|
Institutul pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS III ISSN 1583-1817 Editura Economică, Sibiu 2004 Autor / Author: Dan-Alexandru POPESCu pag. (pages in the paper volume): 217-226. |
OCCIDENTUL MEDIEVAL ÎNTRE CELE DOUĂ MARI „B”-URI: BIBLIA ŞI
BURSA
Dan-Alexandru
POPESCu
L’Occident médiéval entre
deux grands „B”: la Bible et la Bourse
L’Eglise romaine exerçait une maîtrise presque absolue
sur le destin spirituel de l’Occident médiéval. N’insistons pas sur ce
point ! Derrière cette formule, l’intervention des personnages
ecclésiastiques dans les affaires laïques se fait avec beaucoup de conviction
et de passion. Au Moyen Age, un problème fondamental pour chaque homme est de
faire son salut, on assiste à une véritable “quête de Dieu”. Comme la suite
logique de ce comportement, de cette attitude générale, la religion marque
profondément, sinon décisivement les structures sociales, politiques, économiques
et culturelles de l’Europe Occidentale. C’est le temps de la Bible !
Le marchand, celui
qui pratique le négoce, celui qui parvient à une certaine prospérité économique
par le commerce de l’argent est souvent jugé d’un hérétique. Mêler Dieu avec les
affaires, être un bon chrétien et en même temps faire du négoce parait suspect.
L’Eglise dessine l’image d’un “marchand diaboli minister”, le marchand joue le
rôle d’un émissaire du diable qui déstabilise la société chrétienne.
Les opérations
financières et commerciales supposent également des risques et des avantages
pour ceux qui les exécutent. Désormais on s’engage dans la voie de la
spéculation. Le prêt devient lui aussi un métier, le marchand se transforme en
“banquier” et l’Eglise annonce des sanctions sévères vis-à-vis de ces
manipulations économiques : le diable est représenté avec un sac de
monnaie à la main !
Jacques Le Goff,
dans son excellente étude sur les marchands du Moyen Age, fait une courte
présentation de quelques textes médiévaux qui condamnent l’activité de
commerce. Exemplifions par quelques phrases célèbres à l’époque: Homo mercator
nunquam aut vix potest Deo placere (droit canonique du XII siècle), “le négoce
a un certain caractère dégradant (quamdam turpitudinem habet)” (saint Thomas
d’Acquin), “il est difficile de ne pas pécher quand ta profession est l’achat
et la vente” (saint Léon le Grand). Le négoce prouvait aux yeux de l’Eglise un
caractère scandaleux, il était considéré comme une pratique déshonorante et
méprisable.
Le marchand, avide d’argent et de profit (lucrum), se
dispute avec l’Eglise sur le point de la morale chrétienne. Pour les
théologiens, acheter et vendre une marchandise contre de l’argent peut devenir
facilement une affaire abusive, une escroquerie, une fraude. Les manuels
ecclésiastiques attribuaient au métier de commerçant des qualificatifs
accusateurs, des notions qui l’incriminaient d’une manière décisive :
illicita, inhonesta. En même temps, la pratique du négoce entraînait une
certaine prospérité économique, une satisfaction financière particulière qui
attirait inévitablement l’envie et l’hostilité des autres. Nihil novi sub
sole !
Il ne faut pas oublier que le but principal du
commerce est l’enrichissement, le profit, l’appât du gain et c’est juste cette
idée qui inspire l’un des péchés mortels: l’avarice. Le Paradis est promis
uniquement à ceux qui renoncent à leurs biens terrestres et l’avidité, la
source principale des fortunes, devient, pour tout chrétien, une faute capitale
(peccatum). Les prêcheurs du Moyen Age n’hésitaient pas à jeter feu et flamme
sur les riches et les cupides, des personnages destinés aux enfers éternels.
Pourtant, même la haute Eglise fut saisie par cette corruption de l’argent. La
simonie (du nom de Simon le Mage) est un véritable «trafic» portant sur les
dignités ecclésiastiques, mais aussi sur les objets sacrés et les biens
spirituels. Ce phénomène a par excellence une dimension commerciale, ce qui
marque une certaine décontraction vis-à-vis des questions économiques aux
Xe-XIe siècles. Moralement, la simonie tient à la cupiditas; l’argent, tout
simplement, s’infiltrait par cette mauvaise pratique.
Plus tard, au XIIIe siècle, l’Eglise essaie de
justifier idéologiquement et moralement l’apparition du marchand et la
nécessité du commerce. Le système social «des trois ordres» (oratores,
bellatores et laboratores) n’est plus qu’un schéma archaïque: l’essor des
villes détermine une nouvelle conception sur la structure sociale et
professionnelle médiévale. Les nombreuses activités de la population urbaine se
trouvent maintenant au centre de l’attention des théologiens et des prêcheurs.
L’initiative
économique est dans la ville. Les grands commerçants et les petits marchands deviennent
une composante indispensable du mécanisme social. Quoique la «cupidité» et la
«fortune» continuent à être condamnés par l’Eglise, au nom des principes
chrétiens originels, la corporation des commerçants et la pratique du négoce
sont acceptées dans le cadre des relations humaines et économiques. Dieu
réserve à chacun son métier, ce qui assure l’existence et le bon fonctionnement
de la société. En quelque sorte, chaque «homme médiéval» a une mission divine,
une fonction sociale prédestinée, sa profession, qu’il doit respecter. «Le
marchand est utile à la société» devient la nouvelle théorie de l’Eglise. Le
commerce et ses représentants assurent l’évolution des autres groupes sociaux
et professionnels; l’activité de négoce se veut une activité indispensable à la
vie économique.
Biserica romană a
dominat la modul absolut destinul spiritual al Occidentului medieval[1].
Să nu insistăm aici ! Dar această formulă, mai mult
sau mai puţin generală, ascunde o altă realitate :
intervenţia personajelor ecleziastice în chestiuni de ordin lumesc, strict
laice se face cu multă pasiune şi convingere.
In Evul Mediu, problema
spirituală fundamentală a fiecărui om este salvarea sufletului,
mântuirea prin credinţă, asistăm la o veritabilă
«căutare şi cucerire a lui Dumnezeu»[2].
O consecinţă imediată a acestui comportament, a acestei
atitudini colective este implicarea activă a Bisericii în cadrul
structurilor sociale, politice, economice şi culturale ale Europei
Occidentale.
Stabilirea unor raporturi om
– Dumnezeu, crearea unor legături între cercul uman şi planul divin,
această idee seducătoare fundamentează filozofia de
viaţă a omului medieval, determinându-i existenţa şi
asigurându-i împlinirea spirituală. Este
timpul Bibliei ! Studiul de faţă se doreşte în primul
rând o prezentare, mai mult sau mai puţin profundă, a anumitor
aspecte şi raporturi social-economice definite tocmai de această
relaţie excepţională cu Biserica, aservite chiar în mod riguros
preceptelor şi practicilor religioase.
I
Este omul sărman, «săracul», un
creştin exemplar, iar cel cu stare, «bogatul», un eretic ? În epocă, cel
care manifestă o preferinţă, o opţiune particulară
vis-à-vis de morală sau de doctrina religioasă este definit prompt
drept eretic.
Ereticul este cel care, prin
faptele lui, pune in discuţie şi atacă poziţia
oficială a Bisericii, îndepărtându-se astfel de calea comună.
Erezia este o deviaţie, o eroare de mare gravitate, de unde şi
condamnarea, excluderea din rândul comunităţii de credincioşi,
dar şi marginalizarea socială a individului suspectat de a fi
abandonat dreapta-credinţă (numită generic ortodoxie).
Negustorul, cel care
practică comerţul, dar şi cel care reuşeşte să
atingă o oarecare prosperitate economică prin intermediul schimbului
şi, implicit, al banilor este frecvent judecat drept eretic. Să-l
amesteci pe Dumnezeu cu afacerile este un lucru condamnabil, nu poţi fi în
acelaşi timp bun creştin şi bun speculant. Biserica scoate în
prim plan imaginea unui «negustor diaboli
ministe »[3], comerciantul
joacă rolul unui emisar al Diavolului cu misiunea de a destabiliza
societatea creştină.
Operaţiunile financiare
şi comerciale presupun riscuri, dar ele înseamnă şi avantaje
pentru cei care le execută. In mod firesc, ajungem la noţiunea de
speculă. A împrumuta cu dobândă devine o meserie, negustorul se
transformă în bancher şi Biserica anunţă sancţiuni
severe faţă de tehnicienii acestor manipulaţii economice:
Diavolul apare în reprezentări ducând în mână un sac de monezi ![4]
Celebrul pontif roman Inocentiu al III-lea (1198-1216) dă un decret prin
care i se interzicea oricărui creştin să ceară
dobândă, interdicţie care se menţine în vigoare până spre
1450.
Să ne amintim acum un
alt aspect al problemei ! Pentru Evul Mediu timpuriu, practicienii negoţului
sunt majoritar evreii[5]
(cuvântul Judaeus e inseparabil de
substantivul mercantor). De altfel,
seniori şi suverani, potentaţii societăţii feudale le
acordă un rol economic de prim rang : comerţul medieval, local,
regional şi internaţional este stimulat considerabil şi se
dezvoltă prin iniţiativele lor. Această «vocaţie
comercială» naturală a evreului este însă insistent şi
fervent blamată de către Biserică. Chiar atunci când se va
încerca o reabilitare morală şi socială a negustorului,
comunităţile de evrei rămân victime ale revoltelor populare.
In anul 1215, al patrulea
conciliu de la Lateran (sub acelaşi papă Inocentiu al III-lea)
condamnă schimbul de bani şi împrumuturile pe gaj şi cu
dobândă. Evreii, care trăiau practic tocmai din aceste
speculaţii, prin ceea ce numim camătă, devin personajele cele
mai detestabile ale societăţii vremii. Negustorul creştin
şi meseria lui moştenesc din această imagine medievală
esenţialmente negativă a Evreului, personaj profund eretic prin
însăşi originea şi activităţile lui cotidiene. Mai
mult, manipularea banilor scoate în prim plan o nouă categorie
socială, îmbogăţiţii, indivizi care se ridică deasupra
comunităţii prin starea lor economică (materială)
bună, într-o epocă în care averea nu avea nici o valoare moral-religioasă.
Jean Chélini afirmă
că, în Evul Mediu, «omul nu este creştin doar prin cultul pe care-l
practică, ci în toate aspectele vieţii lui cotidiene»[6].
In această direcţie, una din problemele esenţiale care se pune
este cea a relaţiei dintre normele religioase şi
realităţile social-economice.
Bogata tradiţie biblică tratează
într-o manieră cu totul deosebită chestiunea sărăciei[7]. Vis-à-vis de acest subiect, vocabularul teologic
medieval insistă pe trecerea de la criterii strict economice şi
sociale la un «proces al sufletului»[8].
Creştinismul este o religie a mântuirii, iar Biserica separă şi
pune în balanţă corpul fizic, perisabil, trecător şi
sufletul, anima, partea eternă.
Pentru a primi mântuirea, trebuie sa obţii de la Dumnezeu iertarea
păcatelor, în funcţie de respectul faţă de principiile
şi valorile moral-creştine.
Atitudinea Bisericii
medievale faţă de problema sărăciei este definită de
imaginea lui Hristos. Salvatorul umanităţii, Mesia, este în mod
fundamental sărac, «că El, bogat fiind, pentru voi a
sărăcit, ca voi, cu sărăcia Lui, să vă
îmbogăţiţi» (2 Cor., 8, 9). Hristos acceptă natura
umană, moment în care se separă de înalta sa poziţie
divină. Opusă acestui gest este atitudinea omului, care trebuie
să-şi abandoneze bunurile lumeşti pentru veritabilele valori ale
Paradisului. Bogăţie spirituală şi bogăţie
materială se identifică în actul de naştere a religiei
creştine.
Întreaga lume
creştină se inspiră şi se fundamentează pe modelul lui
Hristos (imitatio Dei) care, prin
sacrificiul său, a deschis oamenilor porţile celeşti. Pornind de
la doctrina primitivă a sărăciei, gândirea creştină se
îmbogăţeşte cu alte reflecţii care se doresc exclusiv
«formule de mântuire». Vorbim aici de spiritul de caritate şi
acţiunea de a ierta (2 Cor., 8,14 ; Matei, 5,42 ; Luca,
6,30 ; Matei, 19,21). Principiile evanghelice, mai mult maxime utopice
decât reglementări active ale vieţii cotidiene, se doreau respectate
cu stricteţe de omul medieval, iar Biserica romană îşi dirija
politica în consecinţă.
Noţiunea de «săraci»
(pauperes, humiles) are două direcţii fundamentale de analiză.
In raport cu semnificaţia lui spiritual-religioasă, cuvântul
desemnează pe cel ce renunţă la împlinirea terestră pentru
mântuirea ulterioară. Al doilea sens al termenului implică în mod
esenţial ideea unei diferenţe de avere, de stare socială sau de
putere. In consecinţă, ajungem la o situaţie cu totul
specială : mântuirea era foarte dificilă pentru un laic bogat,
din perspectiva în care acesta nu respecta nici condiţia şi nici
mistica sărăciei[9].
Dacă poziţia lui social-economică nu-i permitea statutul de
«sărac», era şi mai greu pentru acesta să satisfacă
cerinţele exigente ale religiei, darurile divine fiind rezervate exclusiv
membrilor clerului, datorită unei vieţi meditative, în
rugăciune.
Pentru societatea
modernă, «sărac» implică ideea de «lipsă de bani», de unde
o condiţie economică precară şi extrem de vulnerabilă.
In Evul Mediu, termenii de «sărăcie», «suferinţă», «umilinţă»
erau asemănători ca sens şi se raportau la noţiunea de
«putere». Termenul de pauper se opune
celui de potens; acest ultim personaj
are o superioritate specifică în cadrul relaţiilor interumane, care
se defineşte în principal prin dreptul lui de posesie, de unde
privilegiile şi prosperitatea sa economică. În acele timpuri,
bogăţia este în primul rând imobiliară, pământ şi
construcţii imobiliare, iar senioria, domeniul feudal este cuvântul-cheie
pentru a defini raportul dintre cei slabi şi cei puternici, dintre cei
dominaţi şi cei ce domină[10].
Săracul este deopotrivă un «umilit» şi «lipsit de bunuri»[11].
Să considerăm
atunci semnificaţia economică a cuvântului «sărac»
(definită prin «absenţa de bunuri») ca fiind inclusă într-o
conotaţie socio-politică, cea de «sărăcie de putere», sau
chiar limitată de o profundă valoare religios-evanghelică,
exemplificată de sensuri precum «preafericit» şi «beatitudine» ?
Putem doar specula; în fond, în epocă, aproape toata lumea era
săracă material.
Vocabularul medieval este
extrem de complex, fiind necesară analiza, în cazul nostru, a conceptului
de “sărăcie”, în raport cu repere spaţiale şi temporale
tipice. În secolele al XI-lea şi al XII-lea, adevăratul “sărac”
este cel care tinde spre mântuirea divină, respingând averea şi
iubirea de bunuri. Sărăcia ca fenomen profund economic,
sărăcia materială se particularizează către
sfârşitul secolului al XII-lea, sub influenţa accelerării
creşterii demografice şi a expansiunii omului în spaţiul natural
(alături de procesul de urbanizare)[12].
Vorbim deci de “săraci”
şi “bogaţi” ca noţiuni relative, noţiuni care dau
naştere la multiple realităţi şi se definesc în
strânsă relaţie cu marile schimbări economice, politice, sociale
şi religioase ale lumii medievale.
Între secolele al XI-lea
şi al XIII-lea, Europa Occidentală se afirmă drept scena unei
veritabile revoluţii comerciale. Timpul marilor migraţii şi
mutaţii politice s-a sfârşit, ceea ce antrenează o creştere
demografică de proporţii : spaţiul locuit se
măreşte în dauna spaţiului natural. Transformările la nivel
de sat şi de organizări agricole, (re)naşterea oraşelor
şi reanimarea vieţii urbane sunt marile fenomene economice ale
perioadei. Este timpul negoţului ! Iată acum comerţul
şi comercianţii care reclamă o poziţie şi funcţii
specifice în cadrul schemei social-economice medievale occidentale.
O cercetare strictă a
activităţii profesionale, a preocupărilor caracteristice ale
negustorului nu face decât complementar obiectul studiului nostru.
Comportamentul şi atitudinile de viaţă ale acestui personaj,
care practic acum se conturează, sunt atinse profund de elementul
religios.
II
Dar cum s-a ajuns ca
această practică a negoţului să creeze un model nou de
individ, determinând comportamente sociale şi mentalităţi
originale ? Să folosim o definiţie simplă :
comerciantul (lat. commercium, de la merx, mercis, marfă; mercatus,
piaţă) e cel care face negoţ, care vinde mărfuri, în
schimbul altor produse sau pe bani. Comerciantul, ca profesie bine
definită, cu reguli, organizare şi funcţii proprii, este o
figură puţin detaşabilă în cadrul structurilor social-economice
ale Antichităţii, dar foarte caracteristică pentru Evul Mediu.
Începând cu secolul al XI-lea, el devine un element integrat perfect
societăţii vremii, o parte esenţială a oraşului
(cetăţii), un puternic şi original mecanism economic.
Intervenţia
negustorilor în viaţa publică are şi o importantă
dimensiune religioasă. S-a speculat mult asupra rezistenţei (dar
şi o oarecare imposibilitate) Bisericii în a accepta practicile de
comerţ. De ce activitatea acestor
negustori era interzisă sau perturbată în urma demersurilor ostile
ale prelaţilor şi teologilor ? Principiile creştine,
morala timpului condamnă practica negoţului, transformându-i pe cei
în cauză în nişte veritabili paria
ai societăţii medievale occidentale (în secolul al X-lea, episcopul
Rathier de Verona considera că negustorul este un «sclav al viciului», un
«amant al banului»[13]).
Jacques le Goff, în
excelentul studiu despre negustori în Evul Mediu, face o scurtă prezentare
a câtorva texte care circulau în epocă, cu referire la activitatea de
comerţ. Să exemplificam prin câteva fraze devenite celebre[14]:
Homo mercator nunquam aut vix potest Deo
placere (citat din dreptul canonic al secolului al XII-lea, care s-ar
traduce prin «negustorul nu ar putea niciodată, sau doar cu greu, să
placă lui Dumnezeu»), «comerţul are un oarecare caracter degradant» (quamdam turpitudinem habet), cuvinte
rostite de către filozoful – Sfânt Thomas d’Aquino sau chiar o
mărturisire a papei Leon cel Mare, cum că «este dificil să nu
păcătuieşti atunci când meseria ta este cumpărarea şi
vânzarea». Negoţul avea în ochii Bisericii un caracter scandalos, era
considerat ca o practică dezonorantă şi detestabilă.
Motivele unei asemenea atitudini constituie tot atâtea subiecte de
reflecţie pentru un bun creştin !
Negustorul, avid de bani
şi de profit (lucrum), se
dispută cu Biserica asupra moralei creştine. Pentru teologi, să
cumperi şi să vinzi o marfă pe bani devine uşor o afacere
abuzivă, o escrocherie, o fraudă în limbaj modern. Manualele
ecleziastice atribuiau meseriei de comerciant calificative acuzatorii (illicita, inhonesta), care-l incriminau într-un mod definitiv şi
irevocabil pe cel în cauză. In acelaşi timp, activitatea de
negoţ aducea iniţiatorului ei o oarecare prosperitate economică,
o satisfacţie financiară care atrăgea inevitabil invidia şi
ostilitatea celorlalţi membri ai comunităţii. Nihil novi sub sole !
Nu trebuie să
uităm că scopul principal al comerţului este profitul,
îmbogăţirea, pofta de câştig, şi tocmai aceste lucruri
inspiră unul din păcatele biblice fundamentale: lăcomia.
Paradisul est promis doar celor care renunţă la bunurile lor
materiale, lumeşti, iar aviditatea, sursa de bază a averilor, devine,
pentru orice creştin, o greşeală capitală (peccatum). Predicatorii Evului Mediu nu
ezitau să-i blameze cu toată ardoarea pe bogaţi şi pe
lacomi, personaje destinate Infernului etern.
Totuşi, corupţia
banilor a reuşit să se infiltreze până şi în cadrul celor
mai înalte sfere bisericeşti[15].
Simonia (de la numele lui Simon Magul) este un veritabil «trafic» de demnităţi
ecleziastice, dar şi de obiecte sacre şi daruri spirituale. Acest
fenomen avea prin excelenţă o dimensiune comercială, ceea ce
duce la o oarecare decontracţie a atitudinii prelaţilor
faţă de chestiunile economico-financiare în secolele al XI-lea
şi al XII-lea. Din punct de vedere moral, simonia este alăturată
lăcomiei[16]; vorbim de
o practică ce are, în prim plan, noţiunea de bani, problema
spirituală încadrând pur şi simplu o relaţie de
vânzare-cumpărare.
Negustorul a fost acuzat
şi de vânzarea unui produs care nu-i aparţinea: timpul[17].
Afacerile comerciale se învârteau în jurul banilor şi profitului. Era oare
legitim şi moral să practici camăta, care implică în mod
absolut noţiunea de «timp», de vânzare şi de cumpărare a
«timpului» ? În ochii Bisericii, era un comportament blasfemic, o
înclinaţie către erezie. Câştigul rezultat de pe urma
manipulării timpului era astfel interzis, dar dacă prin acest lucru
era desemnat un viciu fundamental al cametei, era respinsă în principiu
ideea de dobândă, dar şi sistemul de credit.
Timpul negustorului,
factorul de bază al profesiei, dar şi al câştigului său, se
găseşte în opoziţie cu timpul Bisericii: timpul aparţine
lui Dumnezeu şi, în consecinţă, nu poate fi o sursă reală
de profit. In zorii capitalismului comercial, această afirmaţie
frânează şi chiar anulează orice progres economic.
Avea negustorul un Dumnezeu, care era religia celor
care practicau cu dezinvoltură schimbul de produse şi bani, având
drept unic scop îmbogăţirea ? Iată un alt aspect al
problemei care merită să fie acum pus în discuţie.
Răspunsul este cert că «da». Negustorul, ca de altfel întreaga
societate medievală, avea o profundă viziune religioasă.
Dumnezeu făcea parte din practicile de negoţ: contractele,
formulările în scris, dar şi limbajul specific făceau apel la
judecata lui Dumnezeu şi la normele creştine. Dumnezeu era martorul
invizibil al afacerilor, care se făceau şi se semnau în numele lui.
Actele de caritate şi donaţiile sunt foarte numeroase în cazul
negustorilor Evului Mediu. Pioşenia în afaceri era şi o formă de
respect şi de încredere reciprocă. Buna credinţă a
indivizilor garanta şi buna desfăşurare a schimbului.
Câteodată,
intransigenţa Bisericii, fanatismul reprezentanţilor ei l-au obligat
pe negustor să accepte şi chiar să practice anumite ritualuri
eretice, dar nu se poate stabili cu exactitate rolul lui în aceste
mişcări antiecleziastice. Petrus Valdo (Pierre Valdès) era un bogat
şi foarte pios negustor lionez, care se convertise către anul 1170,
ca urmare a lecturării Evangheliei, pe care a şi tradus-o în
dialectul provensal (ce se vorbea în părţile meridionale ale
Franţei). Pentru a urma îndeaproape sfatul lui Hristos, îşi
părăsise nevasta, lăsându-i toate pământurile sale, iar
celelalte bunuri le distribuise pe la cei sărmani. Fără a avea
permisiunea Bisericii, s-a înconjurat de câţiva discipoli şi a
devenit un predicator itinerant al penitenţei.
Arhiepiscopul din Lyon i-a
expulzat la scurt timp, pe el şi tovarăşii săi, apelul lui
Petrus Valdo la papa Alexandru III fiind în zadar. În 1184, valdenzii,
numiţi şi “Săracii din Lyon”, au fost excomunicaţi. De
asemenea, în cadrul catharismului, puternica mişcare eretică
apărută în sudul Franţei la începutul secolului al XIII-lea, activitatea
comercială era acceptată, mai mult chiar, recomandată. In
contradicţie cu teologii catolici, care nu acceptau practicile de
împrumut, dobânda sau camăta, catharii considerau aceste
activităţi ca fiind pozitive în cadrul procesului de comerţ,
aducând beneficii tuturor celor în cauză. Comerciantul rămâne
însă, în marea majoritate a cazurilor, un bun creştin, un
creştin care face negoţ reclamând binecuvântarea şi
protecţia lui Dumnezeu: registrele de comerţ, statutele diferitelor
bresle de negustori debutează printr-o invocare a divinităţii.
III
Atitudinea Bisericii
faţă de comerţ şi de negustori este foarte contradictorie.
Ostilitatea teoretică este mai mult decât evidentă; doctrina
creştină medievală nu acceptă sau acceptă cu
multă reticenţă practicile de negoţ. In realitate,
relaţiile între cele două instituţii sociale sunt mai
conciliante.
În secolul al XIII-lea,
Biserica încearcă să justifice ideologic şi moral apariţia
negustorului şi necesitatea comerţului[18].
Sistemul social al celor «trei ordine» (oratores,
bellatores şi laboratores) nu mai reprezintă
decât o schemă arhaică: avântul oraşelor determină o
nouă concepţie asupra structurii sociale şi profesionale
medievale. Numeroasele activităţi ale populaţiei urbane se
găsesc acum în centrul atenţiei teologilor şi predicatorilor.
Ideea de «schimb» şi practicile de vânzare şi cumpărare sunt un
joc prea tentant, la care Biserica acceptă într-un final să
participe. Iniţiativa economică aparţine oraşului. Marii
comercianţi şi micii negustori devin o componentă
indispensabilă a mecanismului social. Deşi «lăcomia» şi
«averea» (averea opulentă, nejustificată) continuă să fie
nişte păcate capitale, în numele principiilor creştine
primitive, corporaţiile negustorilor şi practicile de negoţ sunt
acceptate în cadrul relaţiilor umane şi economice. Dumnezeu rezervă
fiecăruia o meserie, fiecare individ cu meseria lui, ceea ce asigură
existenţa şi buna funcţionare a societăţii. Cu alte
cuvinte, fiecare «om medieval» are propria lui misiune divină, o
funcţie socială predestinată, o profesiune naturală pe care
trebuie să o respecte.
«Negustorul este util societăţii» devine
noua teorie avangardistă a Bisericii. Comerţul şi
reprezentanţii săi asigură evoluţia şi dezvoltarea
celorlalte grupuri socio-profesionale; activitatea de negoţ devine o
practică indispensabilă a vieţii economice medievale,
justificată atât ideologic, cât şi moral.
Către începutul
secolului al XIV-lea, doctrina creştină şi dreptul canonic
acceptă infiltrarea unor idei din gândirea antică-romană.
Noţiuni precum «funcţie socială», «binele comun» sau «interes
general» (concepte utilizate de Platon şi Aristotel, dar care inspiră
şi dreptul roman) sunt imediat adaptate de teologi şi puse în
relaţie cu activitatea comercială.
Negustorul este un
călător, este obligat să se deplaseze, expunându-se astfel la
numeroase pericole - un motiv în plus pentru a aştepta o recompensă
la capătul eforturilor lui şi pentru a i se aprecia munca,
activitatea ! Acest punct de vedere este mult dezbătut şi
dezvoltat în textele ecleziastice din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea;
Biserica încearcă să creeze un nou profil social, negustorul
«ortodox» (cu sensul de credincios), un individ care respectă cu
stricteţe valorile comunităţii creştine. Un comerţ
cinstit, un comerciant cinstit, iată un ideal al secolului al
XIII-lea ![19] A fi
negustor devine o stare naturală, o datorie civică, o vocaţie
religioasă[20].
Deja un pas mare fusese
făcut în 1179, an în care conciliul de la Lateran (în timpul
pontificatului lui Alexandru al III-lea) admite şi consacră
practicile de negoţ în beneficiul «păcii lui Dumnezeu». Ce însemna
aceasta: la începutul secolului al XI-lea, numeroasele acţiuni militare
şi războaie feudale din lumea occidentală au impus stabilirea
unor perioade de pace generală, sub auspiciile Bisericii. Încetarea
temporară a ostilităţilor militare şi a violenţelor de
tot felul, la ordinul şi sub atenta supraveghere a Bisericii, permitea
desfăşurarea normală a unor activităţi economice,
printre care şi schimbul de produse. Profitul comercial obţinut în
aceste perioade speciale de pace putea fi definit ca o remunerare legitimă
a unui serviciu făcut comunităţii sociale[21].
Aflăm că Berthold
de Ratisbonne, predicator german din secolul al XIII-lea, nu pomeneşte de
«avere» ca de un element profund negativ: bunurile lumeşti sunt necesare pentru
a satisface exigenţele sociale şi nevoile cotidiene ale individului.
Deşi «lăcomia» se menţine în sfera păcatelor fundamentale,
«bogăţia» poate fi analizată în raport cu destinul şi
menirea fiecărui om. Negustorul este cel care are misiunea de a face
comerţ, deci are consimţământul şi protecţia
divină în ceea ce înseamnă exercitarea profesiei sale. Ca limite
funcţionează normele moral-creştine şi civice, dar se
conturează şi ideea de auto-judecată (ca proces al
conştiinţei) şi de judecată a semenilor (ca funcţie
socială), etape anterioare judecăţii Bisericii şi
judecăţii finale, a lui Dumnezeu.
Lăsând deoparte aceste
teorii, finalizând scurta noastră intervenţie în istoria mentalului
şi imaginarului medieval, prelaţii se implică în mod direct
şi activ în mişcarea comercială. Există numeroşi
bancheri care sunt apreciaţi şi încurajaţi de Biserică
(precum celebrul Cosimo de Medici) şi chiar episcopi se lansează în
speculaţii de genul împrumutului şi cametei. In secolul al XIII-lea,
Templierii au un veritabil monopol asupra comerţului banilor, celebrul
ordin militar-religios identificându-se cu una din marile «bănci» ale
Occidentului medieval. Tot atunci, Anvers[22]
devine un mare centru de interes economic-financiar, o piaţă
internaţională în care se amestecă cu uşurinţă
operaţiunile speculative şi tranzacţiile comerciale. Este timpul Bursei !