DEPRESIUNEA SILVANIEI ÎN SECOLELE VII-XI

Dan BĂCUEŢ-CRIŞAN

THE SILVANIA DEPRESSION IN THE 7 th – 11 th CENTURIES A.D.

Abstract

Recently, the Romanian North-West side was the subject of two studies/ doctorate thesis (Stanciu 1998; Cosma 2002), which have already given a picture of the early medieval period in this region. These analyses regarding the North-West side of Romania marked out, first of all, the research stage. The studied archaeological discoveries allowed drawing some conclusions regarding the material and spiritual culture of the human communities which lived in this area. The studies on this region, determined me to turn my attention towards a smaller geographic zone, which is also part and parcel of the North-West of Romania.

Through this work I intended to show in advantage the entire archaeological vestiges known until up to now in Silvania Depression, to analyze them and as much as possible to understand them. The research of a geographic microzone can offer interesting information, helpful for the interpretation of some historic phenomena unfolded on large territories.

a. Geographical setting . The geographical area that we deal with is called Sylvania Depression or Central Depression of Sylvania. It appears in the specialised literature as Hilly Depression of Sălaj (Morariu, Sorocovschi 1972, p. 27; Mac, Idu 1992, p. 39). This is a tectonic depression. The general relief of the depression is hilly, made of hillypeaks, convergently placed through the main valleys of the region (Barcău, Crasna, Zalău). The geographical limits are traced in North-West by The Sălaj Hill, on East, by the Meseş Mountains, and in West by the Plopiş Mountains and the Sylvania’s Hills (pl. I).

b. The purpose of this study. In this way there have been registered 88 places of archaeological interest located on the territory of 38 villages (pl. II), each of them having been made specifications regarding the place (mentioning the toponym if this was known), the nature of the archaeological research (the surface, the diggings, the salving etc.), the authors of the research, their results (the description of the researched complexes, the description of all categories of discovered artifacts), elements of dating and place of stocking for the archaeological material. The great majority of the sites are being examined.

I tried to mark the characteristics the archaeological material (mainly pottery), its evolution, the appearance / disappearance of some categories and types, during this period of time. Taking these phenomena into consideration, the archaeological vestiges has been divided in two groups.

The first group contains the styles of the second half of the 7 Th century and until the first half of the 10 Th century, when we have signals of first incursions of the Hungarian tribes in Transylvania.

The second group contains the datable vestiges from the second half of the 10 Th century and from the 11 Th century, the phenomena generated by the first incursions of the Hungarians in Transylvania, followed by the conquering of this territory.

The belonging of the Silvania Depression to the North-West of Romania is not just one of geographical nature.The historical events and fenomena which took place in the North-West of Romania, between the second half of the 7 th century and the 11 th century, had an influence also over the archaeological vestiges discovered here. This approach is but a stage of these fenomena. There still remain a series of aspects which couldn’t be explained/exploited enough.

a. Introducere. Cadru geografic

Studierea unei microzone poate furniza informaţii utile în înţelegerea fenomenelor care s-au petrecut pe spaţii mai largi. Astfel, pot fi sesizate caracteristicile culturii materiale, apariţia, evoluţia şi dispariţia unor categorii de artefacte, tipologiile stabilite pentru acestea pot argumenta existenţa unor evoluţii/involuţii zonale, permiţând comparaţii cu rezultatele obţinute în alte zone geografice. În primul rând, poate fi analizată cultura materială cu toate caracteristicile sale, pe baza acestora fiind semnalate aspecte ale vieţii cotidiene. De asemenea, chiar dacă accesul nu este uşor, pot fi surprinse elemente de natură socială, economică şi într-o anumită măsură de natură spirituală.

De la început trebuie făcută precizarea că rezultatele şi concluziile din lucrarea de faţă nu constituie decât o etapă în cercetarea acestei microregiuni (Depresiunea Silvaniei). Pe baza rezultatelor obţinute, a concluziilor formulate în acest stadiu, pot fi stabilite viitoare direcţii de cercetare, care să aprofundeze anumite aspecte.

Spaţiul geografic analizat poartă denumirea de Depresiunea Silvaniei sau Depresiunea Centrală a Silvaniei (pl. I/1). Aceasta mai apare în literatura de specialitate ca Depresiunea Colinară Sălăjană (Morariu, Sorocovschi 1972, p. 27; Mac, Idu 1992, p. 39). Aceasta este o depresiune tectonică, rezultată din scufundarea cristalinului din subasmentul Platformei Sălăjene. Relieful de ansamblu al depresiunii are caracter colinar, format din culmi deluroase, dispuse convergent printre văile principale ale regiunii (Barcău, Crasna, Zalău). Limitele geografice sunt trasate în nord-vest de Culmea Sălajului, spre est de Munţii Meseşului, iar în vest de Munţii Plopişului şi Dealurile Silvaniei. La nivelul bazinelor hidrografice întâlnim bazinele de eroziune, unele lărgite şi reunite prin înşeuări şi curmături în arii mai extinse. Modelarea exercitată de apele curgătoare, favorizată de răspândirea largă a formaţiunilor friabile pliocene (argile, marne, nisipuri) au dus la individualizarea mai multor unităţi depresionare (pl. I/2): Depresiunea Şimleului, Depresiunea Zalăului şi Depresiunea Sălajului (Morariu, Sorocovschi 1972, p. 27; Mac, Idu 1992, p. 41).

Prezentul demers are la bază toate vestigiile arheologice descoperite în Depresiunea Silvaniei, vestigii databile în a doua jumătate a sec.VII - sec.XI. Astfel, au fost înregistrate 88 de puncte de interes arheologic aflate pe teritoriul a 38 de localităţi (pl. II). Stabilirea celor două limite cronologice nu a fost una întâmplătoare. În procesul de analiză a vestigiilor s-a avut în vedere migraţia a două grupuri de populaţie alogenă în spaţiul nord-vestic al României, slavii timpurii şi triburile maghiare. Limita inferioară este determinată de etapa imediat următoare pătrunderii slavilor timpurii în spaţiul nord-vestic al României, ulterior descoperirilor de tip Lazuri-Pişcolt (Stanciu 1998, p. 249). Pentru limita cronologică superioară am ales sec. XI, alegere care are la bază două motive: reprezintă o etapă ulterioară pătrunderii primelor triburi maghiare şi faptul că, în acest stadiu al cercetărilor este dificilă o departajare cronologică între vestigiile (în special ceramica) de la sfârşitul sec. X şi cele de la începutul /prima jumătate a sec. XI. Documentaţia existentă acum, nu oferă o imagine clară asupra acestui subiect, făcând astfel posibile reinterpretări de ordin cronologic sau etnic. Am încercat evidenţierea caracteristicilor materialului arheologic (în special ceramica), evoluţia acesteia, apariţia/dispariţia unor categorii şi tipuri, pe parcursul acestei perioade. Ţinând cont de aceste fenomene, vestigiile arheologice au fost împărţite în două mari grupe:

- Grupa I cuprinde siturile din a doua jumătate a sec. VII şi până în prima jumătate a sec. X, când sunt semnalate primele pătrunderi maghiare în Transilvania.

- Grupa II cuprinde vestigiile databile din a doua jumătate a sec. X şi din sec. XI, fenomenele generate de primele incursiuni ale maghiarilor în Transilvania, urmate de cucerirea acestui teritoriu.

O parte din siturile cartate au fost cercetate arheologic: sondaje, săpături de salvare, săpături sistematice. Dar, majoritatea obiectivelor arheologice au fost puse în valoare numai prin cercetări de suprafaţă, desfăşurate mai recent. Vestigiile arheologice prezentate provin din tipuri distincte de obiective: aşezări, necropole şi fortificaţii. Un aspect deosebit de important al cercetării este cel legat de etnicul vestigiilor descoperite şi analizate. Unele comunităţi umane sunt caracterizate de anumite tipuri de artefacte sau complexe arheologice, însă numai pe parcursul unor etape cronologice de scurtă durată, înainte de a intra în relaţie directă/indirectă cu alte grupuri umane, etnic diferite. Acesta rămâne încă unul dintre elementele cele mai dificil de surprins în stadiul actual al cercetărilor.

b. Consideraţii privind vestigiile arheologice

Grupa I (a doua jumătate a sec. VII-prima jumătate a sec. X)

Aşezările din această perioadă au fost întemeiate întotdeauna lângă sursele de apă, pe malul sau pe terasele mai înalte aflate în imediata apropiere a acestora. Cercetările arheologice efectuate arată prezenţa mai multor tipuri de complexe: locuinţe, construcţii anexe, gropi şi cuptoare.

Majoritatea locuinţelor sunt de tip adâncit, excepţie făcând cele de la Badon “La răstignire”, Zalău "B-dul Mihai Viteazul, nr. 104-106", Nuşfalău "Ţigoiul lui Benedek", Bobota "Pe vale" sau Zalău "Valea răchişorii/Pálvár". Locuinţele săpate în pământ, nu pot fi considerate ca fiind bordeie, deoarece se adâncesc în steril cu maxim 50-60 cm fată de nivelul contemporan. De altfel, cel mai bine reprezentat pe parcursul perioadei secolelor VIII-X, este tipul de locuintă uşor adâncită, cu înălţimea peretilor săpaţi în pământ variind între 0, 30 şi 0, 80 m (Cosma 1996, p. 264). Există totuşi o excepţie, locuinţa L3/2003 de la Bobota "Pe vale" (Băcueţ-Crişan, Sana 2004) care are podeaua săpată mai adânc. Planimetria locuinţelor cercetate, sugerează prezenţa mai multor tipuri: oval-alungit, patrulater, dreptunghiular şi neregulat. Aceste tipuri de locuinţe sunt prezente pe tot teritoriul transilvănean în secolele VIII-X (Cosma 1996, p. 264).

Săpăturile arheologice au furnizat şi o serie de informaţii legate de modul de construcţie a locuinţelor. În multe cazuri au fost surprinse urmele unor stâlpi sau pari mai groşi, cum este cazul complexelor de la Panic “La Blocuri” - L1/1998, Badon “La răstignire” – L1/1999, Pericei “Keller Tag” - L4/1999, Cuceu “Valea Bochii” - L1/1999, L4/1999, Bobota "Pe vale" - L2/2003, Zalău "Valea răchişorii/Pálvár" - L1/2001 şi L2/2001 ş.a. Stâlpii sunt plasaţi în colţurile locuinţelor, pe laturi sau în interiorul acestora, spre centru.

Locuinţa nu este singurul tip de construcţie prezent în aşezările cercetate, în câteva cazuri fiind evidenţiată şi existenţa unor anexe gospodăreşti. În aşezarea de la Panic “La Blocuri” a fost dezvelit un şopron ce adăpostea un cuptor pentru copt săpat în pănânt, iar la Popeni “Pe pogor” au fost depistate mai multe complexe (A/1999, L6/1999, L7/1999), reduse ca suprafaţă şi lipsite de instalaţii pentru foc.

Un complex asemănător celor descoperite la Popeni “Pe pogor” în 1999 (L6 şi L7) a mai fost cercetat în aceeaşi aşezare (Stanciu, Matei 1994, pl. I) în campania din 1978 (Gr. 1), considerat ca fiind o construcţie cu alt rol decât cel de locuinţă (Stanciu, Matei 1994, p. 137). Deşi în momentul executării săpăturilor (1999), L6/1999 şi L7/1999 au fost interpretate ca locuinţe, caracteristicile şi inventarul arheologic pledează mai degrabă în favoarea unor construcţii cu rol economic.

Astfel de complexe arheologice, cu destinaţie incertă, au fost evidenţiate şi în alte spaţii geografice. În Banat, în aşezarea datată în secolul VIII de la Gornea “Căunita de Sus”, L2, L7 şi L8 interpretate ca locuinţe, lipsite de instalaţii de foc (Ţeicu, Lazarovici 1996, p. 29) şi având dimensiuni reduse, se apropie caracteristic de cele de la Popeni, fiind şi acestea mai degrabă construcţii cu alt rol decât cel de locuinţă. Acestea îşi găsesc analogii în mediul slavilor vestici, cum sunt descoperirile din Slovacia de la Laksárska Nová Ves (Tomciková 1991, p. 71-73) sau de la Nitra-Mikov dvor (Fusek 1991, Pl. V/1, Pl. VII/1) unde au fost cercetate complexe cu dimensiuni reduse, cu sau fără instalaţii pentru foc.

Dacă pentru complexul A/1999 cercetat la Popeni “Pe pogor” , constatăm asemănări (în ceea ce priveşte forma şi probabil şi destinaţia) cu L6, L7 şi cu Gr. 1 cercetată în 1978 (Stanciu, Matei 1994, Pl. I), pentru complexul B, cercetat în aceeaşi aşezare şi considerat ca fiind o construcţie anexă (hambar, şopron), constatăm lipsa unor analogii pe teritoriul Transilvaniei şi chiar pe cel al României ! Deocamdată, rămâne încă deschisă discuţia privind destinaţia acestuia, fiind necesară sesizarea altor analogii.

Referitor la instalaţiile pentru foc datate în secolele VIII-X, cercetările desfăşurate în Transilvania atestă prezenţa mai multor tipuri (Cosma 1996, p. 273). Pentru perioada cuprinsă între a doua jumătate a sec. VII şi prima jumătate a sec. X, în arealul geografic de care ne ocupăm, în cadrul aşezărilor cercetate au fost identificate patru tipuri de cuptoare. Cel mai des întâlnit este cuptorul cu pereţii construiţi din pietre de râu şi blocuri de micaşist -”pietrar”. De altfel, această instalaţie de foc este caracteristică aşezărilor transilvănene datate în perioada sec. VII-VIII, găsindu-şi bune analogii în spaţiul estic şi sudic al României (Teodor 1978, p. 74-75; Mitrea 1980, p. 69-70; Spinei 1985, p. 104).

În ceea ce priveşte cuptorul săpat în bloc de lut cruţat, prezent în aşezările de la Cuceu “Valea Bochii” (locuinţa L1/1999) şi Nuşfalău “Ţigoiul lui Benedek” (locuinţa L1/2001), încadrabil în tipul IV după tipologia întocmită de C. Cosma, constatăm raritatea lui în spaţiul nord-vestic dar şi în Transilvania (Rusu 1971, p. 721). În spaţiul slav estic această instalaţie de foc este prezentă într-o proporţie mai ridicată, fiind utilizată o lungă perioadă de timp (Donat 1970, pl. 2; Văzarova 1965).

După cum s-a precizat deja, în unele aşezări au fost identificate şi instalaţii de foc amenajate în exteriorul construcţiilor, în aer liber. Acestea se alătură celorlalte tipuri de complexe prezente în aşezările medievale timpurii, fiind dispuse între locuinţe sau uneori în afara zonei ocupate de construcţii. La Dridu, cuptoare pentru copt - de tipul celor de la Panic sau Biharea - amenajate în afara locuinţelor, au fost descoperite în număr de 11, dintre care cele mai multe sunt dispuse în afara zonei ocupate de locuinţe: cinci în marginea aşezării, două în spatele locuinţelor şi patru în rând cu bordeiele (Zaharia 1967, p. 74) dar nici unul nu a fost plasat sub o construcţie protectoare cum este cel de la Panic. Şi la Bucov, cuptoarele pentru copt sunt plasate la periferia aşezării: la Bucov “Rotari” a fost săpat un cuptor, iar la Bucov “Tioca” au fost săpate patru cuptoare (Comşa 1978, p. 37-39). De asemenea, ele sunt prezente în Moldova, cercetările de la Dodeşti-Vaslui au pus în evidentă existenţa mai multor cuptoare pentru copt, corespunzând cronologic aşezărilor din secolele VIII-IX (Teodor 1984, p. 73-75) şi din secolele X-XI (Teodor 1984, p. 113-114), astfel de cuptoare fiind utilizate în Moldova pe tot parcursul celei de a doua jumătăţi a mileniului I d.Ch. (Teodor 1984, p. 75).

Cercetările arheologice efectuate în Depresiunea Silvaniei au relevat complexitatea unei aşezări din această perioadă. Aceasta nu este o particularitate a zonei aflate în discuţie. Şi pentru alte zone ale Transilvaniei, s-a constatat prezenţa în aşezările contemporane cu cele cercetate în spaţiul nord-vestic al României, a mai multor tipuri de complexe arheologice. La Comana de Jos au fost cercetate locuinţe săpate în sol la diferite adâncimi, fiind dezvelite 14 bordeie şi 18 semibordeie (Glodariu, Costea, Ciupea 1980, p. 70), cu planimetrie diversă, cu instalaţii de foc constând în cuptoare de piatră şi de lut (Glodariu, Costea, Ciupea 1980, p. 83-85). De asemenea, constatăm existenta instalaţiilor de foc amenajate în aer liber (vetre de foc) (Glodariu, Costea, Ciupea 1980, p. 85-86). Aceeaşi situaţie este valabilă pentru celelalte regiuni ale României, având aici în vedere aşezările de la Bucov şi Dridu, cercetate sistematic, unde sunt atestate aceleaşi tipuri de locuinţe, construcţii anexe, instalaţii de foc. Afirmaţia este valabilă pentru întreg spaţiul slav (Milosevic 1991, p. 188-191; Poulik şi colab. 1985, p. 167).

Cercetările arheologice efectuate în diferite aşezări din Depresiunea Silvaniei s-au soldat cu identificarea mai multor tipuri de locuinţe, construcţii anexe, gropi, instalaţii de foc, din care au fost recoltate diverse artefacte. Majoritatea materialului arheologic este compus din ceramică, fiind de altfel principalul element cu care se poate opera în stabilirea cronologiei obiectivelor.

Pentru perioada cuprinsă între a doua jumătate a sec. VII şi prima jumătate a sec. X, au fost identificate şase forme ceramice: oala fără toarte, tăviţa, ţestul, strachina, castronul, urciorul/vasul amforoidal. Oala fără toarte este prezentă pe tot parcursul acestei etape cronologice, fiind de altfel forma ceramică cel mai des utilizată. Vasele prezintă diverse nuanţe, datorită intensitatăţii/temperaturii şi duratei arderii lor în cuptoare. Tehnica diversă de realizare/modelare a acestora, a determinat existenţa a trei categorii de oale fără toarte: lucrate cu mâna, la roata înceată sau la roata rapidă. De asemenea, forma gurii, a buzei, gâtului sau a umărului a permis evidenţierea mai multor tipuri. Au fost identificate nouă tipuri de oale lucrate cu mâna, zece tipuri de oale lucrate la roata înceată şi opt tipuri de oale lucrate la roata rapidă.

Majoritatea oalelor modelate cu mâna sunt neornamentate. Există şi câteva exemplare decorate: alveole practicate cu degetul pe unele vase de la Popeni “Pe pogor”şi inciziile trasate pe buza unor vase descoperite la Zalău "B-dul Mihai Viteazul, nr. 104-106". Foarte interesante sunt fragmentele ceramice descoperite în aşezarea de la Nuşfalău "Ţigoiul lui Benedek" ornamentate prin ştampilare (Băcueţ-Crişan 2002, p. 218-219).

Oalele lucrate la roata înceată sunt ornamentate prin incizare în pasta moale, elementele decorative cel mai des întâlnite fiind banda de linii drepte sau banda de linii în val, utilizate în diverse combinaţii. Un ornament mai deosebit este prezent pe un fragment ceramic descoperit la Popeni “Pe pogor”, constând în linii simple în val ce încadrează un şir de cerculeţe imprimate în pasta crudă (Stanciu, Matei 1994, pl. II/2). Alte ornamente, mai rar utilizate, constau în şiruri oblice/verticale realizate cu piaptănul sau şiruri de impresiuni ce formează motivul “spicului de grâu”, de asemenea realizate cu piaptănul. Un alt ornament, identificat pe un fragment ceramic descoperit în locuinţa L2/2001 de la Zalău “Valea răchişorii/Pálvár”, constă în linii oblice trasate unele peste altele formând o reţea, decor realizat prin lustruire. Pentru oalele fără toarte lucrate la roata înceată mai poate fi remarcat un aspect. Pe fundul unor astfel de vase sunt prezente mărcile/semnele de olar. În arealul aflat în discuţie, până în prezent se cunosc puţine vase cu astfel de semne.

Mărcile de olar sunt caracteristice vaselor de uz comun aparţinând secolelor VIII-XII, din zonele populate de slavi (Diaconu 1992, p. 355), dar sunt prezente şi în zone locuite de alte popoare. Descoperirile arheologice de pe teritoriul României atestă faptul că mărcile de olar sunt utilizate în perioada cuprinsă între secolul VIII - avem în vedere aici vasul cu marcă descoperit în necropola nr. 2 de la Bratei (Zaharia 1977, Fig. 14/2a) - şi secolul XIV. Limita cronologică superioară este determinată de descoperirea la Dărmăneşti jud. Neamţ, a unui vas cu marcă de olar, datat în această perioadă (Mătase, Zamoşteanu, Zamoşteanu1960, p. 348, fig. 8/2). Deşi aceste mărci de olar sunt prezente în general, numai pe fundul oalelor fără toarte, sunt şi cazuri în care acestea au fost utilizate şi pe alte forme ceramice. La Castelu, în necropola de incineraţie, a fost descoperită o căldare de lut de formă globulară, prevăzută pe fund cu o marcă de olar în formă de cruce (Comşa, Rădulescu, Harţuchi 1962, p. 655, fig. 5). În Dobrogea, la Istria (Fiedler 1992, pl. 18/7) şi Sultana (Fiedler 1992, pl. 39/12, pl. 40/2, pl. 41/3) şi în Muntenia la Şaringa (Fiedler 1992, pl. 41/5), Craiova (Comşa 1960, fig. 1/3) şi Bucov (Comşa 1978, fig. 82/3), mărcile de olar sunt prezente şi pe fundul ulcioarelor din pastă fină, prevăzute cu o toartă sau două. La Capidava, formele ceramice ştampilate sunt: vasele borcan, străchinile şi opaiţele (Florescu, Florescu, Diaconu1958, p. 215). De la Blandiana, K. Horedt publică un ulcior amforoidal cu marcă de olar pe fund (Horedt 1966, pl. 6/4) iar de la Alba Iulia, I.Berciu publică o ploscă cu marcă de olar constând într-o zvastică înscrisă într-un cerc (Berciu 1957, pl. I/1). Din incinta fortificată de la Cluj-Mănăştur, cunoaştem un castron cu marcă de olar pe fund, vas datat în sec. IX-X (Iambor, Matei 1979, pl. III/18). În Ungaria, în necropola maghiară timpurie de la Szöb-Kiserdö, în mormântul nr. 41, a fost descoperit un castron pe fundul căruia se afla o marcă de olar (Bakay 1978, p. 28, p. XIV), iar la Esztergom-Szentkirály, o marcă de olar apare pe fundul unei căldări de lut (Takács 1986, pl. 5/1). În necropola de la Halimba, mărcile de olar sunt prezente şi pe fundul unor străchini (Török 1962, pl. LXVIII/345, 577) sau vase cu gât canelat (Török 1962, pl. LXIX/149). Constatăm aceeaşi situaţie şi în spatiul slavilor vestici, mărcile de olar apar în principal pe oalele fără toarte, dar şi pe alte forme ceramice: ulciorul (Bubenik, Meduna 1994, fig. 2/A) şi castronul (Kouril 1994, pl. 18/5). Din sudul Dunării, remarcăm descoperirile de la Macvanska Mitrovica, unde mărcile de olar sunt aplicate şi pe străchini (Minić 1980, pl. IX/7), iar la Branicevo, pe castroane (Popović, Ivanisević 1988, pl. 3/11).

O categorie aparte o constituie oalele lucrate la roata rapidă. Vasele prezintă nuanţe ce variază de la brun-cărămiziu cu pete negricioase, la gălbui-cărămiziu cu pete cenuşii. Ca degresant s-a utilizat nisipul amestecat cu pietricele şi paiete de mică. În multe cazuri însă constatăm utilizarea nisipului fin. Decorul este realizat tot prin incizare în pasta moale a vaselor, elementele decorative fiind liniile drepte sau în val utilizate în diverse combinaţii. Foarte interesante sunt fragmentele ceramice ce provin de la vase decorate cu caneluri/inele, motive ornamentale prezente pe umărul vaselor (sub forma unor benzi) sau pe toată suprafaţa acestora. În unele cazuri peste aceste caneluri au fost trasate foarte fin, linii drepte paralele, incizate.

Tăviţele sunt forme ceramice lucrate întotdeauna cu mâna. Pe baza formei buzei şi a pereţilor au fost identificate şapte tipuri. În general, aceste vase sunt lipsite de ornament, câteva excepţii am constatat în aşezările de la Zalău "B-dul Mihai Viteazul, nr. 104-106" şi Cuceu "Valea Bochii". Din prima aşezare provin câteva exemplare decorate cu incizii practicate pe buză sau şiruri de alveole plasate pe suprafaţa exterioară. Din a doua aşezare, câteva tăviţe sunt ornamentate cu alveole practicate cu degetul, plasate în partea inferioară a pereţilor. Astfel de exemplare nu reprezintă o apariţie izolată, în spaţiul nord-vestic al României mai sunt cunoscute şi alte descoperiri, cum sunt cele de la Lăpuşel (Stanciu 1994, pl. III/9, pl. VII/1-2).

Ţesturile sunt - de asemenea - lucrate numai cu mâna, dint-o pastă degresată cu nisip şi pietricele mari, uneori în pastă fiind prezentă şi pleava. Toate ţesturile sunt neornamentate, deocamdată nefiind descoperite exemplare decorate. Forma diversă a buzei şi a pereţilor a permis identificarea a trei tipuri.

Strachina este prezentă la Nuşfalău "Ţigoiul lui Benedek", Bobota "Pe vale" şi Zalău "Valea răchişorii/Pálvár", câte un exemplar în fiecare din cele trei aşezări. Sunt lucrate la roata înceată, caracteristicile acestora permiţând identificarea a trei tipuri.

Castronul a fost descoperit numai într-o singură aşezare, la Cuceu "Valea Bochii". Exemplarul este lucrat la roata înceată şi este nedecorat.

Urcioarele sunt lucrate la roata rapidă. Astfel de vase au fost descoperite într-o singură aşezare, la Nuşfalău "Ţigoiul lui Benedek", aici fiind identificate două tipuri.

Prezenţa în Depresiunea Silvaniei, a ceramicii lucrate la roata rapidă, între a doua jumătate a sec. VII şi prima jumătate a sec. X, impune tratarea acesteia cu atenţie sporită. Cu siguranţă, descoperirile de această factură sunt mai numeroase. După cum s-a constatat arheologic, această categorie ceramică este prezentă în spaţiul nord-vestic al României, în cantităţi mai mici sau mai mari. Din păcate, în multe cazuri, descrierea ceramicii s-a limitat doar la a face distincţia între ceramica modelată la roată şi cea lucrată cu mâna.

Studii recente au tratat problema ceramicii modelate la roata rapidă (sec. VIII-X), semnalând existenţa unor aşezări în nord-vestul României (Lazuri, Nuşfalău, Popeni-Cuceu şi Culciu Mare), caracterizate printr-un astfel de material ceramic (Stanciu 1998, p. 335-359; Stanciu 2000, p. 150; Stanciu 2003, p. 262-266). Realităţile arheologice din Transilvania, indică faptul că, perioada cuprinsă între a doua jumătate a sec. VI şi ultimul sfert al sec. VII, se caracterizează prin prezenţa ceramicii lucrate la roata rapidă, chiar dacă în cantităţi relativ reduse, comparativ cu cea lucrată cu mâna sau la roata înceată. În acest context, foarte importante şi interesante sunt descoperirile din aşezările de la Nuşfalău “Ţigoiul lui Benedek” şi Bobota "Pe vale", unde ceramica lucrată la roata rapidă este prezentă într-o proporţie destul de mare. Caracteristicile tehnice ale ceramicii lucrate la roata rapidă din Depresiunea Silvaniei, argumentează existenţa a două categorii distincte. Acestea se diferenţiază prin modul de execuţie a suprafeţelor vaselor şi prin pastă:

a. Categoria I. Ceramică modelată la roata rapidă, dintr-o pastă degresată cu nisip cu pietricele, zgrunţuroasă la pipăit. Pe suprafaţa interioară a vaselor sunt prezente inelele/canelurile rezultate în urma procesului de modelare a vaselor. Vasele sunt ornamentate prin incizare în pasta moale, elementele decorative constând în benzi de linii drepte sau de linii în val.

b. Categoria II. Ceramică modelată la roata rapidă, dintr-o pastă degresată cu nisip fin, rareori amestecat şi cu puţine pietricele. Suprafeţele vaselor sunt mai fine. Vasele din această categorie, se caracterizează prin faptul că, atât pe suprafaţa lor interioară cât şi pe cea exterioară, sunt prezente inelele/canelurile. Inelele din interior sunt rezultatul modelării vaselor la roată. Cele din exterior au fost, de asemenea, generate de modelarea la roată. Unele caneluri sunt mai pronunţate şi au rol decorativ. Câteva vase din această categorie sunt decorate şi cu incizii, trasate foarte fin.

Rezultatele cercetărilor din Depresiunea Silvaniei indică un grup de aşezări în care cele două categorii apar împreună: Nuşfalău Ţigoiul lui Benedek”, Bobota “Pe vale”, Cuceu “Valea Bochii” sau Popeni “Pe pogor”, aşezări plasate pe cursul râurilor Barcău şi Crasna, unele plasate aproape de graniţa fostei provincii Dacia (Porolissensis). Aceste situri se datează între a doua jumătate a sec. VII şi a doua jumătate a sec. VIII / începutul sec. IX.

Astfel de categorii ceramice nu constituie apariţii singulare, în spaţiul nord-vestic al României este cunoscut un caz identic, mă refer aici la aşezarea de la Lazuri “Lubi Tag”, unde acestea sunt prezente într-o cantitate mare (Stanciu 2003, p. 263-264, fig.1). Pentru Depresiunea Silvaniei, analizând toate formele ceramice provenite din siturile sondate arheologic, am constatat următoarele proporţii:

Ceramică lucrată cu mâna – între 14% şi 95%

Ceramică lucrată la roata înceată – între 45% şi 73%

Ceramică lucrată la roata rapidă – între 6% şi 41%

Ceramică lucrată cu mâna – între 19% şi 32%

Ceramică lucrată la roata înceată – între 51% şi 79%

Ceramică lucrată la roata rapidă – între 5% şi 25%

Ceramică lucrată cu mâna – între 0% şi 1%

Ceramică lucrată la roata înceată – între 72% şi 92%

Ceramică lucrată la roata rapidă – între 8% şi 27%

Totalizând informaţiile furnizate de sondajele arheologice, pentru Depresiunea Silvaniei a fost sesizată următoarea evoluţie a ceramicii:

Descoperirile arheologice din nord-vestul României databile în sec. VII-XI indică un spaţiu locuit de diferite grupuri etnice. Prezenţa slavilor timpurii în spaţiul nord-vestic al României este atestată prin descoperirile aparţinând orizontului "Lazuri-Pişcolt", descoperiri datate în a doua jumătate a sec. VI - prima jumătate a sec. VII şi caracterizate prin aşezări plasate în zonele joase, pe văile râurilor ce constituiau principalele căi acces în zonă (Stanciu 1998, p. 242-243). Infiltrări mai târzii ale unor grupuri slave sunt indicate de necropolele tumulare de la Nuşfalău şi Someşeni-Cluj.

Perioada cuprinsă între a doua jumătate a sec. VII şi finalul sec. VIII / începutul sec. IX corespunde cronologic orizontuluimijlociu (670-710/720) şi târziu al epocii avare (710/7200-810/830). În zona nord-vestică a României, există descoperiri funerare atribuite avarilor, deocamdată însă nu cunoaştem aşezările acestora. Caracterul etnic al descoperirilor, este unul din aspectele cele mai importante ale perioadei medievale timpurii, aspect încă dificil de surprins. Cercetătorii români care au semnalat existenţa în Transilvania (sau în zona de vest-nord-vest) a ceramicii modelată la roată, au considerat că aceasta este un indicator al prezenţei comunităţilor vechi româneşti (Rusu 1971, p. 721; Dumitraşcu 1978, p. 59-72, 83-85; Baltag 1994, p. 77). Numai că, referirile s-au făcut la ceramica lucrată cu roata în general, fără diferenţieri între cea la roata înceată şi cea la roata rapidă.

Materialul arheologic descoperit în Depresiunea Silvaniei la Nuşfalău “Ţigoiul lui Benedek”, Cuceu “Valea Bochii” , Popeni "Pe pogor", Bobota “Pe vale”, sau cel din aşezarea de la Lazuri “Lubi Tag” din judeţul Satu Mare, indică existenţa în spaţiul nord-vestic al României, a unui grup de aşezări caracterizate pe de o parte de prezenţa (în raport cu celelalte categorii ceramice lucrate la roata înceată sau cu mâna) în cantitate mare a ceramicii lucrată la roata rapidă, iar pe de altă parte de asocierea celor două categorii ceramice modelate la roata rapidă. Datorită caracteristicilor sale, prin care se evidenţiază de ceramica din nord-vestul României, şi pentru a evidenţia acest grup de aşezări, am optat pentru denumirea de ceramică de tip Lazuri-Nuşfalău (pl. IV). Cert este faptul că, această ceramică, databilă pe parcursul sec. VIII şi începutul sec. IX, este lucrată dintr-o pastă de bună calitate, mare parte din vase prezentând similitudini cu ceramica romană provincială. Prezenţa acesteia în nord-vestul României, se datorează fie unor influenţe/relaţii comerciale, fie este rezultatul activităţii unor ateliere locale. Însă, producerea ceramicii în ateliere locale, implică următoarele aspecte:

Ceramica medievală timpurie lucrată la roată (înceată şi probabil şi cea la roata rapidă) din nord-vestul României a fost catalogată ca "ceramică românească" şi înţeleasă ca indicator al continuităţii unor centre locale de producţie din epoca romană şi a migraţiilor (Dumitraşcu 1978, p. 59-72, 83-85). Ceramica modelată la roata înceată este prezentă pretutindeni în bazinul carpatic, astfel că ea nu poate fi legată numai de un anumit etnic.

În mediul slavilor vestici, ceramica lucrată la roata înceată este utilizată pe tot parcursul acestei perioade, cea la roata rapidă fiind atestată mult mai târziu. Slavii sudici (slavo-bulgarii) folosesc de asemenea ceramica la roata înceată, cea la roata rapidă fiind -după cum se cunoaşte-produsul atelierelor bizantine. Deocamdată, în nord-vestul României lipsesc ceramica (în primul rând ceramica cenuşie fină, decorată cu motive lustruite) sau alte categorii de materiale arheologice care ar putea fi legate sigur de o prezenţă bulgară. Necropolelor tumulare de la Nuşfalău şi Someşeni sunt caracterizate prin prezenţa ceramicii lucrate la roata înceată. De asemenea, ceramica lucrată la roata rapidă nu este caracteristică descoperirilor avare de tip Gâmbaş şi nici grupurilor de populaţie maghiară timpurie din sec. X, semnalate în Transilvania.

Ceramica modelată la roata rapidă este atestată în cimitirele de tip Band-Noşlac, aceste cimitire fiind atribuite populaţiei romanice, gepizilor, fără să se excludă o mixtură etnică (Stanciu 1998, p. 380). În unele aşezări din Transilvania intracarpatică, datate pe parcursul sec. VIII-IX, alături de ceramica modelată la roata înceată se asociază cu cea la roata rapidă

Situaţia constatată permite presupunerea că, acest tip de ceramică este creaţia grupurilor de populaţie românească/veche românească. În aceste condiţii, pentru spaţiul nord-vestic al României, rămâne de clarificat un aspect important şi anume, originea acestor comunităţi. Astfel, pot fi luate în consideraţie două ipoteze: a. evoluţie locală; b. deplasarea unor grupuri de populaţie.

Prima ipoteză se referă la posibilitatea originii locale a grupurilor de populaţie românească/veche românească, creatoarea ceramicii lucrate la roata rapidă, comparabilă cu cea uzuală de factură provincial-romană. Realizarea ceramicii la roată rapidă, denotă utilizarea unor procedee şi cunoştinţe tehnologice superioare, transmise din antichitatea târzie. Deocamdată însă, cercetările efectuate până în prezent în nord-vestul României nu au surprins mecanismele prin care, acest bagaj de cunoştinţe s-a perpetuat pe percursul unei perioade istorice destul de lungi (Stanciu 2003, p. 265).

În cazul celei de a doua ipoteze, poate fi acceptată ideea deplasării unor grupuri de populaţie românească/veche românească din interiorul Transilvaniei (teritoriul fostei provincii Dacia Romană) spre spaţiul nord-vestic al României. Este de presupus o deplasare dinspre est spre vest, în condiţiile în care situl de la Nuşfalău “Ţigoiul lui Benedek”, se datează mai devreme decât cel de la Lazuri “Lubi Tag”, care, în acest stadiu al cercetărilor, reprezintă cea mai vestică descoperire de acest tip. Ipoteza respectivă a mai fost formulată de către I. Stanciu, care, referindu-se la prezenţa ceramicii lucrată la roata rapidă, susţinea posibilitatea intervenţiei unui nou grup etnic (Stanciu 2003, p. 265).

Pornind de la existenţa unui orizont al aşezărilor cu ceramică lucrată la roata rapidă, caracteristic zonelor înalte din Transilvania, sugerată de Gh. Baltag (Baltag 1994, p. 74-78; Baltag 1996, p. 112), putem presupune şi pentru aceast spaţiu o deplasare a populaţiei autohtone spre zonele mai înalte, urmată de o revenire în zonele mai joase. Această situaţie a fost sesizată şi în Muntenia, unde în sec. VIII are loc o repopulare a câmpiilor (Madgearu 1997, p. 194). Pe baza vestigiilor înregistrate până acum, în spaţiul nord-vestic al României acestă revenire se putea produce pe parcursul sec. VIII. Posibil ca această mişcare să fi fost dirijată de către avari, motivaţia unei astfel de deplasări/implantări de populaţie putând fi de natură economică (exploatarea cunoştinţelor tehnice?). Urmărind cronologia descoperirilor de tip Lazuri-Nuşfalău, deplasarea grupurilor de populaţie dinspre Transilvania intracarpatică spre zona de nord-vest a României se putea produce în timpul perioadei avare târzii (710/720-810/830).

Situl de la Nuşfalău Ţigoiul lui Benedek” se află în imediata apropiere a necropolei tumulare de la Nuşfalău “Vulpişte/Halmak Pataka”. Cronologic, pentru necropolă limita inferioară a fost acceptată ca fiind sfârşitul sec. VII / începutul sec. VIII, iar limita superioară anul 800/începutul sec. IX. Descoperirile de la Nuşfalău “Ţigoiul lui Benedek” sunt parţial contemporane cu necropola tumulară. Ceramica din aşezare se diferenţiază categoric de cea din necropolă. Prezenţa în aşezare a fragmentelor de vase lucrate cu mâna şi decorate prin ştampilare, cu analogii în aşezările de epocă avară din Ungaria, se datorează schimburilor comerciale. Cu siguran ţă, această zonă se afla sub controlul C haganatului avar, mai ales că, în apropiere există necropola (tumulară) a unui grup de slavi, instalaţi aici de către avari în vederea controlării accesului spre interiorul Transilvaniei (Stanciu 1998, p. 306; Stanciu 2001, p. 488).

Pentru a doua jumătate a sec. VII - prima jumătate a sec. X, stadiul cercetărilor arheologice din Depresiunea Silvaniei relevă faptul că deţinem puţine descoperiri cu caracter funerar, comparativ cu numărul aşezărilor din această perioadă. Situaţie determinată de dificultatea sesizării în teren a acestor obiective arheologice, dar şi de lipsa cercetărilor sistematice, în punctele depistate deja. Caracteristică valabilă de altfel, pentru întreg spaţiul nord-vestic al României. Până în prezent în Depresiunea Silvaniei există numai două descoperiri funerare certe. În necropola de la Nuşfalău "Vulpişte/Halmak pataka", ritul funerar practicat este incineraţia, iar în cea de la Zalău "Valea răchişorii/Pálvár", inhumaţia. Analogii pentru cele două necropole au fost sesizate la Someşeni-Cluj (Macrea 1959, p. 515-522), în cazul primei şi la Sălacea, în cazul celei de a doua (Chidioşan 1969, p. 611-615). Chiar dacă până în prezent, nu au fost cercetate necropole birituale, existenţa lor nu este exclusă, biritualismul caracterizând înmormântările din perioada sec. VIII-IX din Transilvania (Horedt 1965, p. 13; Horedt 1979, p.385).

A mnarul din fier şi oasele (umane ?) descoperite la Cuceu “Valea Bochii”, pe o terasă mai înaltă, la baza căreia se află aşezarea medievală timpurie, ar putea argumenta existenţa unei necropole în acest punct. Piesa are capetele arcuite, forma acesteia găsindu-şi analogii în descoperirile din sec. VII-X, cum sunt cele de la Bratei (Zaharia 1977, fig. 31/2-3) sau Bucov (Comşa 1978, fig.29/24). Dacă cercetările viitoare, vor confirma prezenţa unei necropole la Cuceu "Valea Bochii", necropolă ce ar corespunde aşezării sondate arheologic în 1978 şi 1999, vor putea fi studiate în paralel cele două tipuri de monumente arheologice.

Necropola de la Zalău, nu poate fi încadrată în categoria descoperirilor aparţinând maghiarilor timpurii. De asemenea, necropolele de la Sălacea şi Zalău conţin în cadrul inventarului funerar piese de tip Köttlach, dar acest fapt nu constituie un argument al existenţei unui nou grup slav vestic. Prezenţa acestor piese a fost determinată de schimburile comerciale şi culturale care s-au desfăşurat în ambele sensuri, de la est la vest şi invers. Descoperirile de la Sălacea şi Zalău sunt caracterizate prin orientarea creştină a mormintelor, cele două obiective funerare formează un grup aparte, ce se deosebeşte de necropolele de tip Bijelo-Brdo. Deocamdată, în Depresiunea Silvaniei nu se cunosc descoperiri cu caracter funerar aparţinând orizontului vechi maghiar. După anul 1000, datorită transformărilor religioase şi a infuenţelor venite dinspre spaţiul vestic, inventarul mormintelor se schimbă (chiar dacă se mai păstrează unele piese specifice artei stepelor), nu se mai depun arme, ritualul de înmormântare suferind de asemenea modificări.

Dacă pentru secolul al X-lea, pot fi făcute unele diferenţieri (numai pe baza descoperirilor funerare) între autohtonii româno-slavi şi alogeni (maghiari), din secolul al XI-lea, datorită unor fenomene de transformări religioase care duc la o uniformizare a descoperirilor cu caracter funerar, nu se mai pot face precizări de natură etnică, foarte riguroase.

Fortificaţiile medievale timpurii din Depresiunea Silvaniei, nu pot fi datate mai devreme de a doua jumătate a sec. X, excepţie făcând cea de la Şimleu Silvaniei "Observator". Caracteristicile materialului arheologic şi a elementelor defensive, pledează pentru datarea acesteia într-o etapă anterioară mijlocului sec. X.

În desfăşurarea evenimentelor din sec X descrise de Anonymus, sunt pomenite mai multe fortificaţii. S-a încercat identificarea concretă pe teren a acestor situri, deocamdată fără argumente de ordin arheologic: castrum Byhar=fortificaţia de pământ de la Biharea, castrum Zotmar=Satu Mare, Ursoua=Orşova. Pornind de la precizările lui Anonymus poate fi identificat un posibil traseu pentru primele incursiuni maghiare în spaţiul nord-vestic românesc (actual). Conform cronicii, o ceată de maghiari condusă de Zobolsu şi Thosu ajung până la Zotmar, urmând ca de aici să meargă până la Poarta Mese şană . O altă ceată, condusă de Tuhutum şi fiul său Horca merg spre pădurile Nirului, coboară spre râul Er şi de acolo ajung la Zyloc, de unde se îndreaptă spre Poarta Meseşană unde se întâlnesc cu Zobolsu şi Thosu (Pop 1996, p. 99-100). Traseul lui Tuhutum şi Horca de la râul Er până la Zyloc şi Poarta Meseşană, nu putea evita Depresiunea Şimleului, zonă facilă de trecere spre Valea Zalăului. Probabil că fortificaţia de la Şimleu Silvaniei “Observator” a fost incendiată în timpul acestor evenimente.

Dacă faptele relatate de Anonymus sunt reale, iar primele incursiuni ale maghiarilor în spaţiul nord-vestic al României, să fi urmat traseul precizat în Gesta Hungarorum, adică un grup de războinici conduşi de Tuhutum şi fiul său Horca au ajuns până la Meseş, nu este exclusă posibilitatea ca aşezarea identificată la Zalău “Valea răchişorii/Pálvár” şi datată la sfârşitul sec.IX - începutul sec.X, să fie acel Zyloc (amintit în Anonymus, cap. XXII), iar incendierea acesteia să se datoreze evenimentelor petrecute în sec.X.

Grupa II (a doua jumătate a sec.X-sec. XI)

Cu siguranţă, informaţiile acumulate până în prezent, nu oferă o imagine completă a acestui subiect, reprezentând doar un stadiu al cercetării, determinând astfel posibile reinterpretări de ordin cronologic sau etnic. Caracterul restrâns al cercetărilor, impiedică formularea unor consideraţii obiective privind organizarea internă a unei aşezări datate în sec. X-XI, privind modul de dispunere a complexelor de locuit (în şiruri, grupate pe familii, pe categorii sociale), raportul dintre locuinţe şi celelalte tipuri de construcţii prezente precum şi posibila existenţă a unor zone bine definite în interiorul aşezărilor, zone cu rol distinct (religios, economic, militar)!.Prin săpăturile arheologice desfăşurate, a putut fi evidenţiată existenţa în interiorul aşezărilor, a mai multor tipuri de locuinţe, instalaţii de foc, gropi. Toate locuinţele din a doua jumătate a sec. X-sec. XI, cercetate în Depresiunea Silvaniei sunt de tip adâncit. Acestea sunt de formă rectangulară, excepţie facând cele de la Bocşa “Pietriş” şi Zalău “Valea Mâţii” (cercetate parţial), care ar putea avea altă planimetrie.

Tipurile de locuinţe din spaţiul supus cercetării de faţă îşi găsesc corespondent în multe din aşezările cercetate în Transilvania şi Banat (Bejan 1995, p. 115-117; Ţeicu, Lazarovici 1996, p. 48-58) precum şi în cele din alte zone ale ţării. La Bucov (Comşa 1978, p. 16-42), Dridu (Zaharia 1967, p. 19-44) sau Dodeşti-Vaslui (Teodor 1984, p. 107-113), au fost dezvelite construcţii ce pot fi întâlnite atât în perioadele anterioare sec. X-XI, cât şi după. De asemenea, pot fi sesizate pe un areal geografic mult mai vast, în descoperirile din spaţiul estic al Austriei (Felgenhauer-Schmiedt 2001, p. 90-91), de pe teritoriul Slovaciei (Poulik şi colab. 1985, p. 167, fig. 6), sau în spaţiul fostei Iugoslavii (Milosevic 1991, p. 187-195; Popovic 1999, p. 216) ş. a.

Referitor la instalaţiile pentru foc, surprinse în aşezările din a doua jumătate a sec. X-sec. XI aflate în Depresiunea Silvaniei, am constatat prezenţa a trei tipuri: cuptorul cu pereţii clădiţi din pietre legate cu lut, vatra simplă şi cuptorul cu calotă. Aceste instalaţii de foc se regăsesc în descoperirile anterioare secolelor X-XI (Teodor 1978, p. 74-75; Mitrea 1980, 69-70; Teodor 1984, p. 106; Spinei 1985, p. 104; Cosma 1996, p. 273) şi de asemenea, sunt utilizate şi mai târziu, o lungă perioadă de timp (Horedt 1958, p. 54-55).

Cantitatea de material arheologic descoperit într-un sit este strâns legată de intensitatea şi caracterul cercetărilor. Fiind prezentă în proporţia cea mai mare, ceramica rămâne principalul element cu care se pot opera încadrări cronologice. Analiza ceramicii, relevă două tehnici de realizare a vaselor: roata înceată sau roata rapidă. Deocamdată, în siturile sondate arheologic, nu au fost descoperite vase ceramice modelate cu mâna. Există însă, câteva fragmente de tăviţe lucrate cu mâna [1] , descoperite în urma unor cercetări de suprafaţă, dar nu poate fi susţinută, fără rezerve, aparteneţa acestora la perioada în discuţie.

Formele ceramice identificate sunt oala fără toarte şi vasul cu gât canelat. Cea mai des întâlnită este oala fără toarte, prezentă în toate siturile investigate. Vasele sunt lucrate la roata înceată sau la roata rapidă. Urmărind caracteristicile gurii, gâtului şi umărului vaselor, am constatat existenţa a două tipuri de oale lucrate la roata rapidă şi patru tipuri de oale lucrate la roata înceată.

Cealaltă formă ceramică, vasul cu gât canelat a fost identificat numai în două puncte arheologice, într-o aşezare (Zalău “Valea Mâţii”) şi într-o fortificaţie (Şimleu Silvaniei “Cetate/Várhegy”). Vasele sunt lucrate la roata înceată. Caracteristicile acestora, a permis identificarea a două tipuri.

Pentru Depresiunea Silvaniei, analiza ceramicii din a doua jumătate a sec. X-sec. XI, descoperită în siturile sondate arheologic, a oferit următorul raport cantitativ:

- Ceramică lucrată cu mâna - 0%.

- Ceramică lucrată la roata înceată - între 65% şi 77%.

- Ceramică lucrată la roata rapidă – între 23% şi 35%.

Aceste date relevă inexistenţa ceramicii lucrate cu mâna, prezenţa încă în proporţie ridicată a ceramicii lucrate la roata înceată şi o creştere uşoară a celei lucrate cu roata rapidă, comparativ cu perioada anterioară mijlocului sec. X. Scăderea cantitativă a ceramicii lucrată cu mâna, este un fenomen valabil pentru întreaga Transilvanie. De asemenea, creşte cantitatea de ceramică modelată la roata rapidă, ajungându-se astfel ca spre finalul sec. XIII-începutul sec. XIV, utilizarea acestei categorii ceramice să se generalizeze. Deocamdată, în Depresiunea Silvaniei, nu au fost descoperite vase lucrate cu mâna. În spaţiul transilvan, tăviţa se perpetuează şi în această etapă, fiind prezentă de asemenea chiar şi în descoperiri mai târzii. Astfel, la Cluj-Mănăştur tăviţa apare alături de oale fără toarte şi vase cu gât canelat, în secolele IX-X (Iambor, Matei 1979, pl. III/11; Iambor, Matei, Halasu 1981, pl. I/7-8) şi X-XI (Iambor, Matei, Halasu 1981, pl. II/7). Tăviţe ulterioare sec. XI, au apărut la Moreşti, datate în secolele XII-XIII (Horedt 1978, p. 66, pl. 3), însă încadrarea cronologică trebuie tratată cu scepticism.

Majoritatea oalelor fără toarte din Depresiunea Silvaniei sunt ornamentate, o parte din motivele ornamentale avându-şi originea în perioadele anterioare celei de a doua jumătăţi a sec. X. Sunt prezente benzile de linii în val sau benzile de linii drepte, dar cu unele modificări. La începutul acestei etape, mai sunt deseori utilizate benzile de linii în val sau de linii drepte cu mai multe striuri, făcute cu pieptenele cu mai mulţi dinţi. Către finalul sec.X şi începutul sec.XI, sunt utilizate mai rar benzile late (în val, drepte), locul lor fiind luat treptat de benzi în val/drepte formate din trei sau (rar) patru striuri. Începând cu mijlocul sec.X, se răspândeşte un nou motiv ornamental constând în şiruri de impresiuni realizate cu rotiţa zimţată, decor care va deveni caracteristic pentru sec.XI. Un alt ornament, care apare la finalul sec.X/începutul sec.XI şi care devine frecvent utilizat pe parcursul sec. XI, constă în şiruri de incizii/alveole de diferite forme sau dimensiuni, practicate cu unghia sau cu un instrument ascuţit.

Pe unele oale fără toarte, lucrate la roata înceată, sunt prezente şi mărcile/semnele de olar. Cu toate că ele se găsesc adesea pe oalele fără toarte din secolele XI-XIII, totuşi în punctele menţionate au fost descoperite puţine exemplare. Utilizarea/circulaţia unui tip de marcă de olar, pe spaţii geografice largi, a fost demonstrată de cercetările arheologice. Argumente în acest, aduce analiza modelului de marcă de olar, de pe vasul descoperit la Moigrad “Măgură” (un pătrat împărţit în patru). Analogii pentru acest tip de marcă am remarcat pe un fund de vas din secolole XI-XII, descoperit la Sînnicolau de Beiuş (Popa, Chidioşan 1986, fig. 6/g) şi pe un vas din necropola de la Satu Nou (Fiedler 1992, pl. 4/6). Pe un fund de vas descoperit la Biharea, apare un pătrat împărţit în patru (Dumitraşcu 1994, pl. CXIV/11) iar pe un altul, tot un pătrat, dar împărţit în patru triunghiuri (Dumitraşcu 1994, pl. CXXI/5). Astfel de mărci de olar, reprezentând un pătrat cu diagonalele trasate, se întâlnesc şi la Cluj- Mănăştur (Iambor, Matei 1979, pl. III/18), Hansca (Postică 1994, fig. 21/22), Bucov (Comşa 1978, fig. 87/ ) sau Capidava (Florescu, Florescu, Diaconu 1958, fig. 114/43).

Marca de olar, de tipul celei descoperite la Moigrad “Măgură”, este cunoscută şi în alte zone geografice: în cultura Saltovo-Maiaţk, pe ceramica din specia cărămizie, pe Don, la Netajkovka (Parchomenko 1990, pl. 13/29). De asemenea, o regăsim în mediul slavilor vestici, pe ceramica din S-V Moraviei, la Hrotovice “Mstenice” (Polacek 1994, pl. 11/1) sau în necropolele din secolele IX-X din Slovacia (Vlkolinska 1994, fig. 8/IV a). La Nove Zamky, această marcă apare în mai multe variante (Čilinska 1966, p.134, fig.9/ tipurile 11-15), iar la Mikulcice-Valy este încadrată în tipul 5 (Polacek 1998, fig. 50/5). Remarcăm prezenţa ei şi pe teritoriul Ungariei. În necropola de la Halimba (secolele X-XI) apar unde mărci de olar de acest tip, pe fundul vaselor din mormintele 543 şi 607 (Török1962, fig. 28, fig. 30). Descoperirile din Serbia de la Macvanska Mitrovica (Minic 1980, pl. XIV/19-20) constituie o dovadă a utilizării acestei mărci de olar şi pe ceramica medievală timpurie din sudul Dunării. Această perioadă se caracterizează şi prin dispariţia unor forme ceramice şi apariţia altora noi, cum este cazul vasului cu gât canelat şi a căldării de lut. În Depresiunea Silvaniei, vase cu gât canelat au apărut numai în două din siturile cercetate. Deocamdată, nu au fost descoperite fragmente de căldări de lut.

Cele două forme ceramice (vasul cu gât canelat şi căldarea de lut) au stârnit numeroase discuţii în lumea ştiinţifică. Amintesc aici doar polemicile cu privire la originea căldărilor de lut, vehicularea acestora fiind atribuită diverselor populaţii alogene: unguri, pecenegi, bulgari (Diaconu 1956, p. 435; Teodor 1963, p. 202; Păunescu 1976, p. 308; Antal 1984, p. 324; Takács 1986, p. 160-162; Dončeva-Petkova 1990 a, p. 77-100; Dončeva-Petkova 1990 b, p. 101-112; Diaconu 1994, p. 155-162). Căldarea de lut este prezentă pe aproape întreg teritoriul României, în sec. XI-XIII, cele mai tipurii exemplare fiind descoperite în Dobrogea (Diaconu 1956, p. 425). În Transilvania şi Banat ele apar doar în sec. XI. Pentru unele exemplare a fost propusă o datare mai timpurie -sec.X-XI, cum sunt cele descoperite în fortificaţia de pământ de la Vladimirescu (jud. Arad). Dar în acest caz intervin discuţiile legate de datarea fortificaţiei (Popa 1991, nota 51), existând astfel serioase rezerve referitoare la aceasta. Toate elementele de noutate, surprinse în Depresiunea Silvaniei (vasul cu gât canelat şi utilizarea unor noi motive decorative: inciziile scurte, alveolele, rotiţa), caracterizează de altfel toată ceramica culturii balcano-dunărene în perioada secolelor X-XI (Comşa 1963, p. 112).

Descoperirile funerare din Depresiunea Silvaniei (necropola de la Ortelec “Cetate”, mormântul colectiv de la Badon “Doaşte”, obiectele funerare de la Guruslău), încadrabile în categoria necropolelor de tip Bijelo-Brdo, arată că inhumaţia este şi aici ritul de înmormântare constant. Necropola de la Ortelec “Cetate” a fost datată iniţial în secolele XI-XII (Iambor 1983, p. 513; Cosma 2000, p. 472). Inventarul mfunerar este constituit din: inele de buclă cu capăt în formă de S, un vârf de săgeată, o cataramă din bronz în formă de liră, brăţări din sârmă de bronz, un fragment de cuţit. Nu au fost descoperite monede. Inventarul mormintelor este caracteristic necropolelor din secolul al XI-lea, cu analogii în descoperirile din centrul Transilvaniei (Ciugudean, Dragotă 2001, p. 277). Datarea acesteia în sec. XII trebuie privită cu serioase rezerve, mai ales datorită prezenţei cataramei în formă de liră, piesă caracteristică orizontului vechi maghiar şi prezentă în inventarele funerare pânâ în a doua jumătate a secolului XI, cum este cazul necropolei de la Subotica (Szekeres, Á. Szekeres 1996, pl. XXXI/7). Deocamdată nu există descoperiri de acest tip ulterioare acestei perioade.

Cele două inele de deget descoperite la Guruslău sunt deseori prezente în necropolele din sec. X-XI (Török 1962, p. 114-124). Fără alte materiale arheologice, încadrarea celor două piese de la Guruslău numai în sec. XI, rămâne nesigură. În aceeaşi situaţie se află şi mormântul colectiv de la Badon “Doaşte”.

În stadiul actual al cercetării, coroborând datele din Depresiunea Silvaniei cu cele din spaţiul nord-vestic al României, referitor la descoperirile cu caracter funerar din a doua jumătate a sec. X-sec. XI, pot fi făcute următoarele precizări:

Dacă pentru secolul X pot fi făcute unele diferenţieri (numai pe baza descoperirilor funerare) între autohtonii româno-slavi şi alogeni (maghiari), din secolul XI, datorită unor transformări religioase, care duc la o uniformizare a descoperirilor cu caracter funerar, nu se mai pot face precizări de natură etnică foarte riguroase. Probleme de ordin cronologic ridică şi fortificaţiile. Dificultatea încadrării cronologice este determinată de lipsa cercetărilor, nepublicarea datelor existente, lipsa ori cantitatea redusă a materialului arheologic.

Pentru a doua jumătate a sec.X - sec.XI, au fost identificate atare obiective la: Şimleu Silvaniei “Cetate/Várhegy”, Moigrad “Măgură”, Ortelec “Cetate”, Zalău “Valea răchişorii/Pálvár” şi Tusa “La şanţuri”. Acestea au fost împătţite în două grupe. În unele studii mai recente asupra fortificaţiilor din sec. X-XI, situate în vestul şi nord-vestul României (Cosma 2000, p. 453-498; Cosma 2002, p. 42), sunt incluse în categoria fortificaţiilor medievale timpurii şi obiectivele de la Halmăşd “La Zamcă”, Moigrad “Cămnin” şi Zalnoc, toate aflate pe teritoriul judeţului Sălaj. Dar, faţă de acestea sunt necesare câteva precizări.

Fortificaţiile de la Halmăşd şi Moigrad “Cămnini”, au fost sondate arheologic, însă nu au fost descoperite materiale arheologice databile în secolele X-XI. De asemenea, propunerea de identificare a fortificaţiei de la Zalnoc cu centrul Comitatului Solnoc (Rusu 1978, p. 90-92; Matei, Iambor 1980, p. 509; Iambor 1989-1993, p. 20), în lipsa cercetărilor, rămâne încă în stadiul de ipoteză. Deocamdată, chiar şi încadrarea obiectivului în sec. XI-XIII este lipsită de argument. Datorită acestui fapt, am optat pentru neincluderea celor trei fortificaţii în catalogul descoperirilor din Depresiunea Silvaniei. Şirul exemplelor de acest fel poate fi continuat cu fortificaţia de la Medieşu Aurit, sondată arheologic, dar lipsa artefactelor face încadrarea cronologică (Popa 1991, p. 1690). Cu toate acestea, autorul cercetărilor datează obiectivul în secolele X-XI, numai pe baza analogiilor planimetrice (Dumitraşcu 1974, p. 101-106). Existenţa unei fortificaţii în secolul X la Satu Mare a fost de asemenea susţinută, fără argumente de ordin arheologic (Rusu 1971, p. 198), doar pe baza unor surse istorice (Burai 1980, p. 143-149).

Fortificaţiile din spaţiul analizat au o serie de elemente comune cu alte obiective identificate în Transilvania, Crişana şi Banat, în ceea ce priveşte amplasarea, forma sau modul de realizare a elementelor defensive (Rusu 1971, p. 198-203; Cosma 2000, p. 457, 460). De asemenea, pot fi constatate asemănări (din aceleaşi puncte de vedere enumerate mai sus) cu fortificaţiile prezente din spaţiul central şi est european. Dispunerea acestor obiective a urmat întotdeauna anumite reguli: ocuparea unor locuri mai înalte care să permită controlul unor spaţii largi sau a căilor de acces, adaptarea în multe cazuri la forma terenului. În spaţiul slavilor vestici primele fortificaţii de pământ (incinte fortificate) apar încă de la sfârşitul sec. VI (Dabrowska 1980, p. 88). Aceste incinte cu diametru de până la 100-150 m, sunt înlocuite de la sfârşitul sec. VII/prima jumătate a sec. VIII de fortificaţii cu suprafaţă mai restrânsă, dar care aveau elemente defensive mai complexe (una sau mai multe incinte), iar de la sfârşitul sec. VIII/prima jumătate a sec.IX putându-se constata prezenţa unor valuri căptuşite cu piatră sau chiar “ziduri” ridicate din pietre fără mortar (Dabrowska 1980, p. 88-89). Cercetările arheologice au identificat fortificaţii cu diverse forme şi sisteme defensive în tot spaţiul ocupat de slavi (Stana 1967, 699-704; Poulik 1967, p. 692-695; Losinski 1972, p. 197-206; Kouril 1994, p. 186-189; Frolik 1996, p. 159-166; Polaček 1996, p. 283-308; Bóna 1995, p. 21-22). Este posibil ca fortificaţiile databile după mijlocul sec. X să fi fost ridicate de maghiari, cu scopul controlării zonelor cucerite. Unele dintre ele prezintă urmele unui puternic incendiu, cum este cazul fortificaţiilor de la Şimleu Silvaniei “Várhegy”, Ortelec “Cetate” sau Zalău “Valea răchişorii/Pálvár”, dar numai cercetările viitoare vor putea aduce lămuriri cu privire la împrejurările distrugerii lor.

Apartenenţa Depresiunii Silvaniei la spaţiul nord-vestic al României nu este una numai de natură geografică. Evenimentele şi fenomenele de ordin istoric care s-au produs în nord-vestul României, între a doua jumătate a sec. VII şi sec. XI, şi-au pus amprenta şi asupra vestigiilor arheologice descoperite aici. Acest demers reprezintă numai o etapă în analiza acestor fenomene. Rămân încă o serie de aspecte care nu au putut fi explicate/exploatate suficient. Cu siguranţă, cercetările viitoare vor oferi date suplimentare cu privire la acest subiect, confirmând sau din contră infirmând atât datările propuse cât şi ideile exprimate.

  << TOP >> / Planşa I/ Planşa II/ Planşa III

Lista descoperirilor arheologice din Depresiunea Silvanie i , databile în sec. VII-XI ( numerotarea siturilor corespunde celei din Pl. II)