Kán, favorabilă nobilimii locale, a fost înregistrată spectaculoasa afirmare a lui Ioan Theke, Nicolae Bothus şi Andrei Ördög (Wrduk) [22] , ale căror stăpâniri se întindeau pe văile Borşei şi Lonei. În Chidea (Kyde, Kide) [23] , Giula (Gyula) [24] , Măcicaş (Machkas, Mochkas), Mera [25] , Nădăşelu [26] , Suceag sau Sumurduc [27] întâlnim familii deţinătoare ale unor poziţii respectate în comunitatea nobiliară şi în structurile instituţionale ale comitatelor Dăbâca şi Cluj. Din aceeaşi zonă avem, de asemenea, o atestarea sigură a unei stăpâniri a neamului Ogmand, al cărui strămoş întemeietor este menţionat în Gesta Hungarorum. Demn de a fi remarcat este faptul că această stăpânire se află pe cursul Someşului Mic, în apropierea Jucului [28] , şi nu pe una dintre văile afluenţilor acestuia. Vechimea acestor stăpâniri este, dealtfel, confirmată şi de extrema fragmentare a acestora, constatabilă deja în secolul al XIII-lea.

Aceste familii şi altele câteva, deţinătoare ale unor drepturi străvechi – cu excepţia lui Ştefan al V-lea, în perioada ducatului său transilvănean, nici unul dintre suveranii Arpadieni nu a făcut confiscări şi reatribuiri de proprietăţi în această zonă – sunt cele care au reuşit să se ridice la statutul nobiliar, adaptându-se unei evoluţii istorice sinuoase; sunt vârfuri ale unor structuri privilegiate locale, ale unei elite militare care şi-a afirmat rolul în secolele XI-XII, extinzându-şi stăpânirile către centrul şi răsăritul Transilvaniei o dată cu expansiunea în această direcţie a hotarelor regatului. Alţi reprezentanţi ai vechii categorii privilegiate din această zonă, integraţi structurilor castrelor regale – în regiunea la care ne referim sunt localizate, de asemenea, totalitatea menţiunilor transilvănene ale „iobagilor naturali” (ioubagionum naturalium) sau „iobagilor Sfântului Rege” – sau aparţinând categoriei micilor deţinători de pământuri, nu au reuşit să facă faţă exigenţelor epocii Arpadiene târzii şi aceleia Angevine, ajungând, cu timpul, să fie asimilaţi categoriilor sociale lipsite de privilegii. Rezistenţa acestei categorii deposedate, încercarea sa de a îşi redobândi vechile libertăţi constituie, în opinia noastră, singura explicaţie cu adevărat plauzibilă a marelui conflict intern care a tulburat aceste regiuni în secolul al XV-lea: este vorba despre răscoala de la Bobâlna, ridicare a micilor nobili şi a reprezentanţilor fostelor categorii semiprivilegiate din această regiune care – fapt fără nici un alt echivalent în istoria Transilvaniei medievale – se definesc ca fiind o „obşte a locuitorilor maghiari şi români” (universitas regnicolarum hungarorum et valahorum). Aria de desfăşurare a acestei mişcări, care se suprapune aproape până la detaliu peste suprafaţa „ţării ultrasilvane” incipiente a cărei configuraţie am prezentat-o în lucrarea de faţă, ne îndeamnă să vedem în răscoala de la Bobâlna una dintre consecinţele indirecte şi îndepărtate ale „strângerii de mână” de la Aşchileu.  

Veridicitatea relatării referitoare la înţelegerea de la Aşchileu a fost contestată într-o serie de lucrări recente, ai căror autori au văzut în ea o licenţă propagandistică a lui Anonymus, alcătuită cu scopul de a legitima dominaţia ungară asupra teritoriului intracarpatic [29] . Argumentele prezentate în rândurile de mai sus nu sunt singurele care pun sub semnul întrebării această interpretare. „Strângerea dreptei” de la Esculeu nu oferă nici un fel de argument pentru consolidarea unor drepturi ale cuceritorilor; ea aparţine, dimpotrivă, unei categorii de înţelegeri care recunosc drepturile şi autonomia unor populaţii supuse pe calea armelor. Din aceeaşi categorie mai face parte, bunăoară, pacta conventa „a regelui Coloman”, care reglementează raporturile regalităţii ungare cu aristocraţia croată. Acest document este un fals; cu toate acestea, după cum se ştie, el ilustrează vechi drepturi şi realităţi istorice autentice, recunoscute ca atare de către Regatul Ungar. Acest fals nu a fost însă realizat în interesul puterii suverane ci, dimpotrivă, în interesul acelora care încercau să îşi asigure păstrarea sau redobândirea unor vechi privilegii.

În ceea ce priveşte înţelegerea de la Esculeu, relatarea Notarului Anonim prezintă aceleaşi trăsături. Nimeni nu poate afirma, fireşte, că ea ar putea avea caracterul unei descrieri exacte a unor evenimente atât de timpurii. Acest episod este, probabil, repovestit, sau poate chiar reinventat, pe baza unor informaţii şi tradiţii existente în secolul al XII-lea. Aceste tradiţii aveau însă menirea de a justifica şi explica drepturile şi libertăţile păstrate (sau, poate, doar revendicate) în această arie din nordul Transilvaniei de către urmaşii celor cuceriţi.    

Anexa 

Kapu (Porta, Poarta): 1.1. Porţ (Porcz). Derivat, eventual, de la Porta Mezesina [30] . 1.2. Vaskapu („Poarta de Fier”, azi Poarta Sălajului, SJ) [31] . Prima atestare: Waskapw, 1525 [32] . 1.3. Kopus, vale şi „munte”, în hotărnicia posesiunilor Sânmihaiu Almaşului şi Sântă Măria, SJ (1334) [33] . Ar putea fi identică cu o vale a Căpuşului, situată la V de Sutor (Zutor), SJ, către înălţimile care despart văile Almaşului şi Agrijului [34] . 1.4. Poarta de Fier, deal situat la N de Huedin [35] . 1.5. Kopus (Căpuşu Mare, CJ), poss. episcopală 1282 [36] . Pârâu care se varsă în Someş în apropiere de Gilău [37] . 1.6. Felkopusi (Căpuşu Mic, CJ), poss. episcopală 1219 [38] . 1.7. Kaputat, pădure, în apropierea pârâului Căpuş [39] . 1.8. Kopus, creastă (byrch), la hotarul nord-vestic al posesiunii Băgara (Bogarteluk), aparţinând abaţiei din Cluj-Mănăştur (1299) [40] . 1.9. Capul, deal între Hăşdate şi Săvădisla, pe cumpăna apelor dintre valea Hăjdatei şi bazinul Someşului Mic [41] . 1.10. Kerthvelykapus (1307), pe hotarul dintre Giula şi Ciumăfaia [42] . 1.11. Kapus, toponim în hotarul fostei localităţi Someşeni [43] . 1.12. Kepus, posesiune (aşezare dispărută) la SSE de Orman (CJ), pe actualul deal Dumbrava, între văile Ormanului şi Ghiroltului (1338) [44] . Aparţinea comitatului Solnocul Interior. Menţionat pentru prima oară în 1312, sub forma Kepesteluk, între Ghirolt şi Orman [45] . În 1620 apare (Kapus) în hotărnicia satului Ghirolt (CJ) [46] . 1.13. Kapusvölgy, menţionat în 1576 în hotărnicia satului Bonţ (CJ) [47] . Reapare, ulterior, în hotărniciile satului învecinat Hăşdate: 1715 – Kapus csereje; 1754 – Kapustorok; 1898 – Kapus [48] . 1.14. Kapustetö, menţionat în 1754, într-o hotărnicie a localităţii Sic (CJ) [49] . 1.15. locum Kapuus nominatum, menţionat în 1350, între Suatu (CJ) şi Ţicud (Valea Largă, MS); este străbătut de drumul dintre aceste două localităţi, „lângă pădurea ce ţine de Arankuth” [50] . 1.16. Kapusd, via, între Unguraş (Balwanus), (CJ), şi Malin (Malun), (BN) (1334) [51] . Un deal Kapus este menţionat în 1353 [52] . Ar putea fi identic cu un deal Kapus, semnalat de K. Horedt „lângă pârăul Becleanului” [53] . 1.17. Kapus, menţionat în 1696 în hotarul localităţii Sânmărtin (CJ) [54] . 1.18. magnus Kapus (1329), între Buza (CJ) şi Jimbor (BN) [55] . 1.19. Geuchkapusa, vale, menţionată în 1326, în hotărnicia posesiunii Ghiolţ (Geuch) [56] . 1.20. Kopur (Copru, CJ), 1329: terra Kopur [57] . 1.21. Kapus, mons, menţionat în 1329 între Wylak (Delureni, BN), Septeer (Şopteriu, BN), Budateleke (Budeşti, BN), Khychyd (Miceştii de Câmpie, BN), Wyzuliateleke (Vişina, BN), Zentiwan (dispărut, CJ) [58] . 1.22. Căpuş, deal, între Mociu şi Zorenii de Vale (CJ) [59] .

Gyepű (gepus, indagines, Presaca): 2.1. Presaca, SJ, deal între vechile comitate Dăbâca şi Crasna [60] . 2.2. Gyepesfar (1576), Gyepüsfar (1580), menţionate în hotărnicii ale satului Bonţ (Boncznyires, CJ) [61] . 2.3. Gyepü, rét (1622), în hotarul satului Sântejude (CJ) [62] . 2.4. Gepusberche (1334), în hotarul posesiunii Ligyn (Legii, CJ). Pe Gepusberche / „Dealul Prisăcii” se află un semn de hotar capital (meta capitalis), de la care este începută trasarea hotarelor [63] . 2.5. Gyapul, terra (1334), aparţinând domeniului cetăţii Unguraş. Localizată în apropierea hotarului cu Apanagyfalwa (Nuşeni, BN) [64] . În 1756 este menţionat, în hotarul Unguraşului, toponimul Gyepüsajja [65] , a cărui localizare rămâne incertă. 2.6. Gyepü, toponim menţionat în 1754 în hotarul localităţii Strugureni (Veresegyháza, BN) [66] . Pare a fi localizat între văile Jimborului şi Meleşului. 2.7. Gepuserdeu (1326) [67] , silva Gepus (1336) [68] , ţinând de posesiunea Zenthguthard (Sucutard, CJ).

Recea (Reche). Azi Recea-Cristur, CJ. Până în secolul al XV-lea, Reche şi Keresztur erau două localităţi distincte, menţionate ca atare în 1320: Paul de Reche, Kereztur [69] . Cristurul (Sancta Cruce) avea în 1332 o parohie catolică şi deci, probabil, populaţie maghiară [70] . Nebeneficiind de asemenea atestări, Recea era, cu siguranţă, o localitate cu populaţie necatolică. Unificarea celor două localităţi, atestată pentru 1478 [71] , a fost probabil realizată mult mai de timpuriu. 

Ör (Eur, sl. straža, rom. straja): 3.1. Eurmezeu (Szamosőrmező, Var, SJ), localitate situată la vărsarea Almaşului în Someş. Prima atestare documentară: 1320 [72] . 3.2. Wrtelek, aşezare dispărută. Potrivit documentului din 19 aprilie 1320 era situată între Miluad (Miluani, SJ) şi Kyuseskuleu (Aşchileul Mic, CJ) [73] . În hotarul comunei Aşchileu, deasupra izvorului Borşei, către Dolu (SJ), la cumpăna apelor dintre văile Borşei şi Almaşului, există un deal cu numele Ortelec [74] . 3.3. Orneghiu (Őr-nagy, „straja mare”), deal situat în hotarul comunei Sânpaul (CJ), la vest de satul Sânpaul, între acesta şi „Dealul Cetăţii” [75] . 3.4. Alewr, Al Ewr (Urişor, CJ). 1405: villa hungaricalis Alewr; 1495: Al Ewr; 1582: Alsó-Eör [76] . 3.5. Vrlman, Vrman, Orman (Orman, CJ). 1292: Vrlman; 1312: poss. Vrman; 1333: sacerdos de Orman [77] . 3.6. Eur (Iuriu de Câmpie, CJ). 1320: villa Eur; 1392-1393: poss. Eur (filiorum Beke de Ikloud); 1448 kenezius in Ewr commorans; 1461: census quinquagesimalis de Ewr [78] . 3.7. Straja Mică, Straja Mare – dealuri; Straja – sat. 3.8. Fel Ewr, Felewr (Uriu, Uriu de Sus, CJ). 1405: villa Felewr; 1495: Fel Ewr [79] . 

K. Katona, Cătina (CJ). Prima atestare: Kathana, 1327 [80] .

Anexa / Figura 1/ Figura 2 / Abrevieri