MORMINTELE CU GROPI ANTROPOMORFE DIN TRANSILVANIA ŞI RELAŢIA LOR CU PRIMUL VAL DE COLONIZARE GERMANĂ

Adrian IONIŢĂ

 THE ANTHROPOMORPHIC GRAVES IN TRANSYLVANIA AND THEIR RELATION WITH THE FIRST WAVE OF GERMAN COLONIZATION

Abstract

The author reinitiates the discussion concerning the anthropomorphic graves, specifying the terminology used in the specialized literature. This type of graves has its origins in Western Europe in the time of Merovingians. The tombs with fosse anthropomorphe discovered in Europe are a variety of types and they are dated as follows: the stone and wooden sarcophagus in the 6th – 15th centuries; the graves built of stone slabs or bricks, with or without mortar, in the 10th – 14th centuries; the ones digged in rocks or in stony soil in the 10th – 12th centuries and the ones digged in earth 10th – 13th centuries. Most of the discoveries, of any type, are dated beetwen the 10th and the 12th centuries, for which reason they have been generally called „romanesque”.

Anthropomorphic graves digged in earth have only been discovered in 7 locations in Transylvania so far, all of them being situated in the German colonization area: Feldioara (Marienburg), Drăuşeni (Draus) in Braşov county, Sibiu (Hermannstadt), Mediaş (Mediasch), Moşna (Meschen), in Sibiu county, Orăştie (Broos), in Hunedoara county, Sighişoara (Schässburg) in Mureş county. From a chronological point of view, the graves belong to the second half of the 12th century, starting with Geza II (1141-1161). This ritual does not prove the imitation of o funeral trend from West, but it rather marks the settlement of some groups of colonists coming from the German world, thus the fosse anthropomorphe becoming a relevant chronological and even ethnic indicator for the area in which they established.

Starting from these discoveries and colligating them with others in which such anthropomorphic graves are not to be found, one may propose an earlier dating (the first phase of the Evangelic Church in Mediaş), as well as another assignment, related to the Saxons, not to the Szekler to some monuments (the hall-church from Drăuşeni, the first phase of the Church from Viscri) from this geographical area.

To conclude with, it is considered that the settlement of the colonists that we generally call Saxons occured in the second half of the 12th century, being very well organized and controlled by the Hungarian Royalty. According to the archeological  discoveries, the region in which they settled included, not only the territory „from Orăştie to Baraolt along with the Szeklers’ land from Sebus and terra Daraus”, mentioned in the 1224 diploma, but also the region of Sighişoara and Ţara Bârsei. It did not include the Bistriţa region where anthropomorphic graves have not been found until now.

 

Mormintele săpate după conturul corpului uman cu spaţiul destinat capului bine individualizat sunt desemnate în literatura de specialitate sub denumiri diverse. Terminologia cea mai uzitată este de: morminte cu groapă antropomorfă sau morminte cu nişă pentru cap: fosse anthropomorphe, logette pour l‘emplacement du crâne, alvéole céphaloïde, encoche céphalique, a niche céphalique, logement céphaloïde, reserve céphalique (Franţa), a fosse antropoidi, logette (Italia), Antropomorpher Grab, Kopfnische, Nische für den Kopf, Kopflage, Grab mit separater Ausbuchtung für den Kopf, - mit ausgehauener Kopfnische, - mit antropomorpher Aussparung, - mit ausgemeisselter Körperform, - mit ausgestochener Körperform, - mit antropomorphen Grabgruben (Germania), mumia alaku, mummy shaped grave pit (Ungaria), aberrant forms (Olanda).

Mormintele cu nişă pentru cap descoperite în Europa sunt de diverse tipuri şi se datează astfel:  sarcofagele din piatră sau lemn în secolele VI–XV; mormintele construite din dale de piatră sau cărămizi cu sau fără mortar în secolele X–XIV; cele săpate în stâncă sau în sol pietros (rupestre) în secolele X–XII; iar cele săpate în pământ în secolele X–XIII [1] . Limitele respective nu trebuie privite ca bariere stricte, pentru cele mai multe  datarea s-a făcut în lipsa inventarelor funerare, prin raportare la fazele constructive ale monumentelor unde au fost descoperite, în funcţie de relaţia cu alte morminte din aceeaşi necropolă sau chiar prin analogii dintr-un anume teritoriu. Astfel, nu este exclus ca unele morminte să depăşească graniţele stabilite de noi sau chiar să-şi restrângă datarea în cadrul acestora. Mai constatăm că majoritatea descoperirilor, indiferent de tip, se plasează în secolele X–XII, ceea ce a făcut ca aceste morminte să fie numite în general „romanice”.

Forma nişei nu constituie un argument în stabilirea cronologiei, ori a vreunei diferenţieri sociale sau de sex, nişe rectangulare, trapezoidale şi circulare întâlnindu-se în mod egal, atât la mormintele persoanelor din ierarhia laică şi religioasă, cât şi la mormintele persoanelor obişnuite.

În Transilvania până în prezent s-au descoperit morminte antropomorfe săpate în pământ în şapte localităţi: Feldioara (Marienburg), Drăuşeni (Draus) (jud. Braşov), Sibiu (Hermannstadt), Mediaş (Mediasch), Moşna (Meschen) (jud. Sibiu), Orăştie (Broos) (jud. Hunedoara), Sighişoara (Schässburg) (jud. Mureş).

Cercetările desfăşurate la Feldioara între 1990–1995 au scos la iveală în piaţeta situată între casa parohială şi biserica evanghelică o necropolă din care au fost dezvelite 109 morminte (cuprinzând 118 indivizi) [2] . În anii 1998 [3] şi 1999 [4] în urma unor sondaje executate în curtea bisericii evanghelice au mai fost descoperite zece morminte cu nişă făcând parte din aceeaşi necropolă, numărul acestora ajungând astfel la 119. Fără îndoială suntem încă departe de numărul total al mormintelor cu nişă, care trebuie să fie de ordinul sutelor. Principala caracteristică o reprezintă prezenţa nişei pentru cap în cazul mormintelor de adulţi. Ca inventare, în afara monedelor romane care nu ne ajută însă la datare, s-au găsit şase denari anonimi maghiari atribuiţi lui Geza II (1141–1161) şi Ştefan III (1162–1172), precum şi trei cercei de buclă cu capătul în formă de „S“ (M.86, M.113), ceea ce încadrează necropola în a doua jumătate a secolului al XII-lea. 

La Drăuşeni, în jurul bisericii fortificate, cercetările din anii 1993–1996 au scos la iveală un prim cimitir ce gravita la început în jurul bisericii sală pusă în evidenţă de săpăturile din anii 1973–1976, extinându-se apoi, după construirea bazilicii, aproape în toată incinta. Cele câteva zeci de morminte cu nişă pentru cap au ca inventar cercei de buclă cu capătul în formă de „S“ şi monede de la Geza II (1141–1161), Ştefan III (1162–1172) şi Bela III (1172–1196). Un singur mormânt a fost înconjurat cu blocuri de piatră parţial fasonată delimitând o nişă rectangulară. După observaţiile din teren se pare că practicarea nişei în jurul capului a continuat şi în secolul al XIII-lea [5] .

La Sibiu, în Piaţa Huet, în urma unui sondaj care viza identificarea urmelor bazilicii romanice, anterioare actualei biserici lutherane, s-a surprins limita de est a unui cimitir conţinând morminte cu nişă în primul nivel de înmormântări [6] . Deşi mormintele nu au inventar, ele au fost datate în a doua jumătate a secolului al XII-lea.

Morminte asemănătoare, tot fără inventar, au apărut şi la Biserica „Sf. Margareta” din Mediaş şi au fost considerate ca aparţinând cimitirului corespunzător primei capele, ale cărei temelii suprapun morminte mai vechi, ce au ca inventar inele de buclă cu capătul în formă de „S”. Deşi capelei îi lipsesc elementele pentru o cronologie precisă, fiind datată vag, prin argumente stilistice, spre sfârşitul secolului al XIII-lea, şi mormintelor le-a fost atribuită aceeaşi datare [7] .

La Moşna, în imediata apropiere a bisericii evanghelice, pe partea de sud a acesteia, s-au descoperit mai multe morminte cu nişă pentru cap [8] . Cercetările fiind inedite nu putem face precizări în legătură cu numărul şi inventarele acestora.

În interiorul cetăţii din Orăştie s-au descoperit cinci morminte de acelaşi tip, dintre care unul avea ca inventar două monede de la Geza II (1141–1161) [9] .

La Sighişoara au fost găsite morminte antropomorfe în trei puncte: pe platoul ocupat de Biserica din Deal [10] , la Biserica Mânăstirii [11] cercetări deocamdată inedite şi în „Cartierul Viilor”, două morminte cu nişă fără inventar, în cadrul unei necropole datată, printr-o serie de monede, în a doua jumătate a secolului al XII-lea [12] .

După cum se poate observa, toate descoperirile se plasează în zona de colonizare germană din sudul Transilvaniei, majoritatea aparţinând celei de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea. Se pare că pe parcursul secolului al XIII-lea (nu avem nici o descoperire datată cert în acest timp) se renunţă la gropile antropomorfe în necropolele săteşti, înhumările făcându-se, cu sau fără sicriu, în gropi rectangulare.

Există opinii potrivit cărora originea acestui tip de mormânt trebuie căutată în antichitate, în nordul Africii, în epocă romană, feniciană sau egipteană [13] , dar ni se pare hazardată ideea unei legături între acestea şi cele medievale. În era creştină, obiceiul practicării unei nişe în dreptul capului apare documentat arheologic odată cu epoca merovingiană. Sarcofagele cu nişă cioplită în dreptul capului sunt primele ce apar documentate arheologic în Franţa la: Giberville (Calvados) – „Le Martray” [14] şi „Saint-Martin” [15] , Chinon – „Saint-Mexme” [16] , Arpajon-sur-Cère (Cantal) – „La République” [17] , etc. Utilizarea nişei pentru cap ca element al unui ritual funerar apare deci încă din zorii evului mediu. Odată cu epoca carolingiană şi mai ales cu perioada numită romanică mormintele cu nişă se diversifică tipologic şi cresc numeric, răspândindu-se într-o mare parte a Europei – Franţa, Germania, Elveţia, Belgia, Olanda, Anglia, Danemarca, Suedia, Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Bosnia-Herţegovina şi România.

Morminte antropomorfe săpate în pământ, similare celor din necropolele transilvănene mai sus amintite, s-au găsit în: Franţa la: Serris [18] , Saint-Cloud (Commune Lachapèlle, Lot-et-Garonne) [19] , Chalons sur Marne (Marne) [20] , Voué (Aube) [21] , Capendu (Aude) [22] , Bussiere-Boffy [23] , Saint Vincent de Pertignas şi Bassens [24] ; în Olanda la: Alphen (N. Br.) R.K. Kerk [25] ; în Italia la: Canne (Apulia) [26] ; în Danemarca la: Tirup [27] ; în Suedia la: Löddeköpinge [28] ; în Germania la: Ballstedt (Ldkr. Weimar), Beesenstedt (Saalkr.), Bösenburg (Kr. Eisleben), Gerlebogk (Kr. Berbburg), Gorsleben (Saalkr.), Halle (Weinberg), Höhnstedt (Saalkr.) [29] , Gerbstedt (Kr. Mansfeld), Helfta (Kr. Eisleben) [30] , Morken (Kr. Bergheim) [31] , Glasbach am Rennsteig [32] , Liesborn [33] , Soest [34] , Neuruppin [35] şi Tilleda (Kr. Sangerhausen) [36] ; în Ungaria la: Eger [37] şi Kaposvár [38] .

În Europa Apuseană prezenţa mormintelor antropomorfe în diverse necropole este un fapt banal care nu suscită un mare interes din partea cercetătorilor. Răspândirea lor însă către Europa Centrală şi Răsăriteană nu este doar o modă preluată ci jalonează chiar deplasarea unor persoane sau grupuri. Fenomenul este sesizabil în Germania estică, în Polonia şi în Ungaria unde nu există morminte cu gropi antropomorfe anterioare secolului al XII-lea.   

Revenind la necropolele comunităţilor rurale transilvănene din secolul al XII-lea, în care întâlnim morminte antropomorfe, acestea reprezintă, dincolo de păstrarea unei tradiţii funerare şi o subliniere a identităţii culturale. Originea occidentală a ritualului respectiv nu mai trebuie demonstrată, descoperirile din acest spaţiu fiind elocvente ca număr şi anterioritate. Epoca romanică, în limitele sale general acceptate secolele X–XII, reprezintă perioada comună pentru toate tipurile de morminte cu nişă şi totodată punctul de maximă intensitate al acestei practici funerare. Analogiile cu cimitirele din vestul Europei ne îndreptăţesc să credem că necropolele amintite au aparţinut primului val de colonişti germani veniţi în Transilvania după mijlocul veacului al XII-lea.

Coloniştii germani vin în Transilvania la o epocă în care în Occident practicile funerare creştine erau riguros respectate şi sosesc într-o regiune în care regalitatea maghiară încă se mai străduia să impună reglementări de natură religioasă, chiar în rândul unei populaţii considerate a fi fost de mult creştinate, dar care refuza sau neglija să se înmormânteze în locuri sfinţite, adică în jurul bisericilor. Avem în vedere orizontul înmormântărilor Bjelo Brdo şi repetatele ordine ale regilor maghiari, ultimul fiind se pare al lui Andrei II (1205–1235). Distincţia între mormintele coloniştilor şi celelalte este operantă doar în prima fază, pe parcursul câtorva generaţii producându-se o serie de influenţe de o parte şi de alta. Astfel se explică prezenţa inelelor de tâmplă cu capătul întors în formă de „S” în mormintele de la Viscri (Weisskirch), Drăuşeni şi Feldioara. În urma reidentificării monedelor descoperite la Viscri, cea mai veche monedă datează din vremea lui Geza II (1141–1161) [39] şi nu de la Koloman (1095–1116), cum fusese atribuită anterior [40] . Este foarte probabil, aşadar, ca şi primul orizont funerar de aici, chiar dacă nu au fost observate morminte cu nişă pentru cap, să aparţină coloniştilor germani şi nu secuilor. Nu este exclus ca cercetările viitoare să scoată la iveală morminte cu gropi antropomorfe, datorate contactului avut cu coloniştii germani şi în necropolele populaţiilor de altă etnie [41] .

Ţinând seama de cronologia stabilită pentru mormintele cu nişă, care – cel puţin în Transilvania – nu depăşesc începutul secolului al XIII-lea, credem că prima fază a bisericii evanghelice din Mediaş, căreia îi aparţin înmormântările cu nişă, nu mai poate fi datată la sfârşitul secolului al XIII-lea, după cum au considerat autorii [42] , ci mai degrabă spre sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui următor. De asemenea ridicarea bisericii-sală de la Drăuşeni s-ar datora tot coloniştilor germani [43] şi nu secuilor, după cum considera autoarea primelor cercetări [44] . Trebuie să precizăm că Mariana Dumitrache a făcut excelente observaţii arheologice, de pildă a sesizat la Drăuşeni în câteva cazuri poziţii ale scheletelor ce sugerau folosirea giulgiului. În ciuda propriilor semne de întrebare care răzbat în legătură cu datarea aşa de târzie a primei faze a bisericii din Mediaş, a fost influenţată însă de teoria potrivit căreia în secolul al XII-lea partea de sud a Transilvaniei nu putea fi ocupată decât de secui. Această teorie, care reflectă în bună măsură stadiul cercetării de atunci, părea să-şi fi găsit un suport arheologic, indus de câteva descoperiri în care anterior aşezării saşilor fusese semnalată prezenţa secuilor – la Ungra (Ugra, Galt), jud. Braşov, de pildă – dar şi de identificările monetare eronate (în cazul de la Viscri) din cauza utilizării unor cataloage mai vechi. Tot aceste descoperiri au stat şi la baza încercării explicării termenului de desertum, care apare într-o serie de documente, prin aceea că ar fi un teritoriu părăsit de secui şi în care urmau să se aşeze saşii [45] . Schema aceasta se verifică din ce în ce mai puţin şi trebuie să reconsiderăm astăzi dimensiunea colonizării germane, încă din vremea lui Geza II, dovedită de numărul mare al mormintelor cu nişă din necropole şi de primele monumente de piatră care le aparţin.

Este de presupus că primii colonişti germani care se stabilesc în Transilvania provin din rândul unei categorii nu foarte avute, existând un anume egalitarism, cel puţin în primele decenii de după aşezarea lor, sugerat de lotizările efectuate la luarea în primire a noilor teritorii [46] . Este deci firesc ca nici în cadrul necropolelor din mediile ţărăneşti să nu distingem un anume tratament funerar care ar putea diferenţia nişte indivizi de restul colectivităţii, motiv pentru care regăsim acelaşi tip de mormânt antropomorf, săpat în pământ (cu excepţia unui singur mormânt înconjurat de blocuri de piatră la Drăuşeni), în cimitirele din secolul al XII-lea din localităţile în care s-au instalat coloniştii pe care, cu un termen generic, îi numim saşi. Diferenţieri vor apărea însă în mediile urbane şi ecleziastice care se vor reflecta aici prin prezenţa mormintelor amenajate din lespezi de piatră. Nu cunoaştem deocamdată nici un exemplar cu nişă, ci doar cu pietre sculptate în unghi sau două pietre înclinate, puse reazem sub cap [47] , descoperite în câteva din mormintele de la Sebeş-Alba (Mühlbach), datate în a doua jumătate a secolului al XII-lea şi la începutul secolului al XIII-lea [48] . Această modalitate de amenajare pentru cap, pe verticală, ne sugerează funcţia unei perne cioplite în piatră, fără a neglija însă nici simbolul unei anume diferenţieri sociale. Mormintele din necropolele coloniştilor sunt în general lipsite de inventar, cu excepţia unor monede şi a câtorva inele de buclă cu capătul întors în formă de „S”, care de altfel nu le sunt caracteristice. Se pare că aceeaşi austeritate se regăseşte în veacurile XI–XII şi în cimitirele din locurile lor de origine.

Importanţa evidenţierii acestui ritual – în cazul de faţă un excelent indicator cronologic şi chiar etnic – rezidă în implicaţiile istorice privind colonizarea germană în general în Răsăritul Europei. Ritualul identificat în aceste necropole, circumscris segmentului cronologic reprezentat de cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, permite stabilirea mult mai exactă a primei faze de colonizare germană în Transilvania şi de asemenea, permite o datare mai bună a primelor monumente ridicate de aceştia.

După cum este ştiut informaţiile documentare nu ne ajută întotdeauna, ba în cazul nostru sunt chiar contradictorii. Diploma din 1224, acordată de Andrei II coloniştilor germani din teritoriile „începând de la Orăştie până la Baraolt, împreună cu pământul secuilor din Sebus şi cu terra Daraus” [49] , prin care se restabileau obligaţiile şi privilegiile cu care fuseseră chemaţi de Geza II, a creat impresia că primul val de colonizare se restrângea la fâşia mărginită la vest de Orăştie, iar la est de Drăuşeni. Părerea a fost întărită şi de diploma din 1211, prin care Andrei II dona cavalerilor teutoni Ţara Bârsei [50] , crezându-se că o dată cu aceştia a fost iniţiată şi prima colonizare în acest spaţiu. Cele două documente corelate au fost interpretate ca dovezi clare ale colonizării germane în două etape distincte [51] .

Descoperirea necropolei de la Feldioara, care este totodată şi cel mai estic punct din Europa în care s-au găsit morminte cu nişă, a pus în evidenţă însă o etapă a colonizării germane mult mai timpurie decât se credea până acum în Ţara Bârsei. Explicaţia pentru care, la 1224, terra Daraus apare ca limită estică a teritoriului locuit de saşi rezidă în faptul că la acea dată, Ţara Bârsei aparţinea teutonilor cu privilegiile lor specifice, coloniştii de aici fiind deci logic excluşi, neputând primi noi diplome atâta vreme cât erau în vigoare cele acordate Ordinului teuton [52] . Problema de fond o constituie faptul că regele acordă privilegii doar în acele teritorii („pământ regal”) care îi mai aparţineau din punct de vedere juridic la acea dată. El nu intervine în teritoriile care făcuseră deja obiectul unor diplome dobândind astfel un alt statut, cum este cazul Ţării Bârsei, intrată în posesia teutonilor, sau a altora, de pildă, zona Sighişoarei, intrate în posesia nobilimii („pământ nobiliar”), chiar dacă acestea erau locuite şi de colonişti. De altfel, nu întâmplător, în 1211, teutonii se instalează în interiorul cetăţii de pământ de la Feldioara, punând astfel capăt practicării înmormântărilor din acest loc, nu doar din raţiuni strategice, ci şi pentru a avea în preajmă o comunitate de aceeaşi limbă şi religie, ca sprijin important în viitoarea activitate constructivă.

Colonizarea saşilor în a doua jumătate a secolului al XII-lea în Transilvania se petrece într-un cadru organizat de către regalitatea maghiară. Chiar dacă lipsesc documentele scrise din vremea lui Geza II referitoare la teritoriile în care coloniştii se aşează, este clar că faptul nu se petrece la întâmplare. Luarea în primire a noii Heimat se produce înt-un cadru instituţionalizat sub protecţia şi în beneficiul Regatului maghiar. Prin sublinierea acestui fapt aş dori să repun în discuţie opinia formulată într-o lucrare recentă care, minimalizând importanţa descoperirilor arheologice, aduce ca argument faptul că „în nordul Europei, după afirmaţiile lui Charles Higounet, germanii penetrează în zone pe adâncimi de 300 Km fără suportul instituţional pe care îndeobşte îl presupunem“ [53] . Dacă în nordul Europei în anumite perioade penetrarea germană, în multe cazuri, s-a făcut la iniţiativa unor Grafi locali, uneori şi cu forţa armelor, nu acelaşi lucru se petrece în Transilvania. Nu credem că-şi închipuie cineva că aduşi cu mare efort de la circa 2000 de kilometri, saşii ori flandrensii vor fi fost lăsaţi la o margine a regatului într-o ambiguitate ce le-ar fi permis imediat după sosire să ocupe alte teritorii decât cele controlate de regalitate. Coloniştii vin în Transilvania la chemarea regelui, fără îndoială în urma unor promisiuni şi obligaţii ferme şi sub protecţia acestuia se aşează într-o regiune stabilită, în vreme ce în zonele nordice comunităţi întregi se deplasează chiar şi la câteva sute de kilometri, aşa cum s-a menţionat deja, din liberă iniţiativă şi în propriul beneficiu, fără a avea un acord pentru teritoriile în care urmau să se aşeze.

Această discuţie a pornit de la analiza termenului terra deserta într-un articol mai vechi al meu, în care printre altele enumeram şi principalele teorii din istoriografia română, exprimându-mi şi propriul punct de vedere. Spuneam atunci că: „existenţa coloniştilor, cu mai bine de o jumătate de veac înainte de acordarea diplomei cavalerilor teutoni, repune în discuţie şi termenul de terra deserta et inhabitata, sub care este desemnată Ţara Bârsei, eliminând de la început ideea, tot mai puţin susţinută, de teritoriu pustiu, gol de orice populaţie. Nu mai pot fi acceptate nici explicaţiile potrivit cărora desertum ar reprezenta teritoriul situat în faţa liniei de prisăci (lat. indagines, ung. gyepú) servind scopurilor de apărare [54] , deci în imediata vecinătate a graniţei, urmând într-un viitor apropiat să fie înglobat şi nici interpretarea ca teritoriu părăsit de secui, în care urmau să se aşeze saşii [55] . Fără a intra în amănunte, trebuie văzut în această expresie mai degrabă o formulare de cancelarie, care încearcă să preîntâmpine, din punct de vedere juridic, prin declararea oficială a unor teritorii ca fiind „deserta”, conflictele ce ar putea izbucni între noii veniţi şi mai vechii locuitori, pe tema drepturilor asupra pământului. Probabil că formularea „juriştilor” medievali ascunde şi anumite sensuri care astăzi nouă ne scapă“ [56] .

Consider nepotrivită acceptarea numai a primului sens al cuvântului deşert, aceea de pustiu, şi afirmaţia că: „într-un mod oarecum forţat se încearcă asocierea unor descoperiri arheologice aparţinând coloniştilor germani ideea unei penetrări maghiare în zonă înainte de venirea teutonilor“, sau că: „numai simplele cercetări arheologice, fără a fi întărite de alte mărturii, nu sunt suficiente pentru a contura o astfel de ipoteză“, ba chiar că: „de altfel, după cum se constată toate celelalte date contrazic categoric prezenţa instituţională maghiară în zonă“ [57] .

În accepţiunea din lucrarea menţionată desertum, „dincolo de a fi un clişeu diplomatic uzat pe scară largă în epocă, preluat din Deuteronom, 32, 10, are o relevanţă politico-instituţională potrivit căreia, după Paul Zumthor, deşertul este un spaţiu căruia nu îi sunt conexe drepturi, de fapt un no man‘s land“ [58] , adică al nimănui. Nefiind un specialist în hermeneutica textului medieval nu doresc să contrazic această teorie rezultată pe baza analizei documentelor; este rolul altora să o facă dacă vor crede de cuvinţă. Ca arheolog însă nu pot crede că o serie de monumente din secolul al XII-lea erau în „ţara nimănui“. Cercetările arheologice scot la iveală morminte, biserici, cetăţi, aşezări, arme, unelte, podoabe şi monede ale celor care au trăit  în trecut şi nu chitanţe de plată a impozitelor, sau ordine de recrutare pentru a dovedi fără dubiu existenţa ori lipsa jurisdicţiei regale. Nu văd nici o dată care să contrazică prezenţa instituţionalizată a regatului, există necropole, biserici, cetăţi, acestea sunt argumentele arheologice; a le plasa în ţara nimănui de dragul unei teorii nu este profesional. În cazul Ţării Bârsei avem cel puţin trei descoperiri arheologice din secolul al XII-lea: necropola de la Feldioara, cetatea de pe dealul Lempeş [59] – situată în hotarul satelor Sânpetru (Petersberg) şi Hărman (Honigberg) şi prima fază a bisericii din Prejmer (Tartlau). Menţionarea celor patru biserici, Feldioara, Sânpetru, Hărman şi Prejmer, în dania acordată cistercienilor de către Bela IV (1235–1270) în anul 1240 [60] , ne face să credem că acestea au fost primele localităţi în care s-au aşezat coloniştii germani în Ţara Bârsei încă din a doua jumătate a secolului al XII-lea. Afirmaţia este certificată în cazul Feldioarei de prezenţa necropolei, iar în cazul Prejmerului de descoperirea în nivelul constructiv al primei faze a unei monede brakteate atribuită lui Bela III (1172–1196) [61] şi decurge ipotetic pentru Sânpetru şi Hărman ca urmare a alăturării lor, deloc întâmplătoare, de primele două în documentul amintit.

Pentru a completa imaginea asupra habitatului colţului de sud-est al Transilvaniei, mai adăugăm că la nord de Ţara Bârsei se află necropolele de la Zăbala [62] (Zabola) şi Peteni [63] (Petöfalva) şi aşezarea de la Sâncrăieni [64] (Csikszentkirály), toate datate începând cu mijlocul secolului al XII-lea, care pot fi atribuite secuilor. Indiferent de sensul termenului desertum, nu credem că toate aceste descoperiri pot fi ignorate de dragul unei teorii sau alteia, ele se situau  în cadrul organizării instituţionale regale şi nu în „ţara nimănui“.

Foarte probabil habitatul din sud-estul Transilvaniei a suferit destul de mult de pe urma repetatelor incursiuni cumane, posibil şi a expediţiei bizantine din 1166, unul din traseele acesteia fiind se pare prin Ţara Bârsei. Nu întâmplător unul din scopurile mărturisite, ale  donaţiei către teutoni din 1211 era de a stopa raidurile cumanilor. Nu este exclus nici ca pentru scurte intervale de timp, ca urmare a deselor incursiuni, acest colţ de ţară să fi „scăpat“ de sub controlul administraţiei regale, însă a aprecia că acest spaţiu era fără drepturi conexe în momentul venirii cavalerilor teutoni este greu de acceptat. Ideea unei ieşiri temporare de sub jurisdicţia regală este sugerată de asocierea în câteva morminte (de pildă, la Feldioara M.98) a unor monede care teoretic n-ar fi circulat în paralel, datorită politicii de a retrage la scurte intervale de timp monedele de pe piaţă şi a le înlocui cu altele cu un conţinut de argint mai mic, dar care prin autoritatea statului erau impuse forţat la aceeaşi valoare, monetăria regală încasând evident diferenţa de argint. 

În concluzie, datorită prezenţei mormintelor cu nişă pentru cap, apreciem că aşezarea coloniştilor germani s-a petrecut pe o arie care includea încă din vremea lui Geza II, pe lângă teritoriul menţionat în diploma din 1224, Ţara Bârsei precum şi zona Sighişoarei. În plus, indirect, prin prezenţa sau absenţa mormintelor cu nişă, am putea răspunde unei mai vechi întrebări din istoriografia săsească şi anume cea privind anterioritatea saşilor din Ţara Bârsei faţă de cei din zona Bistriţei. Până în prezent nu se cunosc morminte cu gropi antropomorfe în zona Bistriţei, ceea ce ar însemna că saşii de aici ori nu practicau acest tip de înmormântare, ori s-au aşezat aici ceva mai târziu, după renunţarea la acest obicei. Nu este exclus însă ca această imagine să fie datorată doar stadiului actual al cercetării arheologice.