|
Institutul pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS III ISSN 1583-1817 Editura Economică, Sibiu 2004 Autor / Author: Marin CÂRCIUMARU pag. (pages in the paper volume): 229-232. |
Replică la o penibilă
„recenzie”
În „Studia
Universitatis Babeş-Bolyai”, Geologia, XLVII, 2, 2002, p. 107-108, o
revistă, de altfel valoroasă, oglindă a unei
universităţi cu un prestigiu de necontestat, a apărut de curând,
în mod regretabil, un material care se dovedeşte a fi calificat impropriu
ca recenzie, semnat de prof. dr. Bogdan P. Onac şi prof. dr. Iosif
Viehmann. Menţionarea titlurilor universitare, într-o revistă care se
doreşte ştiinţifică, împotriva uzanţelor, a fost
făcută probabil pentru a impresiona şi să ofere eventual
singura „greutate” materialului respectiv.
De acord cu autorii
(numiţi de acum B.P.O. şi I. V.) că în ultima vreme „piaţa
românească” a fost invadată de lucrări mediocre, cu specificarea
că valoarea lucrărilor în ansamblu să nu fie evaluată cu
aceeaşi lipsă de acribie ştiinţifică de o serie de
pretinşi specialişti. Păcat că şi în aceste
condiţii „propice”, Domniile lor nu au reuşit să iasă din
anonimatul obsesiv degajat de intervenţia prin acestă „recenzie”,
care bănuim că reprezintă una din puţinele ocazii de
satisfacţie „ştiinţifică”. B.P.O. şi I. V., dacă
ar fi citit prefaţa lucrării cu minimă atenţie, şi-ar
fi dat seama că volumul care le-a căzut în mână (de fapt un curs
universitar) nu reprezintă decât o parte a formei finale a acesteia. Spre
ştiinţa criticilor autori ai lucrării noastre, îi informăm,
văzându-i animaţi de o nestăpânită curiozitate cu privire
la titlul lucrării că partea a III-a (deja apărută)
cuprinde „Tehnologia şi tipologia preistorică” (un domeniu puţin
străin preocupărilor Domniilor lor), iar partea a IV-a urmează
să includă „Culturile şi faciesurile paleolitice (de asemenea un
domeniu colateral cunoştinţelor lui B.P.O. şi I. V.).
Suntem criticaţi
că folosim bibliografia anilor ’70, de altfel o etapă destul de
fertilă în studiul cuaternarului, cu ipoteze şi teorii încă
actuale, iar restul (în realitate circa 40%) lucrări apărute
până în 1994, în măsura în care lucrarea a văzut lumina
tiparului în 1999. În condiţiile unei bibliografii selective
menţionăm că au încăput şapte lucrări şi mai
recente, până la nivelul anului 1997. Pentru liniştea lui B.P.O.
şi I.V., îi asigurăm că studenţii noştri, pentru care
manifestă atâta grijă, în procesul de instruire, pe care îl desfăşoară
an de an la catedră, proces de care sincer regretăm că nu pot
beneficia şi Domniile lor, în măsura în care se dovedeşte
că le-ar fi atât de necesar, profită din plin de o vastă bibliotecă,
cu cele mai recente lucrări cu adevărat valoroase, printre care nu
este chiar o mare pierdere că lipsesc poate ale Dumnealor. Oricum,
rămân invitaţii noştrii chiar şi pentru un scurt contact cu
Biblioteca Seminarului de preistorie din cadrul facultăţii noastre
şi poate, în acest fel, zelul critic s-ar domoli şi timiditatea s-ar
aşterne în sufletele Domniilor lor atât de chinuite de stadiul
cunoaşterii noastre în domeniul pe care l-am abordat.
Pentru că unul dintre
autori se consideră specialist într-una din metodele de datare, iar
celălalt în depozitele de peşteră îşi permit să
facă judecăţi de valoare, ca şi cum am fi scris un tratat
în fiecare din domeniile menţionate şi nu o prezentare succintă
în cadrul unui curs universitar.
Cu toate că lucrăm
de peste 35 de ani în studiul cuaternarului şi ne-am străduit să
aducem câteva contribuţii în domeniul în care ne-am consumat destulă
energie, nu am avut niciodată pretenţia că totul a început
şi se va sfârşi cu noi, încât am fi mai liniştiţi dacă
nu ne-aţi face responsabili de obsesiile pe care le exprimaţi.
Constatăm cu
surprindere că B.P.O şi I. V. nu înţeleg nici măcar ce
trebuie să cuprindă partea a doua a lucrării „Paleontologie
umană”, criticându-ne că nu am amintit pe abatele H. Breuil şi C. Rişcuţia. Numai pentru
faptul că a vizitat Transilvania şi a descoperit ceva utilaje litice,
dar nu şi resturi umane, categoric că renumitul savant nu îşi
găsea locul în acest capitol. De asemenea, C. Rişcuţia nu s-a
referit la tipuri umane atât de vechi în context cu conţinutul capitolului.
De altfel, aceşti autori îşi găsesc un binemeritat loc într-o
lucrare a noastră pe care vă invit să o consultaţi, cu atât
mai mult cu cât, cel puţin un
exemplar, există şi în bibliotecile clujene – Marin Cârciumaru, Le Paléolithique en Roumanie, Collection
L’Homme des Origines, Séries „Préhistoire d’Europe,
Editions Jérôme Millon, 1999, Grenoble, 331 p., 101 fig. Tot aici îl veţi
întâlni din plin citat şi pe bunul meu coleg şi prieten Vasile
Boroneanţ, a cărui soartă vă nelinişteşte atât de
acut, încât ne acuzaţi folosind cuvinte mari precum, „subiectivism
personal care gravează (sic!) etica oxfordiană”.
Vă asigurăm dragi
colegi, chiar în condiţiile în care în acest curs, publicat la nivelul
anului 1999, lipseşte noţiunea de Homo
ergaster că studenţii noştri cunosc în mod cert, poate chiar
cu mai multe amănunte şi implicaţii decât Dumneavoastră,
adoptarea acestei denumiri care a trebuit să o înlocuiască pe
continentul african pe cea de Homo
erectus, odată cu descoperirea australopitecilor.
Referitor la peştera
Niaux, despre care credeţi că ne daţi sugestii, vă trimitem
la o altă carte relativ recentă – Marin Cârciumaru, Monica
Mărgărit, Arta mobilieră
şi parietală paleolitică, Editura Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 2002. Este grav că ne vorbiţi tocmai nouă de
descoperirile lui Cristian Lascu, în condiţiile în care unul din primele
sale studii asupra despoperirilor din Bihor, legate de cultul craniului de urs,
sunt publicate chiar în Analele Universităţii „Valahia” seria
Istorie-Arheologie, al cărui redactor, din întâmplare, suntem.
Golurile Dumneavoastră
de documentare cu referire la cultul craniului ursului de peşteră,
precum şi alte aspecte ale unei cercetări interdisciplinare reale a
unui depozit de peşteră, ne îndeamnă, cu riscul de a fi calificaţi
ca lipsiţi de modestie, să vă recomandăm o altă carte
– Marin Cârciumaru şi colab., Peştera
Cioarei Boroşteni. Paleomediul, Cronologia şi Activităţile
umane în Paleolitic, Editura Macarie, Târgovişte, 2000.
Pentru ca ridicolul în care
s-au avântat B.P.O. şi I.V. cu atât entuziasm să fie complet, ni se
recomandă că Paleoliticul din România trebuia tratat mai amplu,
confundându-se de fapt cu descoperirile antropologice din România, ceea ce este
cu totul altceva. Se dovedeşte încă odată superficialitatea cu
care cei doi autori au privit acest demers din care se degajă cu
precădere tendinţa maladivă de a critica cu orice preţ,
chiar dacă titlul subcapitolului (Descoperiri
paleoentropologice în România) este clar, iar Culturile şi faciesurile paleolitice vor face obiectul ultimei
părţi a lucrării. Aceasta, pentru a nu mai aminti lucrarea
publicată în Franţa, patria paleoliticului, în urma alegerii noastre
ca autor de un juriu internaţional. Aproape că este penibil să
menţionăm că peştera Cuciulat nu îşi găsea locul
într-un capitol de paleontologie umană. Nu ne rămâne decât să
regretăm încă o dată confuziile care domină
concepţiile lui B.P.O. şi I.V. cu privire la un subiect pentru care
au ţinut cu tot dinadinsul să se transforme în nişte critici
vehementi, dar total neexperimentaţi.
Suntem dezolaţi, în
consecinţă, dragi „colegi” că nu v-am oferit pentru puterea
Dumneavoastră de percepţie decât o modestă lucrare şi nu
v-am satisfăcut nici un fel îndoielnicul bagaj de cunoştinţe.
Vă asigurăm, în schimb, că pe viitor vom încerca să
evităm a vă satisface cu un răspuns similar bizarele şi
incoerentele observaţii.
De altfel, curiozitatea ne-a
îndemnat să ne aruncăm privirea peste câteva din producţiile
„ştiinţifice” ale celor doi „temerari critici” şi am constatat,
cu surprindere şi sincer regret pentru profesorul Viehmann, cât de puerile pot să fie cele două
cursuri: Iosif I. Viehmann – Curs de
speologie generală şi Iosif I. Viehmann – Ecologia. Aproape nu ne vine să credem că ele se pot
preda la o Universitate pe care continuăm să o considerăm
prestigioasă. Sunt de-a dreptul ridicole, pentru a folosi un eufemism iar
încercarea de a face o recenzie asupra lor este sigur un demers sortit
eşecului pentru că s-ar rezuma la o frază pe care, pentru
respectul ce îl purtăm încă instituţiei menţionate,
preferăm să nu o formulăm.
I.V. ne dă lecţii
de preistorie, în timp ce Domnia Sa afirmă că Paleoliticul superior
are ca limite 10.000 şi 50.000 de ani şi ar avea în subordine (sic!)
etajele arheologice Magdalenian, Solutrean şi Aurignacian. Evident este
uitat cel puţin Gravetianul, ca să nu mai vorbim de limite, care
aparţin unui trecut prea îndepărtat, incompatibil cu informaţia
unui specialist, fie el şi în carstologie.
Sau „Paleoliticul mijlociu
(50.000-100.000 de ani) Musterian (descoperit la noi în Cheile Turzii de
preistoricianul N. Vlassa), care climatic a aparţinut unei perioade
interglaciare prewürmiene (Riss-Würm)”. Totul este greşit stimate coleg,
ca să nu mai spunem că în nici un caz descoperirile regretatului
Vlassa din Cheile Turzii sunt cele mai reprezentative în acest sens.
Greşelile în continuare
frizează cu penibilul, aflând cu stupoare de cultura paleolitică
numită Omul de Cro-Magnon, când de fapt este vorba doar de un tip uman
specific Europei de Vest.
Ele reprezintă, vă
asigurăm, momente hazlii pentru studenţii care au totuşi ceva
noţiuni mai serioase în domeniu.
Suntem acuzaţi că
am lăsat impresia în cursul nostru că cercetarea cuaternarului începe
şi s-ar sfârşi cu noi. V-am ruga să revedeţi lista
bibliografică din cursul de Speologie generală pentru a constata
că dintre lucrările citate (majoritate din ele mai vechi decât cele
folosite de noi), în număr total de 72, nu mai puţin de 27
aparţin lui I.V.
Chiar dacă nu ne face
plăcere, trebuie să spunem că în aceste două cursuri totul
decurge ca o poveste a unui autodidact (ne-am ferit să folosim diletant)
într-un compartiment de tren pentru o seamă de curioşi
plictisiţi şi evident ceva mai neinstruiţi decât autorul.
Tânărul B.P.O i-am
recomanda să nu mai repete neregulile din „Geologia regiunilor carstice”,
precum plagierea de la p. 6, în care cred că recunoaşte textul lui M.
Bleahu de la p. 13 (lucrarea o lăsăm să fie ghicită de
B.P.O.): „Termenul de relief carstic
îşi are originea în cuvântul slav kras
cu care este desemnat platoul calcaros situat între golful Trieste, peninsula
Istria şi terminaţiile vestice ale Alpilor Iulieni, teritoriu numit
de italieni Carso, iar de germani Karst” (p. 6). Tot pe M. Bleahu îl
văduviţi de drepturile de autor al ilustraţiilor din fig. 2.2.
de la p. 13 şi 5.29 de la p. 84.
Pentru că I.V. şi
B.O.P. colaborează, nu înţelegem de ce nu învaţă
să-şi completeze cunoştinţele, atâta timp cât I.V. nu
ştie încă de unde îşi trage numele carstologia şi
pomeneşte de cuvântul kars în
loc de kras, cum ar fi corect şi se dovedeşte a
fi învăţat bine B.P.O.
Aceste câteva
observaţii se doresc a atrage atenţia Domnilor colegi că
dacă ne-am pierde mai mult de 10 minute, cât ne-au fost necesare pentru a
releva doar câteva din monumentalele gafe pe care le-au comis, ar trebui
să rescriem întreaga lor operă. Regretăm, dar nu
întenţionăm şi nu dorim acest lucru, pentru că pur şi
simplu nu merită să le acordăm atenţia cuvenită, cel
puţin din această perspectivă.
Marin Cârciumaru